În vinerea de dinaintea lui 14 februarie, eseul propus spre redactare trebuia să ilustreze în câteva pasaje cum/când/unde ai cunoscut persoana iubită. Partea asta cu eseul îmi e dragă la cursuri – pot scrie în voie timp de jumătate de oră. Revenind… în pauză, un glas cristalin care ciripea Știi că nu-mi aminteam momentul în care l-am întâlnit? și-a primit replica pe un ton contrariat Cum să uiți începutul? E partea cea mai frumoasă a unei povești de iubire! E ca primăvara!
Azi mi-a fost o zi frumoasă… Însorită, cu un cer azuriu superb, punctat de nori jucăuși. Prietenoși și pufoși. Sub fereastra dormitorului își are loc de odihnă Copăcelul care-și mai râde uneori de mine noaptea, dându-mi iluzia – cu ramurile-i albicioase – că e nins. Peste zi am uitat fereastra deschisă. Și răsfățul ăsta mi-e drag – îmi umple casa cu zgomotele de afară, făcându-mă cumva părtașă la viața zumzăitoare a străzii. Trilurile de păsărele, soarele, frumusețea peticului de cer – adunate laolaltă – mi-au purtat gândul spre înnoire și, închipuindu-mi cum ar trebui să arate Copăcelul înfrunzit, brusc mi-am dorit să(-mi) fie mai repede Primăvară…
O să fie! Și-o să fie frumoasă, ca un început de îndrăgostire. Cu fluturi și strângeri de inimă de fiecare dată când îți va părea că se grăbește și tu ai vrea să-ți rămână. Cu dorința să rogi Timpul să-și strunească pasul… Așa mi-ar șopti ca o adiere Dragobetele care-și serbează ziua azi. La mulți ani! Frumoși și plini de drag să-ți fie!
P.S. Nu pot să plec oricum și nici să mă abțin să nu vă spun (și nu e sfat, e doar urare) Nu vă mai struniți inimile – iubiți-vă frumos și nu vă uitați începuturile. Păstrați primăvara, că tare mai e frumoasă! Ca un zâmbet… 🙂
Bursucel's Blog 