Din mers

Priveam mai devreme stropii uriași de ploaie ce invadau caldarâmul. Am savurat din dreptul ferestrei preț de minute bune aerul curat, cu iz de iarbă proaspăt tăiată. Plăcut… 🙂

Peste zi mă copleșise căldura. Mi-am amintit că-mi trebuia un nimic și am tras o fugă la Flora. De fapt… nimicul completa un ceva. Sandalele. Se impunea exersarea (din nou) a mersului pe tocuri. Afară, că în casă deja mă obișnuisem cu ele – le-am încălțat la prima oră și am persistat în bucuria asta până pe la 15,00. Atunci am intrat în panică. La 16,00 se cam închid standurile din Flora și nu mai era de stat. Așa că am ieșit în graba mare ca o floare! 😆

Nu mai detaliez, dar e de reținut că ăsta poate fi unul din motivele ploii. Asta dacă e să dau crezare ăluia de-njura de zor mai devreme. L-am auzit prin fereastră bodogănind ‘Tu-i mă-sa cui n-a avut de lucru să-ntoarcă mersul lucrurilor cu cine știe ce!!! 👿

Oțărât rău omu’… Într-atât încât mi-am coborât involuntar privirea spre sandalele pe care încă le port  și să privesc apoi cumva bagajul pe care mi-l încropesc pentru mâine. Hotărât lucru – nu pot să fac chiar nimic normal fără să marcheze evenimentu’ vigilenta Natură?! 😕

M-am uitat la bietul om murat și m-a cuprins o jale… de pisoi necăjit rău, rău de tot! Cam așa…

Apoi m-a bușit râsul… poa’ să și ningă, eu la Tulcea tot plec mâine! 😆

Later Edit – 21:41

Pfiuu, văd că am bătut câmpii pentru a cincisuta oară… 😯

Acum, de s-o porni vijelie, cu tsunami și alte cele, n-am ce vă face. Sincer, nu-mi dau nici eu seama de unde s-au adunat 500. Nu le-am programat… au venit de la sine… 🙂

Impardonabil

Pfiuuu, iar am comis-o! Și n-a fost cu intenție… doar că n-am putut să mă abțin și pace! Mdea, ăsta e cusurul meu…

M-am trezit dimineață cu un chef nebun de gătit. Din vreme în vreme înveselesc Bucătăria cu prezența-mi pitorească. Și-i împrumut culoare din belșug cu rochia-mi roșie cu floricele. Dacă era vineri, scriam Jurnalul. Așa… doar consemnez cum am mai vrăjit eu Bucătăria.

Buuun! Pentru că tot eram plină de elan muncitoresc am pândit-o pe fosta colegă de birou. Am speriat-o cu un Bau! și-ntre două guri de cafea și-un fum de țigară am întrebat-o Ce zici de-o ciorbă de burtă? Și cum n-a avut nimicuța împotrivă… m-am pus pe cale spre magazin după cele trebuitoare. Cineva tre’ să facă piața și duminică, nu?

La întoarcere, mă sună o prietenă să afle dacă mi-s încă întreagă, să știe ce mai fac… chestii de-astea, ca-ntre fete! Și-mi dă ghes Bunul să-i zic și de proiectul meu. Fată, fie-ți milă de mine și nu-mi strica ziua de plajă! Că de-o săptămână visez să stau despuiată toată ziulica pe plajă. Nu fi știi tu cum!

Mdea… fiindcă prietenul la nevoie se cunoaște am ajuns acasă și am tras de timp cât am putut. Cu mare părere de rău, dar ce să fac? Am pus vinete la aburi – că asta cică nu se numește gătit – am făcut un mujdei de usturoi cu iaurt și smântână, am tăiat roșii și-am făcut un tortuleț a la Ana. Cam așa…

Am blurat imaginea de necaz… că-ntre timp m-a sunat Prietena și m-a luat cam pe ocolite cu-ntrebarea Fată, sper că n-ai stat nemâncată până acum. Ia zi, ce-ai băgat la ghiozdănel? Când i-am zis ce-am mâncat s-a oțărât la mine cu un Ei, parcă-ți stătea în gât brânza de capră cu roșii… Cum spuneam – prietenul la nevoie se cunoaște. De prietene nu se pomenește cuvințel.

Totuși îi dau picul de dreptate și n-o șterg din lista de prieteni pe motiv c-ar fi în stare să mă pună să mănânc doar uscături. Partea proastă e că, mai nou, de fiecare dată când gătesc se-ntâmplă ceva. Natura se dă de-a berbeleacu’ în cinstea evenimentului. Bine că n-am Oceanu’ la doi pași, că mă ploconea cu vreun tsunami de toată frumusețea!

Acum mi-e ciorba pe foc și-afară o cam pune de-o furtună. S-a hărnicit și nea’ Ilie iar și-mi bubuie în urechi tunetele ‘mnealui. Da’ nu mă las eu speriată de hărmălaia lui și nu-i fac hatârul să-nchid fereastra. E răcoare și mi-e bine așa, Sfinte! Ce-ți veni să-mi agasezi urechile?

Mă uit cum plouă și parcă mi se strânge sufletul. Sper să fi ajuns pe vreme bună acasă prietena asta a mea… Prefer să-mi zâmbească, așa cum poate o să zâmbiți și voi, nu s-arunce cu roșii stricate după mine. Că-i musai să ne fie săptămâna cea nouă adunătură de bucurie, nu?

Stări

Mi-s eu cantitate neglijabilă. De-asta cred că mai tot ce e legat de urâciunile iernii nu mă doboară cu una, cu două. Greu se găsește o chestie care să-mi impună poziția orizontală și să-mi dea prea mari bătăi de cap. De obicei mi-s mai tare chiar și decât gripa aviară, de exemplu. Asta când e Bunul pe fază. Că dacă are cine știe ce altă ocupație și mă scapă din vedere…

Pentru 24, de exemplu, îmi trecuse inițial în agendă o cafea aniversară. Le așezase pe toate ca la carte! Adică părea că nimic, dar absolut nimic nu poate contramanda evenimentul… O singură chestie părea că îi scăpase Bunului din vedere – un pui de Hapciu mic-mic de tot! Așa-mi închipui eu că trebuie să fi fost, că de era ceva de luat în seamă cu siguranță că mi-ar fi dat un bobârnac de luare-aminte și scăpam de năpasta zilelor numai ce trecute.

Acum, când evaluez stricăciunile iscate de cele 4 zile, ies totuși pe plus la capitolul prieteni. Fiindcă dacă în primele 2 zile m-au lăsat de capul meu s-o fac pe urâcioasa și să trec pe lângă ei în viteză, păstrând distanța impusă de mine cu un categoric Nu vă apropiați, am o răceală/gripă/viroză sau nu-ș ce-o fi, dar o vreau ținută numai pentru mine!, în a 3-a zi – când n-au mai dat nas în nas cu mine – mi-au ignorat avertismentul pur și simplu! E drept, în ziua aia n-am mai fost eu… Am fost una cu așternuturile toată ziulica, fără drept de apel. Unde mai pui că a fost prima zi în care am lipsit de la birou! Cred că asta i-a făcut așa curajoși… În fine, peste zi mi-au dat pace, dar pe seară m-au invadat vizitatorii ba cu supă, ba cu vin roșu, ba cu țuică de prună, ba chiar acum pot să spun că am și apă de la izvorul de la Ghighiu… Apa asta cică ar fi tămăduitoare, așa mi-a zis vecinul de mi-a adus-o! Așa m-a convins s-o beau – acum păcatul lui să fie de m-o fi păcălit, dar de vreme ce mi-s pe picioare acum, fără somn și cu chef de scris… e ceva, nu? Mie-mi dă așa o stare de-mi zic că Gata, ce-a fost rău a trecut și poate mâine azi o să revin și eu la parametrii normali! Cum-necum, mi-a revenit zâmbetul! 🙂

Ba chiar am avut starea să-mi verific corespondența… Și la vederea pozelor cu Oceanul mi-am zis că stările mele și-ale lui ar cam semăna de data asta, că doar apă la apă trage…

Stările din zilele astea mi-au amintit că mai presus de orice termene-limită, de priorități de agendă, pe primul loc ar trebui să troneze braț la braț Sănătatea și Prietenii. Fără ele nu-ș ce ne-am face! Vi le-aș da în dar de-aș putea… Cu tot dragul!

P.S. Un gând ce zbârnâie ca o albinuță nu-mi dă pace neam! Și dacă Bunul l-a ignorat cu bunăștiință pe Hapciu cel mic?!

Eventu(a)l

(… gânduri tăvălite prin omăt… )

Cu alai de alb – muuuult alb! – se petrecu venirea prea-așteptată și mai în urmă trâmbițată a blondei de sor-mea. Care, spre repede trecătoarea-mi dezamăgire, nu mai e blondă, nah! Acum bate în ciocolatiu parcă în ciuda mea și a încă unei importante persoane – nu spun cine, că s-o simți ea și-o prelinge în colț de fereastră spre lume o lacrimă minusculă, dar strălucitoare precum spicul în soare. Hai, nu mai plânge, e lumea plină de blonde, bre! 🙄

Evenimentul – firește! – a fost stropit cu ceva – iar nu spun ce, să nu mă acuze lumea că laud țuica de casă 😳 și Feteasca Regală de la Jidvei. 😛 Deci a fost asezonat cu insomnie, cum altminteri? Și împănat cu bucurie cât cuprinde, că Bunul își mai amintește uneori de mine și-mi mai pune mâna pe creștet. Probabil cu așa ocazie i se mai înmoaie suflețelul la pipăirea cucuielor care-mi apar instant ori de câte ori salut pragul de sus cu semeție…

Așa că sâmbăta asta dimineața mea a fost marcată rezonabil. Asta da victorie în lupta cu Somnul! Dacă în cursul săptămânii inculpatul numai ce menționat face ce face și mă alintă până pe la 8,30 – 8,50, de-mi dă fiorii spaimei întârziatului la birou, azi – ingratul! 👿 – mi-a suflat pe lângă ureche întâi pe la 7,30… Am consemnat ora, am scos limba (imaginar, pe cuvânt, dar ăsta era semnul pe care îl merita din plin) l-am prins mai serios în brațe și până pe la 10,00 nu i-am dat drumul! Sîc, Somn, că de data asta ți-am făcut-o eu!  😆

Pătura de alb ce mi-a dat binețe de cum am privit pe fereastră nu m-a speriat deloc, zău! Întâi a venit Zâmbetul, iscat de impresia Mmmm, curat! 🙂 A venit apoi ca o boare gândul trist Nu mai vine Ale azi… 😦

M-am învățat de la o vreme cu alternanța asta a sentimentelor contradictorii… Un 50 – 50 căruia nu-i pot strica echilibrul oricât m-aș strădui… Și ca de fiecare dată când mă încearcă așa o stare am ieșit. Să las gândurile să zboare în voie. De data asta prin zăpădă. Imaculată eventual!

Știu… Ninsoarea asta n-a adus tuturor bucurie… a venit cu drumuri troienite, accidente și alte urâciuni la pachet. Dar are și partea ei luminoasă, nu? Acoperă gri-ul măcar pentru o clipită! Și-mi amintește de copilărie… 😉

P.S. Din drag, desenez în alb o îmbrățișare. Cu drag!

Și… și… și…

( Aduceri aminte cu Parfum de Zâmbet 🙂 )

Uneori, oamenii din lumea virtuală sunt teribil de ciudați. Pun fel de fel de întrebări bizare, funcție de interesele pe care le manifestă, căci nici aici nu scap de Interesul poartă fesul!

Alteori îmi surâde norocul și-mi scoate în cale oameni deosebiți…  Și despre asta vreau să vă scriu azi! 🙂

Prin 2007 hoinăream pe internet, dar pe alte cărări. Destinațiile erau party gammon și trilulilu. Juca fata table online? Juca! 😉 Doar că nu știu de ce naiba toți considerau că aia trebuia să fie numai o lume a bărbaților. Îmi învâțasem lecția pe același site, unde m-a pus naiba la începuturi să joc cu numele meu – ăl din apa de botez. Oh, da, știu – maare prostie! 😳 Și cum primele două partide au semănat mai repede a chat-uială, mi-am luat nickname de băiet, Să se concentreze oaminii pi joc. Și să nu se simtă frustrați, că doar și-o luau pe coajă de la unul de-al lor. 😛 Așa a apărut prima dată bursucel 111 – pare-se că la vremea respectivă mi-o luase altul înainte, așa că am acceptat varianta oferita de site. 🙂

Pe trilulilu era altă mâncare de pește – oameni prietenoși tare, muzică bună, videoclipuri frumoase și haioase, o încântare! Acolo nu trebuia să mă deghizez ca să am parte de acces liniștit! Așa că intram pe ambele conturi odată când prindeam vreme, fiindcă pe atunci timpul îmi era cam limitat, dar tot mă prindea 2,00 dimineața și pe-acolo. 😳 Cererile de prietenie curgeau pe trilulilu, că bursucel111 era printre ăi de posta muzică bună. Și într-o noapte, după ce trecuse binișor de 1,00 mă trezesc cu o altă cerere. Mă uit cu atenție la fețișoara din poză, mă duc pe profilul persoanei să văd de nu postează manele – profilul era nou-nouț și curat ca lacrima și m-am riscat să trimit un mesaj cu Zi repede dacă-ți plac manelele! Răspunsul a venit la ceva minute bune cu un simplu NU. Poza de profil era clar neprefăcută, într-o ipostază care ilustra graba fotografierii, așa că am apăsat butonul Accept… Și uite-așa, dintr-o joacă, a început o frumoasă prietenie în lumea asta virtuală… 🙂

Cel mai fain lucru realizat într-o zi de Marți a fost să beau o Limonadă de mentă la Salt & Pepper (așa-i zice Terasei cu pricina 😉 ) cu un om care timp de 6 ani a fost ba un id de messenger, ba o fotografie, ba o imagine pe webcam, ba o voce la telefon. Și peste toate astea – un prieten bun. Mi-aduc aminte că prin 2009 am vrut să-l provoc să scrie pe blog… așa că în paralel cu Bursucelul mai creasem încă unul, tot pe adresa mea de Yahoo. După care i-am scris mesaj pe mess cu parola adresei, să poată intra pe cont. 👿 Singura „realizare” a constat în „pierderea” adresei de sâmbătă până lunea ce a urmat. Unde mai pui că de pe id-ul de mess am dat sfoară în țară chipurile că sunt liberă și îi invit la o vorbă, la un suc și-o prăjitură! Ete că nu-mi păsa mie de distanță, dom’le, mintenaș trebuiau s-apară de pe la București, Constanța, Brăila, ba chiar și de la Gura Humorului. Păi era eveniment mare când aveam eu zi liberă! 💡 Asta-i altă poveste…

Ar fi fost și mai fain dacă pe masa asta de pe Terasă s-ar fi aflat undeva pe un colț și Fularul cel albastru… îmi amenințasem în glumă prietenul că-i fac unul și i-l trimit prin poștă…  asta e, data viitoare va fi sigur gata!

În fond, niciodată nu e prea târziu! 🙂

Alandala

Nu mi-s adepta violenței de niciun fel… zicerea bătaia e ruptă din Rai îmi pare o ironie amară – în Rai cică ești tratat cu lapte și miere, nicidecum cu pumni, palme și picioare pe unde se nimerește… Când vine vorba de violența domestică mă revolt și mă doare de parcă mi-aș lua eu corecția! Uneori e chiar indicat să nu te pui în pielea altuia…

N-am făcut nici o legătură inițial între zarva mediatică iscată de urâta pățanie prin care a trecut Alexandra Stan și gândurile culese din ceașca de cafea savurată acum două zile. Mă uit la TV doar forțată de împrejurări ce nu țin musai de mine, așa că multe evenimente trec fără să le iau în seamă…

Și totuși înmagazinez informațiile… Altminteri nu m-aș fi trezit în crucea nopții făcând slalom printre articolele legate de incidentul cu pricina. E drept, nu protagonista poveștii mi-a provocat insomnia – bufnituri de scaune trântite și două voci, confruntându-se pe octave diferite, mi-au stricat bunătate de comuniune cu Moș Ene! De parcă nu-mi erau suficiente gândurile mele să-l pună pe fugă…

N-aș fi sărit din site în site, dar nevoia mea de a înțelege ce și cum e mai puternică deseori decât oboseala… Într-un final m-am dumirit cumva – e trist când depinzi de călău. Eu așa văd lucrurile – dacă fata asta își lasă demnitatea la o parte și nu-l pune la punct pe sceleratul ăla de-a lăsat-o bătută măr în mijlocul drumului, n-o face din milă creștinească. Nu-l lasă în plata Domnului pe individ, în așteptarea pedepsei divine… Ca o ironie tristă, mi-am zis Asta-i plata pentru evadarea din videoclip!

Și-am picat iar din lac în puț! Am revenit la vechea mea dilemă – ce primează, oameni buni, Interesul material sau Sufletul?

Re(mediu)

Mai ieri bunul meu prieten V. îmi spunea pe un ton voit glumeț, dar lăsând să răzbată o ușoară urmă de … îngrijorare (aflu eu de era alt sentiment au ba când apare în peisaj :D) Te-ai cam lenevit… scrii rar, de parcă ți-e teamă să nu tocești tastele!

Am cârcotit, că nu se putea altfel doar! La o adică nu scriu nici la comandă, nici la kilometru! Scrisul ăsta nu-i de colea – tre’ să ai subiect, predicat și mai ales starea cuvenită! Să te bântuie un pic mai tare Duhul Inspirației, să nu-ți dea pace până nu-ți așterni gândurile pe pagină! Și nu e tot… să te pătrundă într-atât de tare evenimentul, încât după ani și ani, recitind ce ai scris, să te învăluie emoțiile cel puțin cu aceeași forță cu care te-au împins să scrii și să nu arzi cuvintele! Și tot așa…

Am recunoscut totuși în sinea mea (uite că eu măcar nu mă sfiesc să recunosc :-P) că m-am cam lăsat pe tânjeală în ultima vreme, umblând brambura prin curțile virtuale ale altora, dând buzna fără să bat în tocul ușilor deschise. Ba și mai și! Am prins gustul șterpelitului – asta fiind tot zicerea lui V.! Poate așa și este, dar mie-mi place s-o numesc altfel: promovarea intersectării cercurilor. Chestia asta cu cercul am găsit-o la Mugur și mi-a plăcut tare mult… 🙂

He he… n-aveam de gând să scriu, dar mai e ceva care îmi dă ghes – repetarea obsesivă a câte unei melodii (eventual a unui pasaj din ea) în minte sau – și mai rău – cu voce tare! Ca să scap și-n același timp să o salvez și pe ea de la deformarea prin lălăială, trebuie să o îngrop undeva cumva… să-i găsesc un loc de cinste (sună mai bine decât loc de veci, nu?! 😳).

Și mai scriu doar câteva cuvințele… Nu vă feriți de obsesia așezată spre cumințire aici! E tare… tare frumoasă! 🙂