Din mers

Priveam mai devreme stropii uriași de ploaie ce invadau caldarâmul. Am savurat din dreptul ferestrei preț de minute bune aerul curat, cu iz de iarbă proaspăt tăiată. Plăcut… 🙂

Peste zi mă copleșise căldura. Mi-am amintit că-mi trebuia un nimic și am tras o fugă la Flora. De fapt… nimicul completa un ceva. Sandalele. Se impunea exersarea (din nou) a mersului pe tocuri. Afară, că în casă deja mă obișnuisem cu ele – le-am încălțat la prima oră și am persistat în bucuria asta până pe la 15,00. Atunci am intrat în panică. La 16,00 se cam închid standurile din Flora și nu mai era de stat. Așa că am ieșit în graba mare ca o floare! 😆

Nu mai detaliez, dar e de reținut că ăsta poate fi unul din motivele ploii. Asta dacă e să dau crezare ăluia de-njura de zor mai devreme. L-am auzit prin fereastră bodogănind ‘Tu-i mă-sa cui n-a avut de lucru să-ntoarcă mersul lucrurilor cu cine știe ce!!! 👿

Oțărât rău omu’… Într-atât încât mi-am coborât involuntar privirea spre sandalele pe care încă le port  și să privesc apoi cumva bagajul pe care mi-l încropesc pentru mâine. Hotărât lucru – nu pot să fac chiar nimic normal fără să marcheze evenimentu’ vigilenta Natură?! 😕

M-am uitat la bietul om murat și m-a cuprins o jale… de pisoi necăjit rău, rău de tot! Cam așa…

Apoi m-a bușit râsul… poa’ să și ningă, eu la Tulcea tot plec mâine! 😆

Later Edit – 21:41

Pfiuu, văd că am bătut câmpii pentru a cincisuta oară… 😯

Acum, de s-o porni vijelie, cu tsunami și alte cele, n-am ce vă face. Sincer, nu-mi dau nici eu seama de unde s-au adunat 500. Nu le-am programat… au venit de la sine… 🙂

Temă pentru acasă

[…]

Să nu-mi repeți din nou – nu sunt uitucă

și nici memoria nu mi-e pe ducă…

De fiecare dată-mi zici

că și pisici,

și câinii cei cu pedigree

și pasărea colibri

au vise colorate-n gri…

Nu-i cârcoteală, e-ntrebare –

de ce, de-mi zici că-i binecuvântare

și evadare-n Paradis,

în vis

fiece Floare

e văduvită de culoare?

P.S.

E de-nțeles…

Văd bine

că iar nu ai răspuns la tine…

N-ar fi întâia dată… Lasă,

rămâne temă pentru-acasă!

Studiu de (ne)caz

De la o vreme mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun. Am realizat asta la ceva zile după ce mi-am luat brusc timp pentru mine. M-am amăgit cumva cu gândul că e firesc, trebuie întâi să mă scutur de oboseală… Și-au zburat zilele una după alta ca-n carusel, dar parcă tot degeaba. E drept, am tot meșterit una-alta, dar dacă aș fi stat degeaba garantat aș fi multiplicat exponențial osteneala. Nu-s făcută să stau, asta o știu dintotdeauna.

Demult am căpătat obiceiul somnolenței când o discuție nu mi-e la îndemână. M-am ploconit cu el ca din senin și nu s-a mai dat dus. Fiece dialog care-mi provoacă dorința expresă de tăcere mă trimite la somn. Probabil mi-ar fi benefică o asemenea conversație înainte de miez de noapte, să-mi mut momentul de retragere la o oră decentă. Hmmm… glumesc, firește… strâmb…

Azi am plecat aiurea în lume să scap de somnul ițit un pic după ora 10,00. Am luat cu mine starea pe care n-am știut nici atunci și nici acum s-o definesc. Părere de rău? Neputință? Furie răsfiartă în suc propriu? Toate transferate grație progresului tehnic. Am teama – perfect justificată altminteri – că voi ajunge să-mi detest telefonul. O fi el mic, dar ilustrează perfect zicerea buturuga mică răstoarnă carul mare. În cazul meu răsturnarea s-a materializat prin dorul de ducă-n București. Oriunde, numai să ies din colivie.

Și m-am lăsat furată de verde, de miros de tei… am mers în neștire, minunându-mă de cât de frumos poate fi Bucureștiul. Mi-am zis că nu orașul e urât – parte din cei ce locuiesc în el îi transferă doar atributul de nesuferit. La întoarcere n-am mai rezistat, am urcat ca-n hipnoză în tramvaiul 41 fără grija stației de destinație. Să vreau să uit unde trebuie să cobor și tot n-am cum, că doar e capăt de linie Piața Presei. Gândul plecat cu sorcova mi l-a-ntors din drum zgomotul de acordeon suprapus peste huruitul roților pe șine. Am căutat cu privirea artistul. Doi, de fapt. Adult și Copil, în treaptă parcă. Cântau cumva nesiguri de va fi pe plac au ba melodia. Fețe triste. Răspuns parcă fețelor indiferente din jur. E greu să cânți pentru capete fără urechi, mi-am spus și am început să caut în geantă portofelul. Hotărât. pot renunnța la măcar jumătate din prețul unui pachet de țigări… N-a mai fost cazul – Adult și Copil, cu tot cu acordeoane, au coborât la prima oprire. I-am mai privit o dată pe peron și-apoi…

Apoi mi-am zis că nu e drept. Știu, mulți copii văd lumina zilei pentru prima dată din pură întâmplare. Din ignoranță. Sau din prostie.  Dar tot ca florile sunt – au nevoie de drag și îngrijire, altminteri se ofilesc înainte de vreme.  Mi-e trist când văd o floare ofilită, mi-e jale când văd un copil trist. Și nu-mi dă pace întrebarea Dacă aș fi reușit să-i răsplătesc Copilului străduința de a struni clapele acordeonului, i s-ar fi descrețit pentru o clipită măcar fruntea? S-ar fi înviorat așa, ca al meu Trandafir, care la întoarcerea acasă și-a primit Apa?

Cum spuneam… Mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun, darmite să-mi imaginez răspunsul. Dar parcă de astă dată n-aș vrea să fie acel cu o floare nu se face primăvara…

CuMinte

(Dacă-i Marți… CuMinte, zău! :roll:)

Nu-i un secret… De ieri toți cei de-aici o știu… M-a prins, ce mai! M-a prins și m-a lăsat fără cuvinte ieri! Posibil ca EL să știe prea bine asta, dar nu-mi bat capul… La drept vorbind, era inevitabil să-i scap din mreje… nu-mi caut scuze, aș fi ipocrită să nu recunosc că mi-a plăcut de cum l-am văzut! Eram toată numai un zâmbet când îl priveam! Da, da! Toate zâmbetele i le-am închinat ieri cu nerușinare, în văzul lumii! Nu mi-a păsat… I-am pus pe tavă toate gândurile și l-am lăsat să mă cumințească… Mi-a plăcut și asta! Și-apoi… cum să-i rezist și să nu-l iau cu mine? Mi-ar fi lipsit și n-aș mai fi fost eu…

În fine,  judecați-l voi, la mine-i coup de foudre evident… 😉

P.S. Era să uit – să nu vă mire de n-apar cele 3 ceasuri rele ale lui Marți! Au rămas cică încremenite în Vechiul Orologiu din Turn… Paznicul zice că-i timp pentru zâmbet! 🙂