Arhive etichetă: încredere

Spovedanie

( … desființând Politica Struțului… )

În aparență, de când mă știu mi-s plină de prieteni… așa-și zic ei, aceia care se lipesc de mine ca timbrul de plic când au numai ei știu ce motive. Iar eu – Bursucel Credul – le iau intențiile de bune, deh! Îmi zic că oamenii buni atrag prieteni… Până să mă lămuresc de intenții durează ceva timp, apoi… Apoi mă întristez și ripostez în felul meu, cu un Ignore – asta înseamnând să refuz împărțitul cafelei cu persoana în cauză și orice altfel de contact. Închid robinetul de zâmbete și gata!

Cea mai tristă poveste de prietenie eșuată s-a consumat la sfârșitul verii lui 2006.  Anul ăla a fost cumva nefast pentru bursucei, pare-se. Nu pică bine un N-am fost prietene, m-am folosit de tine 14 ani… a fost mai mult decât un bolovan trântit fix în creștetul capului. În amiaza aia de duminică mi s-au derulat 14 ani în care am ignorat eticheta care-i era pusă de alții în doar câteva secunde. Timp în care mi-am plimbat privirea de la paharul de bere pe care-l avea pe masă până la fața ei… Mi-am zis că omul la băutură spune adevărul, mi-am luat fata mai mult cu forța de acolo și mi-am promis să rup orice contact cu ființa aia pe care o compătimisem și susținusem ani la rând. I-am găsit scuza comportamentului în invidie, trebuia cumva să-mi explic motivația faptelor…

A doua zi a avut tupeul să mă viziteze – atunci îmi amintesc că am făcut cafeaua și i-am servit roadele gestului ei. I-am spus Am făcut cafea, dar nu îți dau pentru că nu meriți! Poate sună urât, dar a fost singurul mod în care i-am arătat că nu mai e binevenită în preajma mea. N-am rupt relațiile decât cu ea – copiii sau soțul ei n-aveau nicio vină. În fond, caracterul nu-l împarți cu nimeni, îți aparține strict… Sunt încăpățânată, recunosc! Nu m-am lăsat înduplecată nici de pledoariile soră-mii, nici de ale altcuiva. Am cerut doar să nu fiu obligată să mă aflu în aceeași încăpere cu ea. Nu din răutate, ci din dorința de a nu fi pusă în situația jenantă de a da nas în nas cu eșecul – nu e plăcut pentru mine să realizez că discernământul alegerii oamenilor de lângă mine mi-a funcționat la parametri jalnici.

În ăștia șapte ani trecuți am mai avut vești despre ea. Nu pentru că mi le doream, ci pentru că involuntar mai apărea în discuții. Rămăsese de referință povestea și singura-mi reacție era Îmi pare rău să aud asta! și-un zâmbet amar. Spun drept că nu m-au încălzit nici susținerea pe care mi-au arătat-o rudele ei apropiate, nici oprobiul la adresa ei. La ce bune toate astea? Nu reparau nimic din cele întâmplate…

Se zice că promisiunea ține șapte ani… iar eu îmi respect promisiunile. Și-n vara asta m-am prostit iar – am acceptat părerile ei de rău și motivația Eh, eram tânără și fără minte… Și-am reluat cumva legătura, dar nu știu prin ce resort am luat în calcul lupu-și schimbă părul… Probabil unde Doamne-Doamne îmi mai poartă de grijă când nu e ocupat cu alte probleme cerești de mai mare importanță.

Și-n numele prieteniei nou înnodate s-a oferit să îi poarte de grijă lui Otto – câinele fiică-mii… Aflase ea că mă dădeam de ceasul morții să îi găsesc un loc primitor și-un suflet bun care să-i aline dorul de Ale. Merge vestea ca vântul… Am oscilat în a-i accepta propunerea, recunosc, dar într-un final am acceptat… Poate și pentru că a știut să-și joace cartea frumos și să pună accent pe toleranță și încredere, cu două propoziții, în care a inclus Formula Magică –  Acordă-mi șansa asta, te rog frumos! E singura dovadă a prieteniei acceptate!

Deseori un acord te poate pune în dificultate – și Da-ul meu cam asta mi-a adus. Nu știu ce a sperat cu gestul ei… cert e că Otto acum e altundeva, într-o familie cu doi copii frumoși, care sper că-i vor aduce fiorosului bucurie. Și-i vor compensa poate lipsa Alexandrei. Sper că-i va fi bine… îmi doresc tare mult asta! Fiindcă are un fond tare bunuț chinezul ăsta… 🙂

Mie, în schimb, nu mi-e bine deloc. Am sufletul împovărat de nevoia de a înțelege motivele care au împins-o să-și dea în petec iar. Pentru că nu pricep ce te poate împinge să spui ceva ceea ce nu crezi? Ce te poate împinge să fii duplicitar? Ce satisfacție ai? De ce e musai să vrei să fii încurcă-lume? Ce obții? La ce bune toate astea?

Scopul scuză Mijloacele?

Motto – It is double pleasure to deceive the deceiver

Eh, Tu – constant admirator și demn discipol al lui Machiavelli – trebuia să o faci și de data asta? Să-ți alimentezi Orgoliul, nemăsurat altminteri, cu Am avut dreptate!

Rămâi Tu cu satisfacția de a fi avut parte de cel mai bun cobai-discipol! Cam atât rămâne… Sau nu – adaugă recordul de a-ți fi dăscălit elevul până la a-și permite să-ți pună și el în față teorii-teme de gândire.

Ziceai…

Să nu ai încredere în nimeni! Până și tu-însuți ești imprevizibil și poți da greș! Majoritatea oamenilor e ghidată de Egoism – latură care înclină balanța deciziilor întotdeauna în favoarea lor, nu în a ta sau a altcuiva!

Ei, la corectură, adnotarea sună cam așa… ai emis bine Teoria, dar când s-o pui în practică… ai uitat variabila. Emisarul. L-ai investit cu Încredere!?! Asta se taxează! Mai mult de-o săptămână am ezitat – errare humanum est, dar tu te consideri mai presus, nu?! Solul tău de încredere și-a dat în stambă, vezi bine… a făcut exact pe dos de cum te-așteptai, a pus – așa cum era firesc – interesele-i la înaintare și pe tine te-a cam băgat la apă… Era de așteptat, la drept vorbind, dar asta nu-ți acordă o miime în plus! O să te las să bați întâi calea aia pavată cu intențiile-ți bune puse în traista Emisarului și-o să-ți aștept cuminte revenirea la răspântie. Apoi rescriem procedurile de parcurs, că tare-ți mai place asta!

Nu-ți fie cu supărare – te dau jos de pe piedestral și aștept revenirea-ți. Cu decizia bine arhivată și cu cel mai gros tom de Dex pus deoparte… Fix așa cum m-ai sfătuit! 😀

Think about...

A Bug’s Life

Un filmuleț despre curaj, depășirea condițiilor, încredere și mai ales spirit de echipă… și niște voci tare făinuțe, care m-au amintit de cele din Cars. Cât despre culori… o paletă superbă! În fine, văzut cap-coadă. Și zâmbit. 🙂

(Trailer-ul mi s-a părut mult prea zgomotos, așa că am optat pentru teaser.)

Pași

Ca să faci rău nu îți trebuie multă carte. Nici ca să manipulezi. Nici ca să te porți urât. Și mai ales ca să faci lucrurile în răspăr.

Ca să nu faci toate astea îți trebuie rațiune. Nealterată. Când nu e… Dumnezeu cu mila!

Pentru că oricât s-ar caracteriza un om ca fiind canalie, căcat de om, jigodie… nu prea e la îndemână să recunoști că ai coborât sub condiția lui, că ți-ai încuiat caracterul și că te-ai comportat ca o chivuță oarecare. Asta se cheamă lipsă de caracter. Indiferent de împrejurări.

Acum când derulez filmul îmi dau seama că a pornit de la o simplă replică. „Nu am încredere în tine!”. Și a declanșat ceea ce nici măcar trădarea și restul minciunilor care mi-au fost servite în „Te iubesc!” nu au reușit să facă. La ce naiba e bun să iubești pe cineva dacă nu are încredere în tine? Asta în condițiile în care îți cere să ai încredere în schimb tu. După toate rahaturile pe care a trebuit să le digeri, servite gratuit.

Acum s-a trezit conștiința. Și nu e ok. Nu mă mai simt bine în pielea mea. Mă urăsc pentru fix ce am reușit să fac. Să mă simt și eu o canalie, o jigodie, un căcat de om. Și nu găsesc calea să o adorm. Nu prea vrea să îmi găsesc scuze. Dacă nu ești mulțumit cu acțiunile tale totul este degeaba!

Am pornit cu stângul în povestea asta, am terminat tot cu stângul…

Ipocrizie

Ăsta e cuvântul care mă defineşte mai nou.

Continuarea expresiei „ce nu ştii, nu-ţi face rău” e „…doar naşte semne de întrebare”.

„Vreau să ştiu adevărul, ca să pot fi liniştită!” – o tonă de ipocrizie. Până la urmă şi adevărul – „ce ştii” – face rău. Pentu că e „What if?” confirmat. And then? Dacă rezultatul ar fi eliberarea de temeri, ar fi ideal. Dar generează iar dileme…

Sunt ipocrită pentru că mă contrazic. Îmi doresc să ştiu adevărul, asta e cert. Doar că nu mai ştiu apoi ce să fac cu el, unde să-l încadrez, cum să-l gestionez. Pentru că tot nu obţin linişte. Stropul de seninătate şi încredere se pierde iar în întrebări inutile, bune doar să-mi complice existenţa.

P.S. Un alt mod de abordare a gestionării sentimentelor