Mezalianță?!

( … analiză în regim de urgență… 😉 )

Tocmai ce mi-am terminat de scris Raportul de activitate – o chestie despre care nu m-am sfiit să nu spun că e cumva inutilă și cronofagă. Dar am făcut un efort în seara asta, fix cât să-mi confirm teoria.

Ei, și dacă e așa, am decis că e cazul să-mi ițesc căpșorul dintre hârtii și să-mi plimb în continuare degețelele pe taste, de data asta pentru mine. Între timp am pus iar ouăle la fiert – nu-i de ridicat sprânceana, că de-aia m-am pus pe scris – de data asta le acord atenția cuvenită, așa că stau cu ochii pe ceas de-aici. 😉

Raportul ăsta ziceam că-l scriu benevol, fără să mă împingă nimic de la spate… e doar impulsul de a-mi analiza starea – poate așa m-oi urni să fac un ceva și pentru mine, că prea nu mai am vreme de nimic. Mă bușește râsul, zău, numai la gândul că mă simt ca prinsă într-o relație pe care nu prea mi-o mai vreau. E ca atunci când persoana de lângă tine nu-ți mai inspiră decât dorul de ducă. Cât mai departe, să poți respira în voie. Să nu te mai agaseze nici cu prezența-i și nici cu pretenții obscure… Să-nchizi ușa pe dinafară, să tragi aer în piept, să privești în jur, să zâmbești și să-ți zici Măi, viața asta poate fi chiar frumoasă când îți iei deciziile corecte! 🙂

Ok! Încă nu pot s-o fac, nu? Că ar semăna cu fuga de la locul angajamentului. Vorbeam azi la telefon cu amicul meu cel de la Piatra-Neamț și recunoșteam franc că nu mi-e bine. Am spus-o pe un ton egal, de m-a mirat și pe mine, nu doar pe el. Și mai spuneam că dacă aș pleca ar fi un picuț dovadă de lașitate. La o adică am văzut la ce mă înham și-am zis Da! însoțirii. Doar că din provocare s-a cam transformat în mezalianță cu acte în regulă. Și cu restricțiile pe care un partener urâcios și egoist ți le poate impune… Acordă-mi atenție! Acordă-mi timp! Acordă-mi exclusivitate! Acordă-mi… acordă-mi!!!! 👿

Și-am acordat, zău! I-am zis chiar și fiică-mii duminică seara Pentru cine te chinui tu, Ale, să-mi faci buclele? Că mă primesc ăștia la muncă și nedichisită… Și ghici cine și-a plimbat luni minunăție de bucle pe sub nasul Muncii până pe la 21,00? Recunosc, n-a trecut nebăgat în seamă efortul fie-mii, dar nici hârtiile n-au simțit nevoia să se împuțineze într-atât încât să plec la o oră decentă de lângă ele. Sau o fi dovadă de iubire, mai știi?! 🙄

Îmi mai acord un răgaz de-o lună, c-ar fi păcat să las neterminat ce-am început, Bursucel nerăbdător… Știu că ți-i dor de sărit garduri prin curțile virtuale. Promit să-mi fac vreme să-ți aranjez și blogroll-ul, să bați cărările mai ușor, poate așa o să fii mai fericit… O lună cer și de va merge treaba tot așa, promit să divorțez în regim de urgență. Dragoste cu de-a sila nu se face…

De nu m-oi ține de cuvânt, să rămân fără zâmbet!

🙂 Doina 🙂

Bucurie (2 x 1/2)

(…Bucuria mea – Necazul lui Otto…)

Altă insomnie – de data asta de bucurie și-un pic de grijă, recunosc. Dar a meritat și va merita oricând – acum, când îmi știu zăpăceala de fată pornită în fine pe drumul Bucureștiului sunt fericită peste poate! Dar nu pot să dorm, iar am gânduri…

Trăznita de fiică-mea nu poate fără OTTO al ei!

El nu e complet fără EA!

E ca și cum îl lași în beznă, dacă îl privezi de prezența ei…

Știu, măi Otto, e curată ticăloșie!

Când n-am Timp…

(Hmm, oricui i se poate întâmpla, nu?! :oops:)

Dar mai contează?! Am învățat că pot să-i fur Timpului o Clipă, suficientă cât pentru o urare din suflet…

Să aveți o zi minunată, plină de gânduri frumoase! 🙂

Certitudine

Nu… nu ești singurul Adam care tânjește după Fărâma de Eden pierdută … nu ești nici primul, nici ultimul… Ca tine au fost și vor să mai fie miliarde de Adami, victime ale urzelilor de orice fel, menite să multiplice tristețea și să ucidă fericirea. N-aș ști să îți răspund de e blestem sau doar o plată cuvenită această Evă pe care ai urmat-o. Pot spune doar că trebuie să-i mergi alături, așa cum i-ai promis la începutul drumului. Să o accepți așa cum este, să nu te tângui pe ascuns că te-a ademenit doar cu iluzii cognitive. Mâna aceea, făcută căuș atunci când i-ai încredințat pentru o clipă Inima, era aceeași care a cules Mărul, aceeași care te-a îmbiat să-l guști și ți-a adus Uitarea. Știai prea bine asta dintru-nceput…

Sau treacă și de astă dată – de-i tare greu, revoltă-te în taină și strânge din dinți de e nevoie! Chiar de nu-i Eva potrivită, oferă-i ceea ce-și dorește! Du-i până la capăt visul, chiar de-i coșmar pentru tine… Împarte bucurie și te vei elibera!

Chiar de nu crezi, Fărâma de Eden îți e aproape și te va întâmpina mereu cu un zâmbet blând. O vei găsi alături în pala de vânt ce-ți va mângâia obrazul, în picătura de ploaie ce-ți va aduce trezirea sau în raza de soare ce se va plimba jucăușă printre genele tale. Va murmura mereu răbdătoare aceeași frază, până ce o vei înțelege:

Adam, alungă grijile… te voi iubi mereu pentru că ești om și știu că greșeala-ți a fost fără de vină…

Măști

Fericirea e doar o iluzie atunci când e umbrită de ură…

De când mă știu de ce? mi-a fost mereu alături și mi-a dat bătăi de cap. Plus cuie bătute în talpă… Dar în ciuda tuturor belelelor aduse, n-aș renunța la întrebarea asta. Autosuficiența și limitarea le pot elimina fără urmă de regret.

La una din orele de desen din gimnaziu am aflat că negrul nu e culoare. Că e doar o impresie vizuală, care te împiedică să vezi amalgamul de culori din care e compus. Mi s-a părut ciudat că un amestec de culori are ca rezultat o nonculoare. De ce titulatura asta? Și am întrebat de ce? Explicația a venit pe un ton vădit iritat și s-a limitat la un dezolant pentru că asta e regula! Consecința întrebării puse a fost în anul acela notarea tuturor lucrărilor mele cu 9, pentru că niciunul din desenele mele nu agrea negrul. Ce rost avea să-l folosesc de vreme ce îl consideram inutil? M-am bucurat în anul următor când s-a schimbat profesorul – mi-a înțeles explicația ignorării nonculorii (gândesc că nici el nu agrea negrul) și mi-am recăpătat nota 10.

Există doar două sentimente care pot genera legături puternice între noi și cei din jur. Iubirea și ura. Restul trăirilor sunt gradiente, funcție de extrema care le-a generat, condiționate în mod direct de caracterul celui care le dezvoltă. Mereu am asociat roșul iubirii și negrul urii. Indiferența mi-am zis că este incoloră… uneori pare a fi o stare ideală, dar eu nu aș dori nimănui o viață trăită fără sentimente.

Nu vorbesc niciodată despre ceea ce nu știu sau ce nu am trăit. E mai cuminte așa! Nu sunt mândră de faptul că am urât ani buni o persoană doar pentru învățăturile pe care mi le-a insuflat. Am considerat că mi-a legat picioarele, mi-a tăiat aripile și m-a obligat să înaintez prin viață așa. Am fost un elev bun, am asimilat tot și – ce e mai important – nu am uitat nimic. Burete am fost! Ce e mai ciudat e că pe măsură ce descopeream că tot ceea ce îmi arătase era perfect adevărat, cu atât mai tare detestam persoana respectivă. Modul de a-mi arăta sentimentele era fățiș, incluzând mai ales refuzul împărțirii aceluiași trotuar… Eh, eram prea tânără… Vedeam doar disecția în sine, nu și motivul care o impunea.

Privind în urmă acum realizez că ura aia mi-a aruncat tot timpul un văl gri asupra a tot ceea ce putea fi fericire. Scepticism cumva alimentat de negrul pe care îl preluasem… Ciudat e că am și iubit în perioada aceea, dar de fiecare dată am dat înapoi – prima dată poate cu prea multă ușurință, a doua oară abia când am realizat că povestea cu nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită este perfect adevărată.

Statistic se spune că, spre deosebire de iubire, ura e mai durabilă în timp. Poți urâ un om până la moarte – cred că e cel mai trist lucru ce ți se poate întâmpla! Ce rost are să-ți acoperi culorile cu un ceva ce numai bine nu îți face? Doar pentru că ai ales voluntar ochelarii cu fumuriul cel mai tare…

Gândesc că măștile pe care le purtăm și pe care le așezăm pe fețele celorlalți ne sunt moștenire de la Adam și Eva. Teama legată de repudierea din Rai o purtăm în noi fără drept de apel și ne face să alegem măștile. E simplu să pui o etichetă cuiva, să-i așezi o mască zâmbitoare sau încruntată și – funcție de asta – să decretezi că ți-e prieten sau dușman. Apoi iubești sau urăști… Alegi, uitând că ura e o lamă cu două tăișuri, periculoasă tocmai prin răul pe care ți-l produci ție însuți. Te pierzi ani buni în capcana asta, uitând că viața îți este destinată cu un alt scop.

Acum mă bucur că pot să stau la aceeași masă, să-mi beau cafeaua și să-i zâmbesc sincer persoanei pe care ani buni am considerat-o mai mult decât persona non grata. Am realizat cum e cu prietenii adevărați. E bună trierea – îmi arată măsura în care sunt norocoasă și că nimic în viață nu se întâmplă fără rost…

Rândurile astea n-ar fi fost așternute aici dacă la cafea nu aș fi recitit o discuție purtată în miez de noapte. Discuția asta mi-a întârziat editarea unor alte rânduri, care au rămas în ciornă până la urmă. A fost benefică, altminteri ratam dialogul direct ce va urma azi. Providență sau poate acel semn care te face să-ți spui Dumnezeu mă iubește!  🙂

… mic, precum un pantof de gheișă…

Cât de ușor putem noi trece de la o stare la opusul ei…

Fiecare lucru are un echilibru prestabilit, purtând în esență în aceeași măsură și binele, și răul. Noi suntem cei care decidem ce primează. Grea răspundere…

După-amiază, la revenirea de la birou, m-am bucurat privind paharul plin cu zambile mov. Nu mi s-a mai părut goală camera. De pe pervaz, la fiecare adiere de vânt, mă învăluia un parfum suav. La fiecare asemenea vizită ridicam privirea spre fereastră cu fața luminată.

Rutina… am căpătat obiceiul ca la întoarcerea acasă să-mi fac o cafea, să-mi aprind o țigară și să-mi continui lucrul. De aceea am preferat ca toate lucrările să le fac pe laptopul meu. Pot păstra lejer continuitatea. Până pe la 19,00… Nu m-am dezmințit nici azi – la 19,10 am ieșit pe ușă, respectând obiceiul. Nu odată mi-am spus că e oarecum program de roboțel.

Revenirea… Florile mele erau la locul lor, pe pervaz, gata să mă întâmpine. Bucuria mi-a fost umbrită de un gând ițit din nu știu ce colț al conștiinței. Le-am văzut fragile deodată. Și mi-am zis că sunt nefericite în paharul ăla, parcă prea neîncăpător. Mic, precum un pantof de gheișă – mi-ar fi plăcut să nu fac analogia asta…

În fine, acum sunt tardive regretele și ar umbri pe nedrept menirea florilor mele. O să mă bucur de ele și azi, și mâine poate… Repar altfel – promit că de anul ce vine voi avea zambile mov de grădină pe pervaz… dar în glastră! 🙂

Aparențe

Aparent m-am trezit cu mult mai de dimineață decât de obicei. Odihnită de data asta. Și hotărâtă să fac o schimbare în cinstea pietroiului de pe suflet pe care l-am făcut praf cu o seară înainte, după îndelungi ezitări. După o săptămână de gânduri așezate strat peste strat, tasate până la pietrificare – temeri legate de impunerea unei decizii vitale, dar contrare voinței. Sincer, mă sperie mai mult prezumtiva tortură din partea conștiinței decât orice maltratare fizică. Nu-i leac pentru așa ceva…

Aparent nu am nici o legătură cu make-up-ul de multă vreme. Lucrez de ceva timp la a-mi păstra obiceiul utilizării cremei hidratante și a cremei de ochi. Deh, ar fi cazul să dau Cezarului ce-i al Cezarului! Dar azi am avut timp berechet – deșteptătorul mi-a dat de veste că e vremea să plec la duș după ce deja rezolvasem ritualul ăsta con brio. Așa că mi-am luat anticearcănul, gloss-ul și creionul alb și m-am jucat – au dispărut ca prin minune urmele nopților cu somn venit cu greu. Aparent, firește! I-am mulțumit în gând celui care a inventat anticearcănul exact așa cum făceam acum 7 ani.  Mi-am promis că voi repeta obiceiul picturii matinale, regretând că nu am finisat opera cu un rimel. Clar, nu eram eu dimineață! 😀

Aparențele astea nu trec neobservate… și m-am felicitat din nou pentru decizie. În fond, puțin make-up nu strică! E drept că nici nu mă ajută să par mai în vârstă – mi-ar trebui tone de pudră ca să scap de silueta școlărească. În consecință, un domn binevoitor mi-a tăiat elanul care-mi purta pașii spre arhivă cu un Domnișoară, accesul spre culoarul acesta e permis doar angajaților școlii. Biblioteca e pe celălat culoar, pe partea dreaptă!. A trebuit să îi arăt cheile de la arhivă. Și să ascult amuzant-încurcatul Să mă scuzați, m-au indus în eroare blugii, ținuta… aparent păreați o elevă în căutarea bibliotecii… Trebuie să îmi cumpăr fustă! 😀

…

Aparent aș avea unde să locuiesc în București, dar… Sunt comodă, recunosc! Mă încântă ideea celor 5 minute distanță de birou… Acum prioritate e mutarea în noua cameră – am pierdut ceva vreme așteptând eliberarea și micile reparații inerente. În aparență era mai avantajos să aștept până luni ajutorul femeii de serviciu. Practic, prefer să fac eu asta decât să strâmb din nas la vederea celei mai mici pete de var scăpată de sub lupă. Fecioară, deh! Așa se face că după terminarea programului și a discuției prelungite cu un prieten – cât pentru o săptămână, vorba lui – m-am înarmat cu cele necesare și am pornit la vânătoare de pete de var. Cred că a fost molipsitor – s-au mai găsit câțiva pe palier hărnicuți. Am zâmbit involuntar. Suficient cât să aud un Ar trebui să zâmbiți mai des!.

Aparent, zâmbetul a apărut ca la îndemn… realitatea e că mi-am amintit de o foaie, plecată peste ocean în Florida cea însorită. O scrisesem aparent în joacă, dar menirea ei era să lumineze o față.

Până la urmă, sfidând aparențele, zâmbetul e reflexia fericirii… 🙂

Mr. Nobody

 

Un singur fulg de zăpadă poate înclina frunza unui bambus

– proverb chinezesc –

 

Viața pe care o trăim în prezent e rezultanta alegerilor făcute de-a lungul timpului… bune sau rele, deciziile pe care le luăm ne fac fericiți sau din contră.

E drept, câtă vreme eziți, totul e posibil… Și cel mai greu lucru de făcut e să găsești alegerea perfectă!

Fericirea – acea stare după care tânjim, alergăm, ne agităm s-o obținem, facem eforturi disperate s-o păstrăm – e uneori condensată într-un singur cuvânt, de cele mai multe ori substantiv propriu…

… Am revăzut azi Mr. Nobody… 🙂

Wake up!

N-am șanse! Nu cu Otto…

După țopăieli, scânceli, papuci plimbați prin cameră în semn de protest, îi musai cazul să reacționez. Nu mai spun „Mi-e somn, Otto, lasă-mă încă un pic!”… Mă ridic doar mecanic. Știu că e vremea Plimbării de Dimineață…

Și începe monitorizarea… Cred că e printre puținele dăți când baia îi este loc drag. Nu iubește apa și sigur nu pricepe de ce trebuie să irosesc timpul sub duș. Garantez că periuța și pasta de dinți sunt chestii inutile în mintea lui. Dar e răbdător. Și mai ales înțelegător. Ceva gen „Fie, pot fi mărinimos și azi cu tine!”. Ieșirea din baie cred că e partea lui preferată. Ultimul nod la șiret e siguranța plecării. Iar mâna mea întinsă către lesă…

E deja un ritual. Care are ca încoronare bucuria lui Otto. Cred că asta e partea care îmi place cel mai tare…

Nu mi-am închipuit niciodată pe vremea când era puiuț că-mi va fi tovarăș de plimbare. Sau că voi ajunge să îmi doresc o casă, o grădină, un loc de joacă doar în perspectiva unui Otto fericit. E o altfel de trezire…

 

Restart

Prea multe bagaje. Răvășite. O să le răstorn pe rând și o să le reașez. Abia după voi fi cea de dinainte. Important e că le-am pus cap la cap și a ieșit într-un final Desenul. Cel pe care îl tot schițam inutil. Al meu era plin de ștersături. Plin de găuri și linii inutile. Ceva urât. Și pe mine urâțenia nu mă poate bucura. Mai repede mă întristează.

Nu sunt complet împăcată cu mine însămi. Nu mă mai mint. Am realizat că de fericirea mea sunt eu responsabilă. Nu altcineva. Și nu-mi mai este frică nici de perfecțiune, fiindcă am aflat că nu o voi atinge niciodată. Și nici nu-și are rostul.

Important e că am ieșit din buclă. Obosită, șifonată, cu n reproșuri la adresa mea din parte-mi. Dar am realizat că sunt totuși un om cu bune și cu rele. Că fericirea se află în mine, nu în mâna altcuiva. Și că nimeni altcineva decât eu însămi nu îmi poate lua sau da așa ceva.