Arhive etichetă: iarbă

Din mers

Priveam mai devreme stropii uriași de ploaie ce invadau caldarâmul. Am savurat din dreptul ferestrei preț de minute bune aerul curat, cu iz de iarbă proaspăt tăiată. Plăcut… 🙂

Peste zi mă copleșise căldura. Mi-am amintit că-mi trebuia un nimic și am tras o fugă la Flora. De fapt… nimicul completa un ceva. Sandalele. Se impunea exersarea (din nou) a mersului pe tocuri. Afară, că în casă deja mă obișnuisem cu ele – le-am încălțat la prima oră și am persistat în bucuria asta până pe la 15,00. Atunci am intrat în panică. La 16,00 se cam închid standurile din Flora și nu mai era de stat. Așa că am ieșit în graba mare ca o floare! 😆

Nu mai detaliez, dar e de reținut că ăsta poate fi unul din motivele ploii. Asta dacă e să dau crezare ăluia de-njura de zor mai devreme. L-am auzit prin fereastră bodogănind ‘Tu-i mă-sa cui n-a avut de lucru să-ntoarcă mersul lucrurilor cu cine știe ce!!! 👿

Oțărât rău omu’… Într-atât încât mi-am coborât involuntar privirea spre sandalele pe care încă le port  și să privesc apoi cumva bagajul pe care mi-l încropesc pentru mâine. Hotărât lucru – nu pot să fac chiar nimic normal fără să marcheze evenimentu’ vigilenta Natură?! 😕

M-am uitat la bietul om murat și m-a cuprins o jale… de pisoi necăjit rău, rău de tot! Cam așa…

dai pup sau mor

Apoi m-a bușit râsul… poa’ să și ningă, eu la Tulcea tot plec mâine! 😆

Later Edit Alt Motiv– 21:41

Pfiuu, văd că am bătut câmpii pentru a cincisuta oară… 😯

Acum, de s-o porni vijelie, cu tsunami și alte cele, n-am ce vă face. Sincer, nu-mi dau nici eu seama de unde s-au adunat 500. Nu le-am programat… au venit de la sine… 🙂

Porția de Natură

Alb și verde cât cuprinzi cu ochii… pe-alocuri galben și roz…

Ar trebui să ne cheme mai des pe la sediu, chiar de-i vorba de-o ciufuleală! hee hee

Am ignorat cu bună-știință griul asfaltului și am privit cu drag Natura. E adorabil felul în care ne pedepsește, nu? Fiindcă, indiferent de inconștiența noastră, Ea tot ne oferă iar și iar motive de zâmbet. Orb de-ai fi și tot te-ar cuceri cu mireasma florilor, a ierbii crude… Ar trebui să-i mulțumesc iar Bunului – să-i spun că știu că mă iubește tocmai pentru că-mi aduce-n dar an de an bucuria de-a admira în voie Tabloul Primăverii. Mereu același, mereu altfel…

Mereu desenându-mi zâmbet în priviri…

A nins cu flori peste copaci, a pătat verdele cu alb..

Ei, la urma urmei,  o convocare la sediu poate avea ceva fermecător în ea… happy

Gânduri colorate

(… întru îmblânzirea fioroasei Luni… :evil:)

Mai e doar un picuț și vine! Brrr… Ea – coșmarul majorității – Luni! Mi-s eu Ion-Anapoda uneori, dar la capitolul ăsta recunosc – cum aud de astă zi, cum mă zburlesc cât 10 bursucei la un loc! Și tooot caut remedii, că nu-i de joacă, zău! Când sunt zburlită, n-ai vrea să mă ai prin preajmă… 😳 Mai recunosc și că am încercat să desființez ziua asta. Fără succes, firește, că rânduiala-i sfântă și Bursucelu-i mic. Prea mic să fie băgat în seamă, deh! Mai e un pic și gata – îi venită preatemuta Luni! :mrgreen:

Ei, asta e! 🙄 Privesc la Ceasul meu cel de-mi joacă mereu feste – îi 0,00 – s-a isprăvit cu huzureala! Azi n-o să verific nici iarba, nici pulsul colegilor. O să mă fac că plouă și n-o să bag de seamă nici căscatul ușor palmat, nici fețele lor vădit posomorâte. O să mă gândesc doar la răzorul ăsta de flori încremenit în timp. Uite motiv de veselie – Păi dacă nu crește iarba, nici florile nu se-ofilesc! 😉

Ei, știu, e una pe ducă… pentru ea o să-mi amintesc de monologul unui Moș Crăciun de Criză – că-i cam uscat asemenea și el. Și ce frumos vorbește dânsul despre familia cuvântului ce i se potrivește ca o mănușă zilei de Luni! 😛 Așa că ori se îmblânzește fioroasa, ori o să-i zâmbesc în ciudă. Uite-așa! 🙂

Abis

Desktop-3D-Wallpapers

E ca un fel de amnezie?!

… știe că lumea îi e la preț de doar 2 săptămâni de mers, acolo sus…

Parcă sus

… și probabil ar urca, dar cărările astea… sunt parcă dintr-o dată mult prea multe, înmulțite exponențial, mănunchi de cărări ce se întretaie într-un labirint bizar din spini și scaieți mov-verzui. Nu mai seamănă niciuna din cărări cu aceea pe care pornise – era parcă tivită cu verde la plecare, un verde crud presărat cu albul clopoțeilor.

Lăcrămioare să fi fost?

Nu, nu-și mai amintește… Că iarba s-a uscat vede bine asta, chiar dacă are doar 2 ochi. Acum iarba e de-un maro-gălbui, înțesată cu țepi mai mici și țepi mai mari, țepi ce-i amintesc de…

Hmmm, parcă-s haine de arici… Doar haine, sigur că da!

Ar fi zâmbit, dar cum? Nu-și mai amintește de ce sau cum, dar are doar 2 ochi și 2 urechi. Atât! Nu poate vorbi…

Înseamnă că nu mai am gură?!?

Posibil… de-ar avea, ar putea întreba care e calea de întoarcere… pe după blănurile de arici a zărit pitite creaturi ciudate – chipuri bizare… doar ochi și urechi. N-a reușit să deslușească mai mult sau poate nu a vrut să privească mai cu atenție…

Prea mulți ochi, prea multe urechi… Măcar de-ar înceta să tot șușotească!

Da… și-ar acoperi urechile să nu mai audă, dar se pare că nici mâini nu are. Șoaptele – consoane și vocale de-a valma, prea anevoie de ordonat – nu le poate desluși și mintea îi spune că e ceva în neregulă.

Șoaptele sunt mai puternice decât cuvintele rostite cu voce tare… mai clar sunau parcă…

Grăbește pasul, înaintând prin ceața lăptoasă, încercând să-și învingă panica iscată brusc nu știe cum sau de unde. Trebuie să se întoarcă! – asta e tot ce știe. Nu poate rămâne, nu se regăsește în partea asta de lume.

E prea frig!

De și-ar aminti calea de întoarcere, poate…

Oare e drumul bun?

… așa ar trebui să fie. Și tot ce are de făcut e să urce… să urce…

… să urce…