Arhive etichetă: explicații

Luni, 1 (și aprilie, pe deasupra!)

Sau cum/de ce? nu am vrut eu neam să merg azi ieri la muncă! Și cum nu mi-a ieșit!

luni...

Cine mă cunoaște îndeajuns de bine știe că mi-s cumva dependentă de muncă. Prin nu știu ce minune nu pot sta locului, îmi trebuie activitate musai! De-a lungul timpului am demonstrat că pot lucra oriunde, singura cerință emisă fiind legată de estetica locului. Condiții necesare și suficiente erau: un birou cât mai mare (pe care să îmi pot întinde teancurile de hârtii), cafea la discreție (de aici mi se trage diferendul cu Moș Ene, cred…) și vaza cu flori (sau un ceva vesel, un fel de generator pentru încărcat bateriile, chestia care trebuia să mă bucure cumva în caz că simțeam nevoia să dau bir cu fugiții). Putea să fie dezastru în jur, nu mai conta! Odată îndeplinite pretențiile  astea uitam de ceas, de contractul ăla pe care scria albastru pe alb 8 ore/zi, 5 zile/săptămână. De concediu nu se punea problema… m-am mulțumit cu bucățelele de liber când s-a putut.

Deci, nu mi-e frică de chestia aia de se numește muncă!

Dar azi ieri dimineață, după ce am urât deșteptătorul și alarma de la telefon (în același timp, că sună cumva stereo, unul din stânga și celălalt din dreapta…), mi-am zis că Nu vreau să plec la birou! Deloc! Nici măcar un pic mai târziu!

Intuiam că în spatele draperiilor bate soarele destul de frumos… și o clipă mi-a trecut prin minte să-mi sun colegul de birou și să îi spun și eu o dată că nu mă simt bine. Apăi chiar așa și era! Nu mă simțeam într-atât de nobilă, încât să-mi părăsesc ograda și să pășesc spre curtea somptuoasă a Măriei-Sale – Munca! Apoi aveam o scuză plauzibilă să ies la soare  – era musai să merg să caut un cabinet medical. Ce gânduri ciudate îți pot trece prin minte și cât de repede se nasc ideile astea! 😀

La 9 fără 5 mi-am revenit abia din visare… Cum naiba să mint că sunt bolnavă? Și cine m-ar crede? M-aș fi încurcat în explicații penibile? Tocmai azi, luni? Unde mai pui că e și 1 aprilie… Garantez că ar fi tratat-o ca pe o păcăleală! Ar fi râs șeful meu de mine și cel mai probabil m-ar fi întrebat unde decid să lucrez azi – în biroul nostru sau în cel de la magazie? Pot să pun pariu că așa s-ar fi derulat discuția…

Așa că la 9,30 am ieșit val-vârtej pe ușă și drept scuză pentru întârziere am spus adevărul. Mi s-a răspuns pe un ton amuzat E păcăleală, nu? Că doar e 1 aprilie!

Uneori tăcerea chiar e de aur! Scutește timp prețios… Mi-am pornit laptopul, am intrat pe FB și am pus de-adevăratealea de-o păcăleală. N-am mai făcut invitații la nuntă, că nu mai era capul răutăților Alex cel plin de idei. Am setat chicotind la relationship Engaged! Pe principiul dacă tot mi-s acuzată de ceva, măcar să nu fie pe degeaba! A prins tărășenia…

Acum, nu pricep neam! Cum Dumnezeu se face că atunci când spui adevărul nu te crede nimeni și când trântești o gogoașă o ia de bună lumea? Să fie doar pentru că azi ieri a fost 1 aprilie?! 😀

Percepții

Ei bine, o să îți răspund așa…

Nu regret pauza de un an și jumătate de contabilitate! Nu regret acel an și jumătate petrecut pe postul retrograd (cum îl definești tu) de menajeră (minimalist termen…) în Franța! Regret doar că mi-am lăsat băieții… Pentru ei eram mai mult decăt o nounou cu normă – eram o combinație ciudată între mamă, tovarăș de șotii, de joacă și dascăl permanent. Eu l-am învățat pe Christian să spună ma-man. Și așa îmi spunea de fiecare dată când mă vedea! Eu l-am învățat pe Matei să lase rigiditatea deoparte. Eu l-am învățat pe Ioan să mă iubească…

Apoi, știi? Ei s-ar bucura să îi sun… eu sunt cea care își face cu greu curaj să formeze numărul. Eu ezit până constat că e prea târziu și că probabil deja dorm, când cred că am toate explicațiile pe care probabil că mi le-ar cere Ioan. De el îmi e cel mai teamă. Nu pentru reproșurile prezumtive, ci pentru că știu că undeva-cumva nu ar avea cum să înțeleagă de ce am renunțat… Sau de ce eu – care îi spuneam că o promisiune e datorie curată – nu l-am scos în Piața Civică, așa cum îi promisesem în iulie. Când va mai crește, probabil va uita de toate astea… Dar acum știu că are un mare semn de întrebare în dreptul lor. Ce e așa greu de priceput că nu îmi pasă de judecata maturilor, dar că mă afectează nedumeririle lui? Sau că mă sperie gândul că la următoarea revedere nu va mai voi să se apropie de mine cu aceeași afecțiune?

Nu, nu m-am deșteptat revenind la contabilitate! Cifrele astea, apelativul doamnă nu se compară cu mânuțele sau zâmbetele ștrengărești… Nici o privire mirată în fața unei situații predate înainte de termen nu e semn de mare izbândă… Îmi lipsește altă satisfacție – aceea a constatării că, deși convingi cu greu un copil că trebuie să adoarmă în patul lui, te trezești dimineață cu el dormindu-ți alături. În asemenea cazuri, retrogradarea de care vorbeai e o avansare de fapt! Chestia asta nu o poți evalua cantitativ-valoric, ci doar calitativ…

Dar, firește, noi doi vorbim limbi diferite!

Acum răspunde-mi tu dacă poți – crezi că merită coborâte treptele?

E ciudat că nu sunt nici tristă, dar nici bucuroasă. Nu mă poate întrista un adevăr pe care l-am intuit din atitudinea cuiva, din priviri, dar nici nu mă poate bucura acel am avut dreptate…

Antipatia gratuită –  chestia care mi-a părut fără sens la prima întâlnire – și-a găsit într-un final explicația…

Nu mă sfiesc să-mi spun părerea. Dar e pentru prima dată când am vrut să comentez și ceva m-a oprit. Până la urmă fiecare vede adevărul în felul lui… de ce-aș completa/corecta eu varianta cuiva?

Time will tell…