Pauză

De-o bună vreme mi-e timpul parcă-ncremenit. Lucrez – uneori precum Eliza, alteori ca Penelopa – la covorul de liniște pe care-ar trebui să îl aștern peste-o gâlceavă. Covor țesut din fuior de gânduri răsucite, înmuiate în boabe de rouă.

Ar trebui să îl sfârșesc. Și nu-i ușor…

Uneori gândurile sunt țepoase, colțuroase, cu dinți de-mprumut, făuriți parcă din oase fine de pește, care-mi împung cu lăcomie degetele. Asta doare, dar nu mă dau bătută…

Alteori, când mă aștept mai puțin, roua îmi pare că-i picătură zămislită din Băltoaca Sărată. Și iar mă ustură degetele, dar tot nu mă dau bătută…

Până azi n-aș fi știut să spun de ce nu mă dau bătută.  E drept că nici n-am încercat să aflu cauza. Aș fi lucrat în continuare la covorul de liniște, acela pe care trebuie să îl aștern peste-o gâlceavă. E un must have! – atât știam… Acum însă, întoarsă acasă cu brațele pline de daruri de la o aniversare, mi-am găsit răspunsul corect…

Mâine

(… sau Vremea Hatârului…)

Când Față-Fără-Zâmbet a hotărât că este vremea achitării polițelor restante prin Pedeapsa depărtării mi s-a blocat întâi robinetul cuvintelor. Da, era de așteptat, dar întâi am tratat povestea ca pe e o simplă defecțiune. Se mai întâmplase asta în nenumărate rânduri. Am constatat că-n astfel de cazuri doar pe Uff! mă mai pot baza… Mi-am zis că n-are rost să fac valuri și-am zâmbit amar.

Mi-am îndesat mâinile în buzunare și-am așteptat… cumințirea gândurilor Feței-Fără-Zâmbet… înțelegerea și acceptarea măcar tacită a revederii… Până la urmă ce rost are să lipsești de bucurie un suflet de copil? Dintre toate relele închipuite în lumea asta cel mai mare rău e Pedeapsa depărtării! Chiar și pentru adulți…

Ore bune am rămas în așteptare. Apoi am simțit ca o pișcătură pe degetul cel mic. Mereu cei mici sunt mai sensibili – mi-am zis și am tras ușor mâna. De degetul cel mic stătea agățat cuvântul păcat, iar în coada lui era șirag de cuvinte care, de cum s-au văzut scoase la lumină, au murmurat în semn de scuză Încrustează-ne în firele de nisip, Fată dragă, sub formă de Mesaj aparte!

Le-am așezat cu grijă în casetă, cu gând să-l cruț de alte neplăceri pe degetul cel mic și sensibil peste poate… Mâine va fi vremea hatârului promis cuvintelor ce azi se odihnesc printre semne de suspensie. Mâine…

Jurnalul unei femei simple – 18

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Pentru astăzi 12.06.2014 ora 23:35

Afară … ca să nu mă dezmint am aruncat văl de noapte. Sus-sus de tot Bunul și-a ornat grădina cu licurici și îngână ușor un cântec de leagăn pentru Somnorici…

Mă gândesc… ei, e o mică problemuță aici – nu-mi pot ordona gândurile! Zici că au fraternizat și luat lecții de la șuvițele mele rebele. Și pentru că nu le pot struni încerc să le ignor. Mi-e dor de un gând zăpăcit, care să-mi înveselească peste poate starea. Și-mi repet că sigur e pe undeva pe acolo, da-i pun piedică bezmeticele de-au provocat debandada!

Sunt recunoscătoare pentru… că încă mă plac copiii. Și asta denotă că mi-s pe-aceeași lungime de undă cu ei, da? Asta mi-i pe plac. Pun bile albe-n sac cu duzina la capitolul ăsta și mă simt al naibii de bine în pielea mea!

Din bucătărie… dacă e să fiu sinceră – și-aș fi neam prost dacă nu aș face-o – uite de-aia m-am apucat eu să scriu astă seară Jurnalul! Să mă dau mare! Da da… să nu las nelăudată amintirea ziulicii în care am gătit. Supă-cremă de linte, chestia de care se îndoia o cineva că s-ar putea apropia. Și nu numai că s-a apropiat, dar chiar a și cerut a doua porție! Hai, știu, gurile rele ar zice când ți-e foame, mănânci și pietre! Ignor, zău, răutățile de genul ăsta și zic – azi supa a fost bestială! Să se consemneze, dom’le, că de ceva zile toooot gătesc! Eu, Bursucelul… Și gătesc mâncare, nu bradul! Parcă vezi că mâine-poimâine mă și îngraș! 

Cu ce sunt îmbrăcată … rochie roșie cu flori albe – încă-mi mai vine, așa că o să profit de ea câte zilișoare s-o mai putea. Deși… uite, mi-ar fi plăcut ca rochia să-mi fie albă cu maci roșii. Da, știu, exagerez cumva cu macii… Da-s frumoși, cui nu-i plac? Și-atunci… dacă vedeți o rochie cu maci, dați-mi de veste – eu nici n-am văzut și nici răbdare să caut nu prea mai am…

Citesc … mi-s setată pe știți voi cine! Setată am zis? Corectez cu blocată,  că deja m-apucă jalea. Nu-ș ce blestem o mai fi și ăsta?!

Ceea ce aștept (sper) … să fiu dezlegată de vraja asta ce nu mă lasă neam să trec de Ispita de a exista a  lui Emil Cioran. Visez la tomurile pe care le-aș putea parcurge de-aș trece odată și odată de hopul ăsta!

Ce mai meșteresc … păturica lui Mihăiță. Pe care o voi termina înainte ca el să atingă vârsta majoratului. Nah, că mi-am luat marja de rigoare! Bine că el încă nu știe care-i termenul de finalizare pentru proiectul ăsta…

Ascult … Familia Chiț-Chiț a lui Ion Pas. Ascultăm. Eu și Clara. M-a păcălit și-n astă seară să doarmă la mine. Așa că mi-am zis că nu i-ar strica o povestioară frumoasă. Nici ei, nici mie!

Unul dintre lucrurile mele preferate … să mă joc. Indiferent ce-aș avea de făcut, îmi iese perfect dacă o fac în joacă. pe cuvânt!

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … ei, la capitolul ăsta mă cam încurc. La ce bune sunt planurile neduse la bun sfârșit? Apoi, parcă am mai spus-o odată cred – la ce bun să-ți faci planuri? Dacă n-ajungi în târg, ce rost are să-ți faci socotelile acasă? Deci, fără planuri pentru week-end – e mai cuminte așa… Urez în schimb altora Petrecere frumoasă!

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

Privind zilele trecute Roata asta mi-am zis că e mare lucru să te simți la înălțime zi de zi, fie că ești în vârf sau la baza piramidei. Știu că nu e ușor, dar sunt sigură câ nu-i imposibil. E nevoie doar de un strop de îngăduință față de tine însuți…

Uite…

N-aș ști să-ți spun de ce de la o vreme

din gândurile-ți zece numărate

cinci au miros de ploaie rece,

iar alte cinci au  iz de dor ce nu mai trece.

E poate-un rest de… simplă paritate.

Și știi… n-aș vrea să pot să-ți dau dreptate

și să te las în voie să-ți jelești

acele-o sută unu visuri spulberate

fiindcă, sincer,  mi-este peste poate.

Așa că-ți spun Te amăgești

când crezi că sunt pierdute toate.

Mai bine dă-i întâietate

unui alt vis și-nvață să-i zâmbești…

Sens

De cum am pus în practică decizia, au tăbărât gândurile pe mine, parcă hotărâte să mă ia la scuturat și puricat mai dihai decât Fiscul când controlează un neica-nimeni… Am o ușoară părere de rău, amestecată peste bucuria de a-mi fi dus la capăt o chestie de principiu… Am o nostalgie, așezată peste ușurarea de a-i fi dat câștig de cauză respectului de sine… Poate pentru că, indiferent de sfaturile citite, eu tot mă atașez de oameni și de locuri. N-aș renunța la a pune suflet în tot ceea ce fac…

Starea de azi mi-a adus aminte de gustul ușor amar pe care mi l-a lăsat divorțul. Și-atunci mi-a jucat feste Conștiința. M-am gândit la neîmplinirea pe care i-o dăruisem omului lângă care nu mai puteam concepe să trăiesc nici măcar o câtime de ziulică. Nepotrivirea de caracter mi s-a părut a fi doar un simplu paravan în spatele căruia triumfau inflexiunea și încăpățânarea mea. Și nu mi-a fost deloc plăcut să gândesc asta… Nici asigurările primite mai apoi, nici măcar faptul că peste ani am rămas buni prieteni n-au șters impresia de atunci. Poate pentru că încă nu atinsesem înțelepciunea de a prețui și accepta utilitatea răului necesar?!

Nu-mi place să repet greșeli… din fiecare întâmplare am știut să-mi trag învățămintele. Și într-o ușoară sclipire de autoconservare mi-am promis să nu-mi mai leg viața de cineva. Nu semnând contractul pe un petic de hârtie. Să n-am ce contesta. Să nu-mi mai pot reproșa nimic. În privința asta pot zâmbi ușurată…

Azi am divorțat din nou… Un altfel de divorț, e drept, dar tot în cunoștință de cauză, tot stârnit de nevoia mea de a mă respecta. Știu, mulți poate vor spune că iar a primat încăpățânarea, dar nu… de data asta cunosc valoarea răului necesar. Pentru că în timp am mai învățat un lucru – dacă dimineața nu pleci cu zâmbetul pe buze spre locul de muncă, e în zadar drumul într-acolo. E ca și cum ai fi prins într-o căsnicie fadă, de fațadă, fără iubire, fără respect…

Sursa Foto

Free Style

Știi? Uneori apariția unei singure persoane poate alunga stolul de cuvinte. Vântul le poartă departe, lăsând un gol umplut doar de o liniște obositor de apăsătoare. Dar în spatele tăcerii poți intui gândurile bune. Și zâmbetul. Ele sunt mai greu de suprimat…

Și abia când realizezi asta zâmbești la rându-ți… 🙂

Invizibil

Azi n-am avut prea multe cuvinte. Pe De ce? l-am tot împins de la prima oră a dimineții spre fundul sacului. Păi… uneori e bine sau nu să-ți golești au ba mintea de gânduri ?! 

Azi am zis că locul licuricilor e în sac, peste întrebarea-mi favorită! Am strâns bine-bine gura sacului cu un nod gordian și gata! Toate șușotelile, cârcotelile le-am redus la un Ssst! fără drept de apel. Nu-mi plac mie excepțiile? 🙄

Tot azi am descoperit din greșeală ce este dezamăgirea…

Lecția de limba română. Profesorul întreabă:
– Ion, ce este dezamăgirea?
– Dezamăgirea e atunci când mergi seara pe drum, în fața ta merge o fată frumoasă, iar când să te apropii de ea apare un autobuz și ea pleacă.
– Bine, bravo Ionele!
– Vasile, ce este dezamăgirea?
– Dezamăgirea e atunci când mergi seara pe drum, în fața ta merge un băiat frumos, iar când să te apropii de el apare un autobuz și el pleacă.
– Hmmm…
– Bulă, ce este dezamăgirea?
– Dezamăgirea e atunci când mergi seara pe drum, în urma ta merge Vasile, iar la orizont nu se vede nici un autobuz…

Deci, dezamăgirea este în strânsă legătură cu autobuzul… și opțiunea, firește!

Da, am cam fluierat a pagubă de cuvinte și-n pauza de țigară am ridicat ochii spre Bunul. Nu era la locul lui… Plecat cu trebi pe te miri unde, mi-a lăsat doar un cer de-un albastru demențial, peste care a aruncat în grabă o perdea de Nori și aburi…

Bunule, o să mă fac de data asta că nu văd că ești cam invizibil de ceva ore bune… Nu te întreb nici de ce?, nici pe unde-mi umbli. Găsesc până la urmă că și dezamăgirea-și are rostul ei și-mi caut culori pentru un zâmbet. Unul mai frumos decât cel furat la prima oră a dimineții. Ia să-mi zici de-ți place ăsta… 🙂

P.S. Iar de nu ți-i pe plac, fă-mi rost, rogu-te, de alte culori…dar să știi că albastrul nu ți-l dau înapoi nici să mă pici cu ceară!

Jurnalul unei femei simple – 13

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Pentru astăzi 02.01.2014 ora 03:05

Afară … dragilor, este maaare petrecere mare! Tropăie mai dihai decât burtoșii piticei, ăi de care am scris eu ceva vreme în urmă. Ce dacă-i beznă? Pfiuuu, ăștia fluieră și pe Meniaito! Și-i virală trebușoara, că și mie-mi vine a țopăi un picuț! Hmmm, la loc comanda, Bursucel – treci înapoi la scris!

Mă gândesc … că nu e corect deloc, zău! Dar nu se face nici să mă autoinvit – orice ar zice unii, amestecul între generații e cumva aiurea. Slavă Domnului că au dat manelele la o parte. Lambada îmi place și mie și iar mi-e a dănțui. 😳 Nu-ș ce-o ieși la final, dar e interesant – gândul la petrecerea de mai sus mă cam pune în dificultate. Aaaa… au trecut la Bombaaaa! Mdea, mă gândesc că mi-e dor de o petrecere. Eventual una ad-hoc, ca aceea când m-a trezit în miez de noapte Mirela și m-au luat pe sus, spulberându-mi pseudo-durerea de măsea ce mă apucase brusc cu un Se tratează cu tărie, fată! Dar chiar te doare sau o zici să te cotești? Am mers, ce era să fac?! Nici pe mine nu mă convinsese argumentul. Dar a fost fain! Ufff, mă mai gândesc că nu l-am sunat pe Cezar să îi urez La mulți ani! Îl cheamă și Vasile doar… Mă gândesc Să-mi fie rușine! Și mi-e… 😳

Din locurile de unde învățăm … din cântece. Da, da… Uite, dacă nu știi, Maria Tănase îți zice cum îi cu vinul… că tot mi-s în ton cu petrecerea de sus. Curată pledoarie – mai că-mi vine și mie să-mi pun un pahar cu vin alb acum, da-i la frigider. Și frigiderul… e la colega mea în cameră, deh! Curat ghinion… sau nu, că oricum n-aveam cu cine-l bea. Mai bine-mi fac o cafea! Pauză, deci… Pun afiș cu Vin imediat! 😉

Sunt recunoscătoare pentru … că azi am liber. Altminteri… Aș fi fost recunoscătoare dacă se promulga Legea Manelelor. Odată îmi spunea cineva că Nu e, dom’le, petrecere fără manele! N-ar avea farmec! No shit?! Daaar… hai că am motiv de recunoștință – au trecut petrecăreții înapoi pe ceva mai ușor de suportat de subsemnata – Oi oi ooooi! Mulțumescu-ți, Doamne! Și ferește-mă de manele, rogu-te!

Din bucătărie … neee, nu mă convinge paragraful ăsta să merg într-acolo! E fereastra deschisă… 🙄

Cu ce sunt îmbrăcată … azi e de serviciu prosopul cel mov, tot mare și pufos, luat de la Monoprix în ziua când plecasem să cumpăr… nuștiuce. A fost coup de foudre și el, firește, ca orice lucru pe care-l iau în transă, fără să gândesc prea mult nici cât costă, nici ce voi face cu el…

Citesc … am citit într-un final care e diferența între Dunhill (Fine Cut) și Rothmans. Așa că am decis să-mi schimb țigările, asta fiindcă încă nu-mi vine a renunța la obiceiul ăsta nesănătos. Pe astă cale țin să-l felicit pe Dan cel Hipertensiv pentru determinarea de care dă dovadă în a se lăsa de fumat! Daneee, auzi cum bat din pălmuțe?

Ceea ce aștept (sper) … să termine de cântat Maria Tănase Cine iubește și lasă… e frumoasă, da-i de jale, Doamne! Mai bine îndeamnă-i să pună Zi-i una mai săltăreață… Ei da, chiar de-i 03,33… 😐

Ce mai meșteresc … Cui îi arde de meșterit zilele astea? Aș meșteri eu, dar nu mă pricep, așa că o să-l aștept pe nenea Instalatorul să arunce un ochi critic și ca un prea-bine-cunoscător ce se află să-mi spună el De ce-mi picură apa pe gresie de la chiuvetă de fiecare dată când spăl ceașca de cafea? E de meșterit la scurgere?

Ascult … Brașoveanca… Ciudat playlist au copiii ăștia! Trecură la Mușamaua acum… și nu m-ar mira să aud și Dansul Găinii. Sau pe-al Pinguinului?! 😕

Unul dintre lucrurile mele preferate … să verific. Deformare profesională, deh! Cred că e cea mai documentată / verificată pagină de Jurnal – nah, recunosc, noroc cu Youtube, altminteri confundasem Mușamaua cu Mătura. Ei, se vede că n-am mai fost demult la o nuntă… pe vremuri, ehe, n-aș fi dat-o-n bară cu așa ceva. Singura-mi scuză e că de sus se-auzea doar instrumentală – nu tu cuvinte, nu tu search terms! 😳

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … dacă m-or lăsa zăbăucii ăștia de vecini, promit să mă odihnesc! Așa mi-am zis… Sună a socoteala de-acasă, nu? 😉

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

Ei, da… vă învit la o plimbare cu pași cuminți pe mal de ocean… 🙂

C(l)auza

Nu există remediu pentru efectele diferenței de fus orar…

Guess who said that?

E ca și cum Moș Crăciun – pus pe șotii, să fie-n ton cu mine – a decis că dacă tot am rămas hăăăt, la 5 ore distanță de cei dragi, măcar să-mi facă bucuria și să mă scoată la plimbare-n lume peste mări și țări… Să mă conving de-a binelea că Există! Deși de data asta n-am cârcotit, zău! Nu-ș ce-o fi fost în mintea lui… 😳

Ca intenție – nota 10! Cu Plus, că-mi place când găsesc Certitudinea și pot trece liniștită la Next Question! 😉

Ca grijă… ooof… Moșul cred că e obișnuit cu sacii consistenți – așa că o cantitate neglijabilă ca mine a fost ușor de trecut cu vederea uitat pierdut cumva în vânt  – 🙄 – ufff, că nu găsesc exact termenul care să definească motivul pentru care m-a… rătăcit aici…

Se cam potrivește, nu? Liniște – poate prea apăsătoare uneori… Nori – straturi de gânduri peste gânduri, peste alte gânduri! Și din vreme-n vreme Pete de azuriu! Partea asta-mi place! 🙂

Ah, plus buclucul în care m-a băgat diferența asta de fus orar! Mi-a dat serios programul peste cap, de-am ajuns să nu răspund peste zi la telefon… Eh, alt bucluc, că intră prietenii la idei și li se ițește în minte gândul zborului peste Băltoaca și mai mare, și mai sărată, de-i zice lumea Ocean! Cui îi faci așa plocon, Moșule? 😳

Și-am zis în gând doar cu speranță – nu, nu cu supărare, că Prietenii-s mereu bineveniți! – Sărbătorile se petrec în familie, Moșule! Lângă Bradul de-i înconjurat de pași mărunței și tropăitori… Lasă-i bucuria mânuțelor întinse spre crengile ce-au rodit fructe minunat colorate, clopoței, fundițe și beteală! Că-i doar o dată în an… și-i păcat să-ntorci mânuțele spre ușă și să înunzi bobițele de smarald… Mai bine fă o magie, Moșule, că am un dar pentru tălică, ehe! Să vezi ce zâmbet mare ți s-o desena în barbă! 🙂

Ei, uneori pot fi convingătoare când pritocesc un contract… Sunt bine, sunt acasă, doar mi-e cam somn… Da-mi piere de fiecare dată când reascult Darul promis Moșului! 

Și-acum… Să vă fie Sărbătorile așa cum vi le doriți, alături de cei pe care îi iubiți… cu liniște și armonie, cu împăcări și bucurie! Și pentru că-mi pare c-ar mai fi un pic de loc, o să strecor și cu un pic mai mult noroc! 

Sine qua non

Mdea.. Devine pe zi ce trece laitmotiv cuvântul ăsta. Și tic verbal…

Am devenit dintr-o dată prea zgârcită parcă – păstrez cuvintele sub cheie mai abidir decât e păzit Aurul Trezoreriei. Dau doar din cap. Probabil și ăsta va deveni tot un tic dacă nu mă opresc la vreme. Nu mi-i dragă deloc perspectiva mea cea muțească – nici nu mă caracterizează, nici nu mă face să mă simt mai înțeleaptă. Mă deranjează zimții fermoarului tras regulamentar peste gură, dar nici perspectiva unui Moise al II-lea nu mă încântă…

Mdea… De ceva zile refuz să scriu, refuz să explic, refuz să…

Dacă mi-aș cesiona gândurile aș primi pe ele doar o clătinare de cap probabil. Prea puțin, altădată aș fi căpătat cu siguranță un potop de cuvinte din care aș fi avut ce alege. Sau culege poate… Ar fi ieșit o minunăție de polemică, numai bună pentru sarea și piperul unei cafele. Și uite-mă că zâmbesc la gândul ăsta – ultima replică mi-ar fi rămas mie pe post de trofeu…

Mdea… Mi-e dor de un schimb de idei… sau nu, mai bine ascult în liniște gândurile…

Timpul și-a cam spus cuvântul printre dinții tociți de scrâșnete forțate. Încă puțin și colții i se transformă-n câlți de cânepă… Mă amuză înverșunarea cu care se încăpățânează să mimeze mușcătura. Clatin și eu din cap a nedumerire și mă întreb zâmbind dacă și-o fi pierdut oglinda… Sau o fi spart-o-n mici fărâme, așa cum simt eu nevoia să-l sparg pe mdea ăsta?

Sau… Dacă-ți cesionez zimții aurii ai fermoarului, te prinzi să-i transformi în zâmbet? Ar fi singura soluție de parafare a Contractului cu Aburii de Cafea. Necesară și suficientă … 🙂