Stat(orn)ic

🙂 Lunea nici Fluturii nu zboară, nu-i așa?! 😉

Căpușuni cu Sfântânică

Iar mi-s virusată… Simptomele le cunosc deja – mi-s clare! De ceva ore bune tooot perfecționez un fel de… coregrafie și lălăi – grație creaturii fără pereche de-o numesc eu pe-aici fii-mea – lălăi într-o frenezie Often… Often… Dar parcă mai contează versurile?!

Curată tortură, enervantă de-a dreptul, ținând cont că la ora asta ar fi trebuit să -l fi lăsat pe Moș Ene să-mi arate câmpul ăla de maci despre care-mi tot șoptește, zugrăvindu-mi-l în culori demențiale. Speram să mă conving  cu ochii mei… și să mai prind și roiul de fluturi cu aripi multicolore, viu colorate, de-ți iau ochii, nu alta! S-a dus acum pe apa sâmbetii speranța și-am rămas cu perspectiva unei treziri vai de mama ei! Asta ca să simt din plin binecuvântarea lui Luni la birou dimineață…

Ca să n-o bodogăn pe fiică-mea tocmai azi, mi-am impus să-mi amintesc musai de-un ceva haios… N-aș ști să spun de ce tocmai căpușuni cu sfântânică s-a ițit din prima… Poate fiindcă era meniul preferat al Issei acum vreo 20 ani. Sau poate din cauză că, fiind singurele cuvinte pe care le-a stâlcit, aveam o plăcere nebună să o fac să le repete mai des. Cert e că mă lovea brusc surzenia și nu-mi reveneam până n-auzeam pasajul Mamiii, căpușuni cu sfântânică vreau! Te roooog! Ai surziiit??? Chestia asta plus fețișoara mirat-contrariată îmi luminau ziua, îndiferent de era luni sau sâmbătă…

N-aș ști să spun când au trecut 20 ani – azi o să-i spun La mulți ani! fiică-mii pentru a 23-a oară… Așa cum nu știu să spun cum naiba trec orele și n-adorm și eu la vreme…

Sau cum să explic tăcerea-mi de pe blog… Ar trebui să-mi promit că mâine o să… și să ignor că mâine ăsta se transformă a doua zi în azi?! Cu gând la urâcioasa trezire din fiecare luni dimineață, îmi pun speranța în zâmbetul conturat de mai știi, poate azi va fi acel mâine la care tot visez?!

Moș Ene mă trage de mânecă și mă roagă să-i urmez sfatul. Îmi zice iar de maci, de fluturi… Las galben și verde pentru un Luni mai blând și plec… Încă lălăind cu frenezie Often… Often… Poate mi-o trece până dimineață…

Praf & Fluturi

De când lumea, e scris cu litere de-o șchioapă în fișa postului fiecărui pisoi Alergat după fluturi! Așa e datul și – ca orice ființă care se respectă – ghemotocul de blană nu-și neglijează îndatoririle. Indiferent de rezultate, nu s-ar dezice de chestia asta în veci… Același dat stabilește că fluturii, având avantajul zborului, au norocul să-și păstreze intact satinul aripilor. Și-nclin să cred că tocmai de aceea pisoii sunt mai înverșunați parcă și-și doresc din tot suflețelul să-și decoreze lăbuțele cu praf de fluturi. Probabil acela e momentul în care – culmea! – devin brusc pioși. Atunci se roagă… să vină un fluture… să-și păstreze agerimea… să nu care cumva să adoarmă și să rateze evenimentul… Mă rog, important e că se roagă!

S-ar zice că Bunul îi iubește pe pisoi. Le face din vreme în vreme hatârul și îi fericește cu câte o izbândă. Nu mă încumet musai să îl judec și nici să-l arăt cu degetul aiurea, dar… De fiecare dată când pisoiul își satinează blănița în culori de fluture e un ceva care il pune pe gânduri. Din minunea care-i era țel se alege praful. Colorat, dar tot praf e… Acela e momentul în care probabil că pisoiul își pierde și bucuria, și elanul…

Cred că asta seamănă cumva cu disecția unei iubiri trecute. Privind în urmă, te-ntrebi – ca și pisoiul – cum de s-a transformat în negru toată strălucirea în care erai învăluit?! N-aș ști să spun dacă și pisoii au impulsul negării trăirilor anterioare. Sau dacă simt nevoia rescrierii poveștii pentru a scăpa de sentimentul zădărniciei. Sau dacă ar sacrifica și ei orice pentru o brumă de praf de uitare, așa cum fac uneori oamenii… Împinși de nebuneasca și iluzoria speranță, cern peste amintiri praf și așteaptă… Așteaptă și poate se roagă și ei precum pisoii. Să treacă timpul… să se aștearnă peste toate uitarea…

Mă-ntreb dacă Bunul îi iubește mai mult pe pisoi. Sau dacă pisoii se roagă mai frumos decât oamenii… Altminteri n-aș ști cum să-mi explic de ce se-alege praful de uitare și se-mprăștie-n patru zări la o simplă zbatere de aripi. Satinate. De fluturi…

Despre ce nu știu eu…

( bref edit, with song 😉 )

De obicei scriu doar despre ceea ce știu sau simt pe propria-mi piele… Știu că e o chestie subiectivă, dar îmi zic eu mereu că e de preferat să fiu consecventă în ceea ce-mi propun să fac. Nu-i simplu deloc, dar încerc pe cât se poate să simplific și uneori abordarea e fix pe invers – ocolesc/ignor/ascund sub preș un gând care nu-mi dă pace și scot la iveală un altul – până la urmă am dreptul să aleg (sau așa încă îmi mai place să cred)…

Azi am dosit o neliniște de voie-de nevoie și de sub preșul-minune a ieșit val-vârtej Crezi că le știi pe toate???. Nu mai avea loc, cică! Așa cum n-aș avea eu spațiu în pagina asta pentru toate semnele de întrebare din coada întrebării cu pricina… De-aș fi țesut un preș mai mare poate scăpam, dar așa…

Eh, firește că nu le știu pe toate… altminteri n-aș mai căuta răspunsurile pe la alții! Și cel mai tare și mai tare mă supără când ți se servesc la micul dejun, la prânz și seara Minciunele dulci. Păi cât să suporți dulcele ăsta? Până dai în diabet? Unde mai pui că distorsionează Realitatea într-atât încât n-o mai poți deosebi de Vis. Plus că în timp Visul frumos se transformă în Coșmar…

Așa că n-am ce face decât să comand Adevărul! Și de-aici începe nebunia – ca și când cer cine știe ce mare brânză franțuzească, eschivările nu se lasă așteptate și țâșnesc mai dihai ca un gheizer… se pornesc ba sub formă de Îi prea amară chestia asta, nu vrei mai bine… ?, ba De ce vrei ceva ce ți-ar întoarce stomacul pe dos?, ba Offf, ai face indigestie, de ce vrei asta?…

Offf! – spun și eu – Indigestie-neindigestie, când vrei să te scape de dandana careva îi prezinți problema așa cum e ea,  fără flori și fluturi! Date clare, că altminteri bagi omul în ceață și orbecăiți împreună.. Uiți că Adevărul eliberează… te faci că nu știi că Minciuna te încuie! Decât o minciună roz, mai bine un adevăr maro… De ce trebuie să aștept mereu să apară un Cineva „binevoitor” cu barosu’ să limpezească apele? 

Da, mai bine nu băgam neliniștea aia sub preș… că acum realizez că aș da toate zâmbetele din dotare, doar-doar să nu caut cu lumânarea ziua-n amiaza mare unul din amărâtele de adevăruri care să mă scape de ce nu știu… 😳