Arhive etichetă: inimă

Promisiune

Uite… eu recunosc când greșesc… n-o fac cu bucurie, dar de data asta… Ei, de data asta mă bucur că m-am înșelat! 🙂 V-o spun cu mâna pe inimă! Și e pentru prima dată când mă bucur că în birou a fost deschis TV-ul, pentru că mi-a alimentat Speranța.

E vorba de Roșia Montana și controversata exploatare ce fusese numai ce avansată la grad de necesitate națională. Nu, n-aș fi scris despre asta, au scris destui, s-au consumat mii de caractere pe tema asta. Doar că… ehee, să fi văzut voi ce frumos vorbea domnul președinte despre un referendum legat de părerea populației! 😀  Și mi s-a aprins beculețul că, deh, îl mai auzisem rugând membrii guvernului să urgenteze cu avizele necesare demarării proiectului atât de râvnit de RMGC, iar pe-atunci vox populi nu prea-l interesa. Uite că îl interesează acum! Și asta ar fi bilă albă pentru el, dacă n-aș fi conștientă că de fapt îl sperie mișcările de stradă… Și dacă nu i-aș fi auzit întrebarea legată de cuantumul șpăgii încasate de Victoraș, poate-poate îl lăsam în plata Domnului. Dar chiar m-a scos din papuci! Tot chelul își pune mâna în cap… parcă așa suna vorba aia din bătrâni. Adică de ce să mai scoatem, oameni buni, bani din sacul ăla peticit de se cheamă Buget? Aha, ca să facem un Referendum! Păi și cine plătește pentru chestia asta? Statul – ar veni firesc răspunsul. Păi și statul ăsta strâmb nu-și ia bănuții din buzunarul meu și al tău? Că doar nu din șpaga lui Victoraș, a de care vorbea așa frumos președintele, că știe el ce zice doar! 😀 Ah, nu – nu cred că președintele e curat ca lacrima, stați pe pace! Dar de ce naiba să facem referendum, că de numărat voturile tot ei și-ai lor le numără?! Și tot ca ei iese… și-asta nu-mi place neam! De ce să nu se facă liste nominale cu toți cei ce sunt împotriva cianurilor, a cadorisirii aurului corporațiilor străine de ne-au invadat? Dacă tot se strâng oamenii, de ce să nu semneze pe loc petiția cu nume, prenume, adresă și CNP? Uite că fac un pustiu de bine și dacă e cazul ies și eu în stradă cu act de identitate cu tot! În oamenii ăia am încredere – în referendum-ul propus de Băsescu n-am. Nu câtă vreme cară ei buletinele de vot și le numără tot ei. Că nu cred că doar Victoraș a luat șpagă de la RMGC. Cică proiectul lor de lege se bazează pe un sondaj de opinie… realizat pe genunchi, aș spune eu…

Apoi – n-am încredere nici în Remus Cernea –  ăl de s-a lipit de protestatari ca timbrul pe plic. Să-și rezolve problemele din haznaua USL, unde naiba se pripășise să-și roadă ciolanul, nu să se erijeze în victimă și să se plângă că – vezi, Doamne! 🙄 – e amenințat și luat în colimator pentru aderarea la mișcarea asta contra proiectului de distrugere a Roșiei Montana sub acoperirea dezvoltării durabile. 👿

Și mai vreau să zic ceva – știu că acum câteva zile am afirmat că nu avem societate civilă și că Roșia Montana e cauză pierdută deja. Nu-mi pun cenușă pe creștet, fiindcă afirmația îmi pornise din lehamitea indusă de dezbinarea asta generală ce e caracteristică nației noastre. Azi spun că se poate să aibă sorți de izbandă – asta depinde de noi de data asta! Și știți ce? Să nu-mi spuneți mie Bursucel de nu m-oi înscrie pe lista ălora de zic NU proiectului ăsta de exploatare  sau de nu m-oi duce la referendum, chiar de-ar fi în colțul opus al Bucureștiului!

compania Roşia Montană Gold Corporation

Citeste mai mult: adev.ro/msgho4

compania Roşia Montană Gold Corporation

Citeste mai mult: adev.ro/msgho4

compania Roşia Montană Gold Corporation

Citeste mai mult: adev.ro/msgho4

compania Roşia Montană Gold Corporation

Citeste mai mult: adev.ro/msgho4

Împreună, pentru o zi de mâine mai frumoasă

(…sau Gând Frumos iscat din Dor…)

awardUite, recunosc – sunt un Bursucel teribil de sensibil… e tare ușor să-mi schimbe cineva starea cu o simplă privire sau cu un singur cuvințel. Sensibil, nu sperios… fug doar atunci când simt că o persoană îmi e ostilă și îmi vrea răul. Sau nu mă vrea prin preajmă. Dar de simt bunătate și drag… ehe… poți să mă alungi cu măturoiul, poți să mă beștelești, în fine… poți aproape orice, că nu mă sperie nimic atâta vreme cât nu simt răutatea strecurată-n acțiuni. Mi-e drag de oamenii buni….

Uneori pățesc rușinea ca emoțiile să mă cuprindă și să mă reducă la tăcere. Sufletul se umple de bucurie într-atât, încât reușește să blocheze orice acțiune a Minții. Nu exagerez… Eu – Bursucelul cel sporovăitor de nu se poate – rămân făr’ de cuvinte exact când ar trebui să spun ce simt… Așa, ca ieri, când Dan cel cu dor de Diană m-a luat prin surprindere cu a lui Dar de Suflet – premiul “Împreună, pentru o zi de mâine mai frumoasă“.

„Coronița” asta m-a bucurat tare, Dane și mi-i dragă peste măsură! Pentru că știu că ai dăruit-o din suflet, fără să aștepți la schimb nici un car cu gânduri bune, nici un butoi plin ochi cu zâmbete… Le las eu aici cu dragă inimă, în semn de mulțumire… 🙂

De dor…

Am sperat că Apa o să-mi șteargă Dorul cuibărit în pori… Se pripășise așa, într-o doară, iscat de câteva imagini trimise cu drag de Cineva de-Acasă. Același Cineva care-mi spusese că

În pribegie ajungi să duci dorul și pietrei de care te-ai împiedicat odată, demult, pe meleagurile-ți natale

N-am vrut să cred atunci…

Florile… Florile mereu m-au făcut să zâmbesc – fiecare floare primită, aievea sau doar virtual, am privit-o ca pe un gând frumos materializat într-un gest. Și de fiecare dată am spus Mulțumesc! cu licăriri de perle în priviri…

Fotografiați în față la Jean Bart Tulcea…

Atât mi-a scris, nimic mai mult… apoi au sosit ele – Florile stropite cu praf de dor.

Această prezentare necesită JavaScript.

Știu, fiecare Întoarce-te acasă! e spus din inimă… Rostit sau doar trimis muțește pe calea gândului, îndemnul ăsta mă face uneori să vreau să mă întorc din drum – mă răscolesc amintirile locurilor atât de dragi acum, pe cât de bine știute erau atunci când am decis să plec. Zâmbesc trist fără să vreau și-mi spun

E firesc să mă cuprindă nostalgiile și să mă zăpăcească asemeni unui amețitor Joc al Ielelor…

… de n-aș simți așa, n-aș avea Suflet!

Certitudine

Poetry of Nature

Nu… nu ești singurul Adam care tânjește după Fărâma de Eden pierdută … nu ești nici primul, nici ultimul… Ca tine au fost și vor să mai fie miliarde de Adami, victime ale urzelilor de orice fel, menite să multiplice tristețea și să ucidă fericirea. N-aș ști să îți răspund de e blestem sau doar o plată cuvenită această Evă pe care ai urmat-o. Pot spune doar că trebuie să-i mergi alături, așa cum i-ai promis la începutul drumului. Să o accepți așa cum este, să nu te tângui pe ascuns că te-a ademenit doar cu iluzii cognitive. Mâna aceea, făcută căuș atunci când i-ai încredințat pentru o clipă Inima, era aceeași care a cules Mărul, aceeași care te-a îmbiat să-l guști și ți-a adus Uitarea. Știai prea bine asta dintru-nceput…

Sau treacă și de astă dată – de-i tare greu, revoltă-te în taină și strânge din dinți de e nevoie! Chiar de nu-i Eva potrivită, oferă-i ceea ce-și dorește! Du-i până la capăt visul, chiar de-i coșmar pentru tine… Împarte bucurie și te vei elibera!

Chiar de nu crezi, Fărâma de Eden îți e aproape și te va întâmpina mereu cu un zâmbet blând. O vei găsi alături în pala de vânt ce-ți va mângâia obrazul, în picătura de ploaie ce-ți va aduce trezirea sau în raza de soare ce se va plimba jucăușă printre genele tale. Va murmura mereu răbdătoare aceeași frază, până ce o vei înțelege:

Adam, alungă grijile… te voi iubi mereu pentru că ești om și știu că greșeala-ți a fost fără de vină…

Abis

Desktop-3D-Wallpapers

E ca un fel de amnezie?!

… știe că lumea îi e la preț de doar 2 săptămâni de mers, acolo sus…

Parcă sus

… și probabil ar urca, dar cărările astea… sunt parcă dintr-o dată mult prea multe, înmulțite exponențial, mănunchi de cărări ce se întretaie într-un labirint bizar din spini și scaieți mov-verzui. Nu mai seamănă niciuna din cărări cu aceea pe care pornise – era parcă tivită cu verde la plecare, un verde crud presărat cu albul clopoțeilor.

Lăcrămioare să fi fost?

Nu, nu-și mai amintește… Că iarba s-a uscat vede bine asta, chiar dacă are doar 2 ochi. Acum iarba e de-un maro-gălbui, înțesată cu țepi mai mici și țepi mai mari, țepi ce-i amintesc de…

Hmmm, parcă-s haine de arici… Doar haine, sigur că da!

Ar fi zâmbit, dar cum? Nu-și mai amintește de ce sau cum, dar are doar 2 ochi și 2 urechi. Atât! Nu poate vorbi…

Înseamnă că nu mai am gură?!?

Posibil… de-ar avea, ar putea întreba care e calea de întoarcere… pe după blănurile de arici a zărit pitite creaturi ciudate – chipuri bizare… doar ochi și urechi. N-a reușit să deslușească mai mult sau poate nu a vrut să privească mai cu atenție…

Prea mulți ochi, prea multe urechi… Măcar de-ar înceta să tot șușotească!

Da… și-ar acoperi urechile să nu mai audă, dar se pare că nici mâini nu are. Șoaptele – consoane și vocale de-a valma, prea anevoie de ordonat – nu le poate desluși și mintea îi spune că e ceva în neregulă.

Șoaptele sunt mai puternice decât cuvintele rostite cu voce tare… mai clar sunau parcă…

Grăbește pasul, înaintând prin ceața lăptoasă, încercând să-și învingă panica iscată brusc nu știe cum sau de unde. Trebuie să se întoarcă! – asta e tot ce știe. Nu poate rămâne, nu se regăsește în partea asta de lume.

E prea frig!

De și-ar aminti calea de întoarcere, poate…

Oare e drumul bun?

… așa ar trebui să fie. Și tot ce are de făcut e să urce… să urce…

… să urce…

În pat cu TVA-ul

Cred că în fiecare meserie există un ceva care provoacă emoții… un fel de Pat al lui Procust, etalon care dă fiori, căutătorul de noduri în papură

Dumnezeul Contabililor este ANAF-ul… de El se tem cel mai tare nu pentru că au ei ceva de ascuns, ci pentru că e Atotputernic. Și năzuros. Și mai ingenios decât o soacră pusă pe rele. Și mai ales lacom… are buzunarele mai largi decât ale unui popă de țară, pus pe chiverniseală. Mai largi, dar pare-se că și mai descusute – oricât ar primi, tot îi puțin și n-ajunge!

În fine, nu o să-mi expun aici chiar toate sentimentele nutrite față de El. Eu nu prea-L recunosc, deși am avut o strânsă și lungă relație – constrânsă altminteri. Mi-a pus inima pe jar, mi-a dat fiori, nu L-am refuzat niciodată când mi-a cerut ceva sau m-a chemat, oricât de absurdă i-a fost dorința… N-a știut să mă facă să Îl iubesc, ăsta îi păcatul capital! Și nici supușii Lui n-au putut să-mi oprească șuvoiul cârcotelilor când am avut ceva de spus… Un simplu Ssssst nu-i îndeajuns pentru mine!

Și ca un veritabil necredincios I-am vânat greșelile, I-am ironizat bâlbâielile, L-am persiflat, am spus bancuri pe seama Lui, I-am înfruntat supușii… multe ar fi de spus și cine mă știe ar putea confirma blasfemiile-mi la adresa-I… Nu mă pot abține, ăsta e cusurul meu! Dar vin instant și natural… ar fi păcat să le reprim, ce-am de pierdut?

Știu, o să mă ardă iar la buzunar, o să mă oblige să aleg o vacanță rezonabilă ca preț și locație, cu gândul la birul pe care mi-L impune sau – mai rău – să renunț de tot la ea…

Și ce dacă? Facă-se voia Ta și mai na una! Că e cu drag și din inimă… mi-a fost pe plac, m-am prăpădit de râs la vederea-i și mi-am zis că nu e de lăsat! Simpatic, deh, ca orice pamflet! 😀

Pamfletul

P.S. Mulțumesc Doză de râs, sursa mea de inspirație! Îmi iau nasul la purtare și îți mai dau un pup pentru permisiune. 🙂

Dovada…

Știu că e doar un vis. Că poate e lipsit de importanță, o inutilă continuare a unei alte plăsmuiri a subconștientului. Mai am convingerea că neștiind de locul ăsta nu vei avea cum să citești asta acum, dar o vei face altădată, cu siguranță! Și atunci va fi confirmarea faptului că a existat.

…Nu te grăbi, ai tot timpul din lume! Vei avea vreme pentru toate – acum lasă-mă să termin ce am de spus!…

Probabil mi s-a terminat curcubeul… Lipsești de prea mult timp și pe zi ce trece lipsa asta e din ce în ce mai evidentă… vreau să-ți vorbesc, să-mi vorbești, dar e imposibil… Replica asta a fost reală. Se prea poate să fi greșit atunci, grăbindu-mă să plec. Evident, n-ar fi primul sau ultimul păcat făptuit. Doar că impulsul mă trimitea acasă cu fiecare privire aruncată spre ecranul telefonului. Și de fiecare dată era mai târziu cu un minut. Minutele erau sunt prețioase…

…Impulsurile tale cultivă suprimarea autoconservării. Măcar acceptă că-ți prinde bine un Înger Păzitor! Altminteri…

Cum poți accepta ideea că un demon se poate erija în înger păzitor? La câte bune te poți aștepta? Ăsta a fost Impulsul. Remember? Primele învățături au fost însoțite de imagini. Îndeajuns de puternice încăt să rămână acolo și să marcheze. Cu o sămânță adânc înfiptă, din care au pornit milioane de rădăcini. Cineva a retezat rădăcinile și pentru o vreme m-am amăgit că și sămânța a dispărut. Dar nu… acum știu că e tot acolo și că rădăcinile-i iar înmuguresc. Miliarde… O simt… Și mi-ar fi prins bine să-mi fii în preajmă pentru că…

… Era doar primul pas. Urma apoi al doilea, dar lipsa ta de răbdare combinată cu încăpățânarea… Urma antidotul și otrava nu ar fi avut nici un efect, doar că nu am prevăzut că vei reacționa astfel…

Răbdare? Uneori mă minunez și eu de câtă pot da dovadă! Când caut 0,01… nu privesc ceasul, nu tropăi de neliniște, nu mă las distrasă de nimic. Aștept să îl găsesc, știu că e ascuns pe undeva și asta e suficient. Dar e ceva palpabil. Nu mă îndoiesc de existența-i. Și reiau calea fiecărui labirint până ajung la întâlnirea cu el. Dar când vine vorba de necunoscut? Ce temei să pun pentru răbdare? Unde să sper că mă va duce? De câte ziduri ar trebui să mă izbesc, ignorând părticelele din mine lăsate ofrandă în semn că am trecut și pe-acolo? Aici a funcționat autoconservarea. Nevoia de a mă ști întreagă a redus răbdarea de la infinit la 0… Accept – nu a fost autoconservarea mea, ci a otrăvii ingerate. Ea mă face să mă închid în mine. Să construiesc ziduri de jur împrejur, cărămidă cu căramidă, fără fisuri, perfecte, fără rabat de la calitate. Îmi cere asta ca pe o favoare, ca pe un ajutor imperios necesar, știind că nu voi refuza. Aș spune nu, dar îmi e peste putință… Nu am contraargumente. Sunt la tine și e greu de ajuns la ele. Lipsa ta generează plumb…

… Ok, pleacă! Fă ce îți cere inima, nu ce îți spune mintea… În timp vei vedea că a meritat!…

Și asta a fost real… tonului tăios de atunci îi găsesc valența ironică acum. Știai, nu? Știai că nu sunt pregătită pentru așa ceva, că piedicile sunt chiar în mine și totuși m-ai încurajat! Aparent… Pentru că știai mai bine decât mine ce va urma. Bucățelele de suflet mici-fărâme era rezultatul previzibil. Și asta nu avea rost să oprești, ba din contră! Dacă e să fiu corectă, nu te pot acuza de nimic. Aș fi ignorat avertismentele. Le-am nesocotit pe cele venite de la oameni dezinteresați, ale tale mi s-ar fi părut clar neavenite…

… m-ai îndepărtat voit și nu mi-ai permis să repar… Știi de câte ori mi-ai interzis să mă apropii? Știi cât de tare a durut asta? Știi cum am vânat șansa?…

Așa am considerat de cuviință atunci. Că răul făcut era îndeajuns. Că barajului plin îi era necesar un stăvilar. Fiecare încercare a ta de a păși pe același trotuar cu mine îmi părea o sfidare. O nesocotire și încălcare flagrantă a nevoii mele de liniște. Atunci, recunosc, am sperat să își facă și efectul. Nu credeam că e ceva de reparat. Știu asta acum, dar azi nu-mi ajută la nimic. Îmi pun speranța în acel altădată. În ziua în care timpul nu va avea valoare pentru mine. Atunci vei putea spune tot. Fără să te opresc. Fără să urmăresc cadranul ceasului. Promit că te voi privi nu ca pe un demon sau înger, vei fi doar Prieten. Știu că tu poți infirma sintagma nu poate exista prietenie adevărată între o femeie și un bărbat. Sau măcar sper…

Winter

Let it be

E luna plină. De câte ori am văzut-o aşa am ştiut că vine un nou început. Un pas înainte… let it be!

Nu pot să dorm. Simt că îmi bate inima nebuneşte. Gândurile au luat-o razna. Spre Paris. Am luat o decizie în defavoarea lui. Asta trebuie să fie…

Acum realizez exact ce presupune Asta. De fapt, renunţ la posibilitatea de a-i revedea pe piticii mei. Şi nu îmi place. Pentru că oarecum îi simt ca pe copiii mei. O să îmi lipsească zâmbetul lor şi bucuria revederii. Şi mai ştiu că vor fi oarecum dezamăgiţi. Le-am promis şi m-am sucit…

Şi am mai realizat că L. avea dreptate. Că mâna întinsă în semn de ajutor era dovadă de prietenie. Era o punte pe care am refuzat-o din principiu. Era simplu să accept cartea de vizită, dar nu! Pe ideea că nu pot fi duplicitară…

Dar aş fi fost aproape de pitici… 🙂

Mai am de învăţat! Încă…

Lui T.

Uite că mi-am facut timp şi pentru tine…

Chiar dacă mereu îmi reproşezi că îmi bat joc de viaţa mea, uiţi că faci acelaşi lucru, ignorând evidenţe. Stagnând. Refuzând să evoluezi în gândire. Proptindu-te în cutume vechi de când lumea. Pe care le-ai putea contesta dacă ai avea o fărămă de curaj.

Nu pot să spun că te cunosc. Nu. Dar pot să spun că recunosc în răbufnirile tale Orgoliul. Chestia aia care orbeşte şi te îndeamnă să faci tâmpenii. Chestia aia care nu te ajută cu nimic şi care îţi aduce plocon Dezamăgirea, Tristeţea, Nefericirea sau mai ştiu eu ce?! O adevarată Cutie a Pandorei. Cui bono?

Îmi spui că eşti sincer. Dar uiţi că te minţi prea des singur. „Dacă te-aş iubi, nu m-aş culca cu alta!” Halal sinceritate… Ba ai face-o la un moment dat! Atunci când ai avea siguranţa că nu ai nimic de pierdut din asta.

Mi-ai demonstrat că eşti implacabil. Mă ştergi din listă ca apoi să îmi dai add. Mă pedepseşti când nu îţi convine ceva, ca apoi să mă chemi când ţi se face dor de mine. Şi eşti dezamăgit dacă între cele două decizii eu tac? Ţi le respect şi atât.

Aşa cum mi-ar plăcea să îmi respecţi şi tu deciziile. Doar că tu mereu conteşti. Ca şi cum creierul şi inima mea îţi aparţin de drept. Şi eu îmi permit luxul să abuzez de ele.

Dacă permiţi cuiva să facă ceva, nu înseamnă că vei face şi tu la fel. Înseamnă doar că te pui în pielea respectivei persoane şi vezi prin ce trece. Care îi sunt dorinţele. Înseamnă că respecţi persoana respectivă. Şi mai presus de toate că o iubeşti.

Asta am învăţat mai nou. Că viaţa e prea scurtă pentru ceea ce îţi poate cere şi oferi Orgoliul. Şi mi-ar plăcea să înveţi şi tu! 🙂