Arhive etichetă: dorință

Coffee Time – Black Coupe

Asta da boiereală pe mine! Coffee Time aproape de 16,00. Mi-am lungit bălăceala de mi-am înecat of-ul legat de Negruț – nu mai vine… Și nu cred o iotă dacă-mi spuneți c-a fugit în lume de mine, n-am eu față de speriat pisoii! Mai repede cred că i-a făcut de petrecanie Coafeza – n-o fi rezistat bietul de el la stors! 😐

Dar nu m-a dărâmat necazul ăsta! Îi drept că tânjesc după Ghemotocul de Blană promis, dar soluții există… Și-a venit și Zâmbetul de Zile Mari! Plus dorința să lipesc un Puuup mare-mare pe mintea cui a căutat blog de pisoi portocaliu. Ah, nu doar pe minte… mi-oi zice eu Bursucel, dar încă mă simt Pisoi… 😳

Că tot veni vorba de promisiuni și datorii, mi-am zis că e vremea să le onorez, măcar pe rând. Și pentru că tot l-am scos ieri pe Dorel la interval cred că e cazul să fac lumină – n-a murit Dorel, degeaba au conspirat băieții de la Sectorul 7 și-au mimat îngropăciunea lui! În urma unor săpături pur întâmplătoare pe Facebook am aflat Secretul – Dorel a lucrat la negru la Caracal, de l-au mătrășit ăi de la Unirea! A vrut să facă, bietul de el, un bănuț în plus și de-acolo i s-a tras necazul iscat de „slaba planificare”

Dorel

Acum … tare rău îmi pare de dânsul! Să te-ngroape unii doar pentru că n-ai căscat bine ochii la clauze când ai semnat un contract, nu-i de colo… Da’ măcar mă bucur că n-a murit! (sîc! :P)

În așa condiții pot să schimb și eu ceașca de cafea – trec la a pe care scrie Virgo 😉 – și iau la puricat restul de datorii.

Seară frumoasă, dragilor! 🙂 🙂 🙂

(Dez)Iluzie

Bursucel's Clock

… Mi-e somn… mi-e tare somn! Mi-e teamă că dimineață n-o să mă pot trezi. Să ai o zi frumoasă… te sun mâine de la Brașov! 🙂

Slavă Domnului că m-am trezit la vreme!

Poate nu e chiar o minune… la drept vorbind, alarma ceasului o aud doar sâmbăta și duminica – asta în cazul în care nu uit să o opresc vineri seara. Altminteri le e de ajutor doar vecinilor. Sau poate nu?! Realizez că nu i-am întrebat până acum care le e ora de trezire – socot că ar fi o întrebare mult prea personală, așa că nu-i voi întreba niciodată… Și-apoi nu voi rămâne la infinit aici, e doar temporar!

Fac o mișcare de semi-rostogolire și iată-mă față în față cu Ceasul. Îl văd ca prin ceață și mâna stângă găsește de cuviință să pornească o mișcare ascendentă peste față – ușor dreapta, apoi stânga peste frunte, disciplinând părul ciufulit.

Mulțumesc, e mai bine așa!

Două șuvițe coboară cu o îndrăzneală impertinentă, încercând să acopere ca o perdea ochiul stâng…

Într-o zi o să mă tund zero, pe bune!

Mă amuză repetarea propoziției ăsteia de amenințare. Nu mai știu de câte ori am spus-o și săptâmâna asta… Privesc învălmășeala de cifre de pe cadranul ceasului – prea multe zero-uri! Ceva nu-i în regulă… 00,30… ba nu, e ok, este 06,30 – am vreme de duș, ba chiar și de lăsat camera în ordine! Pornesc zâmbind spre baie cu gândul că mi-ar prinde bine un Ceas Adevărat, cu indicatoare pentru minutar și secundar inclusiv… și cu cifre ordonate în horă…

E 7,45 când troleibuzul se pune în mișcare – bătrâna care și-a validat tichetul de călătorie înaintea mea are ceas la mână – mare, parcă prea mare e ceasul ăsta electronic pentru brațul ei firav… calculez în gând 20 minute până la gară, 10-15 minute până îmi iau biletul…

E bine… am vreme! 🙂

Funcționara de la ghișeu mă privește pe deasupra ochelarilor pe furiș și răsfoiește o revistuță ciudat de colorată… număr până la 60, ajung la 120… la 129 catadixește să mă întrebe cu o voce plictisită

Doriți ceva?

Of, firește că doresc ceva… altminteri ce rost ar avea să o fixez cu privirea și să număr în gând?!

Un bilet dus-întors pentru Brașov, vă rog! 8,30 dus, 18,28 întors… dacă se poate…

Mai dă o pagină din revistuță, mă privește iar pe deasupra ochelarilor…

Vă întoarceți la București azi? Sau rămâneți pe traseu?

Îi lipsește zâmbetul de sticlă… Cum naiba să rămân pe traseu???

La București, firește… e luni mâine – e zi de muncă…

Îi întind banii, îmi dă tichetele și răsuflu ușurată. Pornesc hotărâtă spre peron și nu știu, poate doar mi se pare, dar aud din urmă un

Eu am liber mâine!

Urc în tren în vagonul în care aproape câ mă împinge funcționarul de pe peron. N-am apucat să văd dacă e vagonul bun, dar nu e bai! Pot trece din vagon în vagon cu ușurință – am doar rucsacul, aparatul foto și telefonul. Mi-am amintit de el și bag mâna în buzunar să verific cât mai este până pornește trenul. Verific și iar verific și constat că nu-i!  Ei, da… l-am uitat acasă la încărcat! Am un sentiment de panică legat de asta

Offf… o să mă sune să afle cum îmi pare orașul…

Câte apeluri pierdute s-or aduna?

O să se sperie că nu răspund…

Da, el se sperie când nu răspund… sau poate doar cade pe gânduri?! Știe că am mereu telefonul la îndemână, exceptând momentul dușului… Ufff, teama asta că o să îi stric ziua simt că pune stăpânire din ce în ce mai tare pe mintea mea…

Lasă, o să îi trimit poze – o să vadă că am fost acolo…

Compartimentul e ocupat de doar 3 persoane. 4, că nu ar trebui să ignor prezența bebelușului ținut în brațe de doamna din stânga mea… Piticul ăsta scâncește constant, iar mama lui pare cumva neputincioasă. Îi fredonează un fel de aa-aa-aa-a, dar degeaba…

Poate dacă îl legănați un pic… pare că îi e somn…

Nu-i șansă, e chiar mai rău!

Și-ncepe demonstrația. În treacăt m-a lovit de 2 ori cu cotul drept, dar nu asta e problema! Piciul urlă din ce în ce mai tare, iar fața-i a căpătat un aspect curios de roșu-vinețiu, ca și cum legănatul ăsta ar echivala pendulării cu capul în jos. E un El, am aflat numai ce după intervenția domnului care ocupă pe partea opusă locul de la geam.

Fă-l să tacă, mă scoate din minți!

Se pare că el este Tatăl piticului-sirenă… prea ține din scurt situația…

Poate i-o fi foame?!

Am încercat și mai timid de data asta. Mai bine tăceam!

Și-a terminat masa mai devreme!

Of, tonul ăla tăios m-a făcut să-mi îndrept privirea spre posesorul lui… Doi ochi placizi, cu o privire de pește pe ducă – asta a fost impresia lăsată după cele câteva secunde de duel vizual. Și-a coborât privirea pe cartea rămasă deschisă la acceași pagină de minute bune și asta m-a liniștit cumva. Apoi, urmând un arc de cerc de 45 de grade, privirea mea a întâlnit Pălăria! Neagră, cu boruri largi, drepte, ornate cu mere și portocale. Mi-am amintit că la intrarea în compartiment a fost singurul lucru care mi-a atras atenția. Ea – Pălăria-OZN – m-a așezat pe scaunul din fața ei… Un fel de atracție bizară, magnetismul care poate a oprit-o chiar și pe purtătoarea ei să o lepede undeva sus, printre bagaje…

Ce-o avea deosebit pălăria asta?!?

Gândul mi l-a întrerupt un scrâșnet de roți, urmat de o mișcare scurtă de du-te-vino. Pălăria, cu tot cu proprietară, a coborât spre mine și m-a îmbrățișat, învăluindu-mă într-un negru amestecat cu verde-crud și oranj…

Am deschis ochii intr-o lumină alb-gâlbuie, înconjurată complet de un alb imaculat… Încerc să mă dumiresc unde mă aflu…

Fac iar o mișcare de semi-rostogolire și văd Ceasul… sau așa îmi pare… E iar în ceață, iar mâna stângă, grijulie, pornește iar o mișcare ascendentă peste față – ușor dreapta, apoi stânga peste frunte, disciplinând șuvițele rebele ce-mi încurcau privirile.

Mulțumesc, e mai bine așa! 🙂

Doi zulufi obraznici coboară cu îndrăzneală acoperind ochiul stâng ca o perdea…

Într-o zi o să mă tund zero!

Zâmbesc… Da, e Ceasul! Privesc la cifrele amestecate pe ecranul lui și deslușesc într-un final – e 10,34! Realizez că e deja târziu, mult prea târziu pentru o evadare din București… Încerc să-mi reprim dezamăgirea și mă consolez…

Asta e… rămâne pe sâmbăta următoare! 😳

Certitudine

Poetry of Nature

Nu… nu ești singurul Adam care tânjește după Fărâma de Eden pierdută … nu ești nici primul, nici ultimul… Ca tine au fost și vor să mai fie miliarde de Adami, victime ale urzelilor de orice fel, menite să multiplice tristețea și să ucidă fericirea. N-aș ști să îți răspund de e blestem sau doar o plată cuvenită această Evă pe care ai urmat-o. Pot spune doar că trebuie să-i mergi alături, așa cum i-ai promis la începutul drumului. Să o accepți așa cum este, să nu te tângui pe ascuns că te-a ademenit doar cu iluzii cognitive. Mâna aceea, făcută căuș atunci când i-ai încredințat pentru o clipă Inima, era aceeași care a cules Mărul, aceeași care te-a îmbiat să-l guști și ți-a adus Uitarea. Știai prea bine asta dintru-nceput…

Sau treacă și de astă dată – de-i tare greu, revoltă-te în taină și strânge din dinți de e nevoie! Chiar de nu-i Eva potrivită, oferă-i ceea ce-și dorește! Du-i până la capăt visul, chiar de-i coșmar pentru tine… Împarte bucurie și te vei elibera!

Chiar de nu crezi, Fărâma de Eden îți e aproape și te va întâmpina mereu cu un zâmbet blând. O vei găsi alături în pala de vânt ce-ți va mângâia obrazul, în picătura de ploaie ce-ți va aduce trezirea sau în raza de soare ce se va plimba jucăușă printre genele tale. Va murmura mereu răbdătoare aceeași frază, până ce o vei înțelege:

Adam, alungă grijile… te voi iubi mereu pentru că ești om și știu că greșeala-ți a fost fără de vină…

În pat cu TVA-ul

Cred că în fiecare meserie există un ceva care provoacă emoții… un fel de Pat al lui Procust, etalon care dă fiori, căutătorul de noduri în papură

Dumnezeul Contabililor este ANAF-ul… de El se tem cel mai tare nu pentru că au ei ceva de ascuns, ci pentru că e Atotputernic. Și năzuros. Și mai ingenios decât o soacră pusă pe rele. Și mai ales lacom… are buzunarele mai largi decât ale unui popă de țară, pus pe chiverniseală. Mai largi, dar pare-se că și mai descusute – oricât ar primi, tot îi puțin și n-ajunge!

În fine, nu o să-mi expun aici chiar toate sentimentele nutrite față de El. Eu nu prea-L recunosc, deși am avut o strânsă și lungă relație – constrânsă altminteri. Mi-a pus inima pe jar, mi-a dat fiori, nu L-am refuzat niciodată când mi-a cerut ceva sau m-a chemat, oricât de absurdă i-a fost dorința… N-a știut să mă facă să Îl iubesc, ăsta îi păcatul capital! Și nici supușii Lui n-au putut să-mi oprească șuvoiul cârcotelilor când am avut ceva de spus… Un simplu Ssssst nu-i îndeajuns pentru mine!

Și ca un veritabil necredincios I-am vânat greșelile, I-am ironizat bâlbâielile, L-am persiflat, am spus bancuri pe seama Lui, I-am înfruntat supușii… multe ar fi de spus și cine mă știe ar putea confirma blasfemiile-mi la adresa-I… Nu mă pot abține, ăsta e cusurul meu! Dar vin instant și natural… ar fi păcat să le reprim, ce-am de pierdut?

Știu, o să mă ardă iar la buzunar, o să mă oblige să aleg o vacanță rezonabilă ca preț și locație, cu gândul la birul pe care mi-L impune sau – mai rău – să renunț de tot la ea…

Și ce dacă? Facă-se voia Ta și mai na una! Că e cu drag și din inimă… mi-a fost pe plac, m-am prăpădit de râs la vederea-i și mi-am zis că nu e de lăsat! Simpatic, deh, ca orice pamflet! 😀

Pamfletul

P.S. Mulțumesc Doză de râs, sursa mea de inspirație! Îmi iau nasul la purtare și îți mai dau un pup pentru permisiune. 🙂

Nesomn…

… mi-e necaz pe vecinul turmentat care mi-a stricat somnul cu bătăi insistente la ușă. Asta ar fi fost cică după ce a văzut că a lui cheie s-a… defectat și nu vrea neam să-i permită accesul în camera lui. Care de fapt era a mea…

Nevermind… acum detest berea, vinul, ginul, votca, romul… și câte s-or mai fi inventat! Din cauza lor bântui acum pe net! Și am fel de fel de gânduri trăznite!

Unul ar fi cam așa… mi-ar plăcea să pot să adopt un pui de mâță. Așa… ca minunăția aia împrumutată ieri de pe blogul lui Cristi. Pare simplu, nu? Doar că mai nou trebuie să gândesc de cel puțin două ori înainte de a-mi permite luxul ăsta. Nu vreau să plec iar și să reeditez povestea lui Puff…

Și totuși… Ce zici, Moș Crăciun? Am vreo șansă? 🙂