Arhive etichetă: indiferență

Studiu de (ne)caz

De la o vreme mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun. Am realizat asta la ceva zile după ce mi-am luat brusc timp pentru mine. M-am amăgit cumva cu gândul că e firesc, trebuie întâi să mă scutur de oboseală… Și-au zburat zilele una după alta ca-n carusel, dar parcă tot degeaba. E drept, am tot meșterit una-alta, dar dacă aș fi stat degeaba garantat aș fi multiplicat exponențial osteneala. Nu-s făcută să stau, asta o știu dintotdeauna.

Demult am căpătat obiceiul somnolenței când o discuție nu mi-e la îndemână. M-am ploconit cu el ca din senin și nu s-a mai dat dus. Fiece dialog care-mi provoacă dorința expresă de tăcere mă trimite la somn. Probabil mi-ar fi benefică o asemenea conversație înainte de miez de noapte, să-mi mut momentul de retragere la o oră decentă. Hmmm… glumesc, firește… strâmb…

Azi am plecat aiurea în lume să scap de somnul ițit un pic după ora 10,00. Am luat cu mine starea pe care n-am știut nici atunci și nici acum s-o definesc. Părere de rău? Neputință? Furie răsfiartă în suc propriu? Toate transferate grație progresului tehnic. Am teama – perfect justificată altminteri – că voi ajunge să-mi detest telefonul. O fi el mic, dar ilustrează perfect zicerea buturuga mică răstoarnă carul mare. În cazul meu răsturnarea s-a materializat prin dorul de ducă-n București. Oriunde, numai să ies din colivie.

Și m-am lăsat furată de verde, de miros de tei… am mers în neștire, minunându-mă de cât de frumos poate fi Bucureștiul. Mi-am zis că nu orașul e urât – parte din cei ce locuiesc în el îi transferă doar atributul de nesuferit. La întoarcere n-am mai rezistat, am urcat ca-n hipnoză în tramvaiul 41 fără grija stației de destinație. Să vreau să uit unde trebuie să cobor și tot n-am cum, că doar e capăt de linie Piața Presei. Gândul plecat cu sorcova mi l-a-ntors din drum zgomotul de acordeon suprapus peste huruitul roților pe șine. Am căutat cu privirea artistul. Doi, de fapt. Adult și Copil, în treaptă parcă. Cântau cumva nesiguri de va fi pe plac au ba melodia. Fețe triste. Răspuns parcă fețelor indiferente din jur. E greu să cânți pentru capete fără urechi, mi-am spus și am început să caut în geantă portofelul. Hotărât. pot renunnța la măcar jumătate din prețul unui pachet de țigări… N-a mai fost cazul – Adult și Copil, cu tot cu acordeoane, au coborât la prima oprire. I-am mai privit o dată pe peron și-apoi…

Apoi mi-am zis că nu e drept. Știu, mulți copii văd lumina zilei pentru prima dată din pură întâmplare. Din ignoranță. Sau din prostie.  Dar tot ca florile sunt – au nevoie de drag și îngrijire, altminteri se ofilesc înainte de vreme.  Mi-e trist când văd o floare ofilită, mi-e jale când văd un copil trist. Și nu-mi dă pace întrebarea Dacă aș fi reușit să-i răsplătesc Copilului străduința de a struni clapele acordeonului, i s-ar fi descrețit pentru o clipită măcar fruntea? S-ar fi înviorat așa, ca al meu Trandafir, care la întoarcerea acasă și-a primit Apa?

Cum spuneam… Mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun, darmite să-mi imaginez răspunsul. Dar parcă de astă dată n-aș vrea să fie acel cu o floare nu se face primăvara…

Măști

Fericirea e doar o iluzie atunci când e umbrită de ură…

De când mă știu de ce? mi-a fost mereu alături și mi-a dat bătăi de cap. Plus cuie bătute în talpă… Dar în ciuda tuturor belelelor aduse, n-aș renunța la întrebarea asta. Autosuficiența și limitarea le pot elimina fără urmă de regret.

La una din orele de desen din gimnaziu am aflat că negrul nu e culoare. Că e doar o impresie vizuală, care te împiedică să vezi amalgamul de culori din care e compus. Mi s-a părut ciudat că un amestec de culori are ca rezultat o nonculoare. De ce titulatura asta? Și am întrebat de ce? Explicația a venit pe un ton vădit iritat și s-a limitat la un dezolant pentru că asta e regula! Consecința întrebării puse a fost în anul acela notarea tuturor lucrărilor mele cu 9, pentru că niciunul din desenele mele nu agrea negrul. Ce rost avea să-l folosesc de vreme ce îl consideram inutil? M-am bucurat în anul următor când s-a schimbat profesorul – mi-a înțeles explicația ignorării nonculorii (gândesc că nici el nu agrea negrul) și mi-am recăpătat nota 10.

Există doar două sentimente care pot genera legături puternice între noi și cei din jur. Iubirea și ura. Restul trăirilor sunt gradiente, funcție de extrema care le-a generat, condiționate în mod direct de caracterul celui care le dezvoltă. Mereu am asociat roșul iubirii și negrul urii. Indiferența mi-am zis că este incoloră… uneori pare a fi o stare ideală, dar eu nu aș dori nimănui o viață trăită fără sentimente.

Nu vorbesc niciodată despre ceea ce nu știu sau ce nu am trăit. E mai cuminte așa! Nu sunt mândră de faptul că am urât ani buni o persoană doar pentru învățăturile pe care mi le-a insuflat. Am considerat că mi-a legat picioarele, mi-a tăiat aripile și m-a obligat să înaintez prin viață așa. Am fost un elev bun, am asimilat tot și – ce e mai important – nu am uitat nimic. Burete am fost! Ce e mai ciudat e că pe măsură ce descopeream că tot ceea ce îmi arătase era perfect adevărat, cu atât mai tare detestam persoana respectivă. Modul de a-mi arăta sentimentele era fățiș, incluzând mai ales refuzul împărțirii aceluiași trotuar… Eh, eram prea tânără… Vedeam doar disecția în sine, nu și motivul care o impunea.

Privind în urmă acum realizez că ura aia mi-a aruncat tot timpul un văl gri asupra a tot ceea ce putea fi fericire. Scepticism cumva alimentat de negrul pe care îl preluasem… Ciudat e că am și iubit în perioada aceea, dar de fiecare dată am dat înapoi – prima dată poate cu prea multă ușurință, a doua oară abia când am realizat că povestea cu nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită este perfect adevărată.

Statistic se spune că, spre deosebire de iubire, ura e mai durabilă în timp. Poți urâ un om până la moarte – cred că e cel mai trist lucru ce ți se poate întâmpla! Ce rost are să-ți acoperi culorile cu un ceva ce numai bine nu îți face? Doar pentru că ai ales voluntar ochelarii cu fumuriul cel mai tare…

Gândesc că măștile pe care le purtăm și pe care le așezăm pe fețele celorlalți ne sunt moștenire de la Adam și Eva. Teama legată de repudierea din Rai o purtăm în noi fără drept de apel și ne face să alegem măștile. E simplu să pui o etichetă cuiva, să-i așezi o mască zâmbitoare sau încruntată și – funcție de asta – să decretezi că ți-e prieten sau dușman. Apoi iubești sau urăști… Alegi, uitând că ura e o lamă cu două tăișuri, periculoasă tocmai prin răul pe care ți-l produci ție însuți. Te pierzi ani buni în capcana asta, uitând că viața îți este destinată cu un alt scop.

Acum mă bucur că pot să stau la aceeași masă, să-mi beau cafeaua și să-i zâmbesc sincer persoanei pe care ani buni am considerat-o mai mult decât persona non grata. Am realizat cum e cu prietenii adevărați. E bună trierea – îmi arată măsura în care sunt norocoasă și că nimic în viață nu se întâmplă fără rost…

Rândurile astea n-ar fi fost așternute aici dacă la cafea nu aș fi recitit o discuție purtată în miez de noapte. Discuția asta mi-a întârziat editarea unor alte rânduri, care au rămas în ciornă până la urmă. A fost benefică, altminteri ratam dialogul direct ce va urma azi. Providență sau poate acel semn care te face să-ți spui Dumnezeu mă iubește!  🙂

Pay it forward

Vei întâlni în viață persoane care te iubesc, te urăsc sau sunt indiferente față de tine. Totul ține de conjunctură, de interacțiune și mai ales de caracter.

Idealistă fiind, mi-am permis de când mă știu să cred că lumea poate fi mai bună. Mi-amintesc prima revoltă, copil fiind, când nu înțelegeam de ce învățătoarea îmi vâna greșelile la caligrafie. De ce cu mine era intransigentă, pe când cu alții era înțelegătoare și îi încuraja, spunându-le că apreciază efortul lor și că e firesc să mai și greșească? De ce trecea cu vederea peste purceii altora în timp ce ai mei erau vânați? Revoltei mele îi răspundea mama mereu cu un Vrea să fii mai bună, pentru că știe că tu poți! Doar că perseverența imi era răsplătită de învățătoare cu o privire aruncată peste ochelari, mereu parcă dezamăgită că există dorința să mă perfecționez. Și avea și motive să nu îi placă  – concuram pentru premiul I cu nepotul ei. A fost prima lecție de răutate aparent gratuită, dar mi-a prins bine – mi-am format un scris frumos care m-a ajutat peste timp. Și am învățat că oamenii pot fi răi când intri în conflict cu interesele lor. Mi-am promis că eu nu voi fi așa. Nu părtinitoare. Doar corectă, indiferent de circumstanțe.

De aici și dorința de a face bine cu orice preț. Să oferi oamenilor o clipă de bucurie. Un zâmbet. Și am fost dezamăgită de fiecare dată când am crezut că am eșuat, că tot ce fac e în van. Intențiile bune nu te duc întotdeauna în rai…

Am revăzut Pay it forward și pentru a-mi aminti că nu sunt Ion-Anapoda. Că a-mi depăși condiția de ființă cu interese nu e dovada prostiei, ci e doar o manifestare a unei laturi care doarme în fiecare om. Și că e nevoie întotdeauna de un Trevor care să aibă curajul să își dorească să facă lumea mai bună. 🙂