Arhive etichetă: evadare

Caut Titlu

AfarăLiniștea s-a însoțit cu Întunericul. Ea e Regina acum… Din vreme în vreme înăbușă mici revolte – ba un hămăit nervos de câine, ba un scrâșnet irascibil de roți tocite în sărutul asfaltului, ba huruit de tren… Mdea, bine că mă prinde trenul iar neadormită…

Începusem să scriu Jurnalul. Hai să recunosc – de fiecare dată când mintea mi-e populată de prea multe gânduri aleg asta. E mai simplu parcă. Și punctual. Mă obligă să le disciplinez cumva. Uneori se mai impune necesitatea milităriei gândurilor.  timeout

Voiam să dau vina pe fusul orar. Cineva trebuie să dea socoteală pentru nesomnul meu, nu? I don't know

Voiam să spun că am grădinărit. Mi-am luat pământul cu forța de la Carrefour cu o săptămână (sau două?!?) în urmă. L-am uimit amuzat pe Casierul de atunci când i-am zis că mă împroprietăresc, nah! Ieri am defrișat terenul de pir. Chestie anevoiasă, zău! N-am văzut în viața mea așa rădăcini! Și – pe cuvânt! – am lucrat cu spirit de răspundere. Fără să contorizez timpul dedicat distrugerii culturii înfloritoare a pirului. Tenacitatea și determinarea mea l-au uimit până și pe Responsabilul de la Căminul alăturat. Ați avut vreodată parte de Galerie atunci când ați meșterit ceva? Nu știu cum vă pare, dar în mine înflorește atunci o nevoie de bășcălie care crește exponențial cu timpul pe care mi-l acordă Onorata Asistență. […] Nu mai spun decât că mă declar net mulțumită. Deja am solicitări pentru alte defrișări de pir. Și – ca un profesionist veritabil ce mi-s – vă spun că sunt în măsură să negociez la sânge la capitolul colaborare. Păi… mă respect au ba? don't tell anyone

Aveam de gând să povestesc despre incidentul din 335. Uite, din cauza lui mi-am luat eu (tot de la Carrefour, cu dată certă ieri) saltea de plajă albastră. Nu, nu plănuiesc o deplasare la Băltoaca Sărată. Să vreau și n-am cum! Vinovată e sintagma din spate liceu… pe care mi-a amintit-o involuntar un duduiț care a făcut probabil febră globulară tot uitându-se la subsemnata. Cred că-i tare anapoda să n-ai altă linie de orizont în afară de un Bursucel recalcitrant la ajutorul oferit cu noblețe. Cine știe ce compasiuni o fi stârnit silueta-mi filiformă? Ce resort interior o fi trezit în el bunul samaritean numai Bunul știe! Dar eu am simțit așa o nevoie să arăt că bursuceii – indiferent de talie – n-au, dom’le, nevoie de ajutor! Păi ce? O dată mi-am cărat eu singurică sacoșoaia?! Tot ce sper e să nu care cumva să rămână duduițul cu vreo traumă.  Și nu e vina lui, dar eu tot mă gândesc încă la muzeu. Și la Păzea că mă pornesc! Așa că mi-am luat saltea, am pus ganterele și extensorul la vedere. Hai, Gegelutz, că mă apuc și eu de sport la modul serios! Să se vadă mușchii prin pânza topită, să știe populația că mi-s rudă cu Hercule, să nu mai trec prin chestii stânjenitoare… d'oh

Mai voiam să vă spun că am terminat cu bine Experimentul! Mi-am ispășit (auto)pedeapsa și (m-)am scăpat de eliberarea condiționată. Mdea… mai am încă Gratii la fereastră, dar astea sunt acum doar parte din decor. Grație ăstei bucurii am reușit să surprind o încercare de evadare. Din mers… winking

Frumoasă tentativă, nu? Numai bună de urmat…

Așa că azi vă îndemn să evadați în frumos! Pun la-ndemână fărâma de soare și verdele… good luck happy

Ehe! A ajuns Moș Ene și la mine… Greu, Moșule, greu… big hug

Jurnalul unei femei simple – 15

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Jurnalul unei femei simple

Pentru astăzi 08.02.2014 ora 16:15

Afară … în sfârșit – e lumină! Albă, caldă și veselă. Pe sub fereastră trec fel de fel de oameni și mașini – e vânzoleală cum n-a mai fost de ceva vreme. Aș spune chiar că e o zi de iarnă plăcută, care mai că mă îndeamnă la o mică evadare din casă. Dar nu, de data asta amân ieșirea – acum e vremea evadării în virtual… 😉

Mă gândesc … la alb. E atât de simplu de murdărit… Gândurile altora pot întina puritatea gândurlor tale. Ca și zăpada – urmele de bocanci o transformă din alb în gri. Hmmm… am eu ceva cu gri-ul, asta e clar! Realizez că al meu ori alb, ori negru! nu e tocmai ideal… Uite, îmi presar cenușă pe creștet (ufff, până și cenușa e gri, mama ei de treabă!) și recunosc – eu recomand oricui moderația, dar nu reușesc să o aplic. Nici în muncă, nici în sentimente… Gândesc că sunt un lup moralist… 😕

Din locurile de unde învățăm … ei, ar fi simplu de le-am ști locurile astea. Deseori ni se întâmplă să credem că știm să ne descurcăm într-o anumită situație. Simulare de incendiu… M-am lămurit cum mă descurc în condiții de criză – încă-mi caut locul de unde pot învăța. Până-l găsesc mă bazez pe verdegood luck

Sunt recunoscătoare pentru … că e sâmbătă. În fond nu e o rușine să fii recunoscător pentru lucruri simple… 😉

Din bucătărie … chiar dacă miroase a ceapă, a gătit Dan și pentru mine. Mai mult ca perfect! Merită savurat meniul! thumbs up

Cu ce sunt îmbrăcatăbumbac bleumarin, plăcut fin… Cred că e cea mai faină achiziție pe care am făcut-o în ultima vreme – ceva care-mi vine ca turnat, cum rar mi se întâmplă să găsesc. Are o atingere plăcut-catifelată, ca mângâierea unei persoane care te iubește… 🙂

Citesc … aș fi spus nimicuri, dar nu e corect. Fiecare rând așternut are importanța lui. Citesc gânduri așternute de alții… Frumoase, aș putea spune cu mâna pe inimă… big hug

Ceea ce aștept (sper) … cumva imposibilul. Știu, e greu să fiu înțeleasă de cei din jur uneori. Poate pentru că nu vorbesc aceeași limbă cu ei?! Sper doar să nu mai fiu judecată superficial. Știu, pentru unii asta este o cerință greu de ingeratsigh

Ce mai meșterescîncă nimic. Încă n-am starea necesară… Am învățat de-a lungul timpului să fac lucrurile atunci când starea de spirit mi-o permite. Altminteri, e pierdere de vreme și energie… I don't wanna see

AscultAerosmith – Cryin… îmi place și melodia, și videoclipul… Pentru asta ar trebui să-ți mulțumesc, Kamy! rose

Unul dintre lucrurile mele preferate … numai ce a trecut – a venit și apoi a plecat blonda de soră-mea… Îmi place să-mi fie în preajmă oamenii dragi. E sărbătoare de zâmbet atunci… party

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … poate upgrade… poate… cochetez iar cu ideea de roșu. Doar cochetez, încă nu mi-s sigură de pun în aplicare au ba ideea… 😉

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

Iar nu m-am putut hotărî cărei imagini să-i acord prioritatea… fiecare din ele are un ceva aparte care m-a impresionat. 😉

Să fiți veseli, calmi, să depășiți incertitudinile cu zâmbet cuminte și să vă însoțească mireasma suavă a zambilelor…

Cam așa aș rezuma eu urarea de

Toate cele bune, dragilor! big hug

Parametrii optimi

(… sau un must have greu de atins uneori… I don't know)

A fost odată o … fătucă pe care n-o dădeai dusă de la muncă nici cu măturoiul. Ședea cumințică în birou și se lupta cu teancurile de hârtii mai abitir decât Făt-Frumos cu Balaurul ăl cu 7 capete. Și avea temeinicia Cenușăresei în alegerea boabelor de mazăre din cenușă. Plus grija de a n-o prinde miezul nopții prin birou. Aaaa, nu-i era teamă că i se va transforma taxiul în bostan, ci doar avea impresia că dacă ajunge Azi acasă nu va întârzia Mâine la întâlnirea cu munții dealurile de hârtii pe care le colinda deseori chiar și în somn. Toată lumea o cam beștelea pentru năravul ăsta, dar ea-și vedea de ale ei precum Fata Moșului. Sau ca Eliza – sora celor 11 cocori. De frumusețe, bunătate, înțelepciune mă abțin să zic, dar aveau în comun pe lângă încăpățânare și bucuria de a mânui cu sârg andrelele. Și uite-așa au trecut ani buni, cu veri și ierni, cu toamne și primăveri… și nu știu să spun drept de-mi pare bine sau rău să zic, dar într-o bună zi de iarnă, precum mama Albei-ca-Zăpada se-nțepă cu un ac cu gămălie (deh, ac simplu n-avea de unde) și se trezi privind pe fereastră… daydreaming

Nu, nu era zăpadă afară… era un soare blând ce se prelingea printre ramuri de copaci parte înfrunziți, parte desfrunziți, ce contrastau cu verdele covorului pe care încercau să-l umbrească. Pete roșiatice de soare în apus și fuior de nori. Voci vesele de copii ce se bucurau de pauză… Triluri de păsări și larmă de vrăbii gureșe… Și ciori…

Alături i se cuibăriseră Oboseala, Somnul și Melancolia. Ciorile i-au amintit de lanțul ierarhic, cel care o ținea priponită în spatele ferestrei. N-a coborât scările în semn de evadare, că nu prea se făcea… a luat în schimb camera foto, a străbătut holul cel lung, ajungând la cealaltă fereastră. Cea opusă ca punct cardinal. Și-n pauza de țigară a privit îndelung Cerul. Cu un zâmbet cuminte. Apoi l-a imortalizat. Cu tot cu Lună, Fuior de nori și Soare în prag de apus… 🙂

Ia să văd eu acum… mai e cineva pe-aici care să fi pățit rușinea de a sta în birou cu ochii fixați pe fereastră? Cu target – gând de ducă afară – care-mi zic că l-ar chinui și pe cel mai stoic dintre stoicii șoareci de bibliotecă… Deeeci? Îndrăznește vreunul să ridice două degețele? Mai e careva sau rămân de una singură în povestioara asta? 😳

Escape

Ufff… recunosc, am implorat adeseori Timpul să stea în loc, să-și încetinească goana nebună și să-mi acorde Răgazul. Dar crezi că i-a păsat vreodată? Că l-au atins rugile frumoase ce-i ofereau zâmbete infinite sau zbaterile dureroase preschimbate în minusculi stropi de rouă ce oglindeau curcubeul? Cu nimic n-a fost chip să-l înduplec! M-am încăpățânat o vreme, apoi m-am resemnat…

Acum nu… chiar n-am făcut nimic-nimic de data asta – n-am nici cea mai mică vină! 😳

N-am întins nici plase de stele și nici n-am stropit cu mărgăritare iedera, n-am iscat niciun fel de hățiș-capcană pentru Timp și totuși a ales să rămână în așteptare… Dar nu oricum! Ca-ntr-o diabolică răzbunare, a preferat să se împiedice într-o perpetuă zi de Luni! Nu mișcă frunza, nu crește iarba – e așa… ca liniștea surdă și tâmpă ce te-acaparează înainte de somnul indus de Anestezie, ca o hipnotică amețeală stârnită de Pendulare – stânga – dreapta… stânga – dreapta… st….

Nu, nu… nu-mi trebuie așa ceva, clar! Arunc o privire iute prin Labirintul amintirilor, apoi o strâmbătură ștrengărească Timpului buimac și-i zâmbesc…

Da, da… îmi prinde bine Evadarea asta cu miros de alge! 🙂

Alandala

Nu mi-s adepta violenței de niciun fel… zicerea bătaia e ruptă din Rai îmi pare o ironie amară – în Rai cică ești tratat cu lapte și miere, nicidecum cu pumni, palme și picioare pe unde se nimerește… Când vine vorba de violența domestică mă revolt și mă doare de parcă mi-aș lua eu corecția! Uneori e chiar indicat să nu te pui în pielea altuia…

N-am făcut nici o legătură inițial între zarva mediatică iscată de urâta pățanie prin care a trecut Alexandra Stan și gândurile culese din ceașca de cafea savurată acum două zile. Mă uit la TV doar forțată de împrejurări ce nu țin musai de mine, așa că multe evenimente trec fără să le iau în seamă…

Și totuși înmagazinez informațiile… Altminteri nu m-aș fi trezit în crucea nopții făcând slalom printre articolele legate de incidentul cu pricina. E drept, nu protagonista poveștii mi-a provocat insomnia – bufnituri de scaune trântite și două voci, confruntându-se pe octave diferite, mi-au stricat bunătate de comuniune cu Moș Ene! De parcă nu-mi erau suficiente gândurile mele să-l pună pe fugă…

N-aș fi sărit din site în site, dar nevoia mea de a înțelege ce și cum e mai puternică deseori decât oboseala… Într-un final m-am dumirit cumva – e trist când depinzi de călău. Eu așa văd lucrurile – dacă fata asta își lasă demnitatea la o parte și nu-l pune la punct pe sceleratul ăla de-a lăsat-o bătută măr în mijlocul drumului, n-o face din milă creștinească. Nu-l lasă în plata Domnului pe individ, în așteptarea pedepsei divine… Ca o ironie tristă, mi-am zis Asta-i plata pentru evadarea din videoclip!

Și-am picat iar din lac în puț! Am revenit la vechea mea dilemă – ce primează, oameni buni, Interesul material sau Sufletul?

Merită?

Și o să ajung iar la București…

Paradoxal, dar este locul de care am fugit ani de zile, refuzând cu încăpățânare de fiecare dată să aleg capitala ca fiind Acasă. Când ar fi trebuit să o aleg în calitate de locație a centrului universitar… sau să-mi urmez sentimentele… Poate felul în care s-a încercat forțarea mâinii în direcția asta și-a pus amprenta și a urmat negația vehementă. Oricum, nu mai contează – se zice că de ce ți-e frică, nu scapi! 😀

Culmea e că acum am entuziasm. Și îmi doresc să ajung acolo pentru simplul fapt că aș putea face o faptă bună. Azi așa am simțit. Bucurie la celălalt capăt al firului că vin. Bucuria că nu am refuzat să mă înham la munca de Sisif. Pentru că până la urmă asta e o fațetă a contabilității. Oricărui viitor contabil ar trebui să i se spună din capul locului în ce se bagă când pornește pe drumul ăsta…

Pe de altă parte, plecarea asta la București o văd ca pe un fel de evadare din monotonie. Din rutina zilnică actuală pe care nu o mai vreau. Un fel de verificare a vocației. Pentru că la un moment dat am ales să renunț la contabilitate, dar undeva tot am avut impulsul să mă întorc, oricât de puternică mi-a fost motivația.

Dacă va merita sau nu, o să aflu… 🙂