Arhive etichetă: ipocrizie

Inside

( nevoie acută de alb ➡ )

Asociez Bucureștiul mizeriei… știu că e nedrept pentru el, dar de anul trecut asta înseamnă orașul ăsta pentru mine. Minciuni, ipocrizie, manipulare, caractere mizerabile, însingurare, gri… :mrgreen:

Toate astea converg spre Nevoia de alb

Vreau adevăr, onestitate, spirit de echipă, oameni frumoși sufletește, simplitate, joc de lumini pe un spațiu imaculat … Vreau Aurora Boreală! Vreau prea mult? 😳

Vreau… vreau… vreau… Așa-mi încep săptămâna cea nouă! Până atunci vă las în dar un arc de cerc din Curcubeu… 🙂

Dincolo de cuvinte

Ți-aș aminti azi două fraze:

1. Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia.

2. Nu-i treaba măgarului de unde beau oile apa.

Sunt chestii ce țin strict de bun-simț…

Sigur, mi-ai replica

Ține-ți prietenii aproape și dușmanii și mai aproape,

dar… nu știu de ce zicala asta încă nu țin musai să o ridic la rang de principiu.

Pentru echilibru, colorez cu un zâmbet… 😉

Cui bono?

Eu zic așa – dacă ești cu adevărat bun – ești, indiferent de circumstanțe. Altminteri, ceea ce se vrea a părea bunătate e doar impresia pe care mizezi când aștepți să obții ceva cu orice preț…

Ipocrizie

Ăsta e cuvântul care mă defineşte mai nou.

Continuarea expresiei „ce nu ştii, nu-ţi face rău” e „…doar naşte semne de întrebare”.

„Vreau să ştiu adevărul, ca să pot fi liniştită!” – o tonă de ipocrizie. Până la urmă şi adevărul – „ce ştii” – face rău. Pentu că e „What if?” confirmat. And then? Dacă rezultatul ar fi eliberarea de temeri, ar fi ideal. Dar generează iar dileme…

Sunt ipocrită pentru că mă contrazic. Îmi doresc să ştiu adevărul, asta e cert. Doar că nu mai ştiu apoi ce să fac cu el, unde să-l încadrez, cum să-l gestionez. Pentru că tot nu obţin linişte. Stropul de seninătate şi încredere se pierde iar în întrebări inutile, bune doar să-mi complice existenţa.

P.S. Un alt mod de abordare a gestionării sentimentelor

Nu vreau…

Chiar aşa!

Nu vreau să fiu îmbufnată, urâcioasă, răutăcioasă, etc…

Nu vreau să trec nepăsătoare pe lângă oameni trişti, veşnic îngrijoraţi de ce va fi mâine…

Nu vreau să mint ca să îmi fie bine sau ca să îmi păstrez acel loc de bună ziua…

Nu vreau oameni ipocriţi sau laşi în preajmă…

Nu vreau să fiu minţită doar pentru că aş putea deveni îmbufnată, urâcioasă, răutăcioasă, etc…

Vreau să zâmbesc!

Restaurant

Home… sweet home…

Un „De ce te-ai întors?!”, spus cu tristeţe de o bună prietenă, m-a răscolit. Şi mi-a amintit de ce am ales să plec.

Aceleaşi gropi, un plus de bălării, pseudo-civilizaţie şi al naibii de multă prostie, garnisită cu ipocrizia de rigoare.

O delăsare totală şi un interes bolnăvicios pentru starea de sănătate a caprei vecinului.

Oameni trişti. Frustraţi. Incompetenţă şi invidie. Discuţii interminabile pro şi contra demitere.

O ciudată compătimire vis-a-vis de intenţia-mi de a spune adevărul. „Eşti proastă??? Nu trebuie să spui aşa ceva dacă vrei să reuşeşti!” Ca şi cum posesia unei coloane vertebrale cât mai curbată reprezintă cheia succesului…

Nu că m-aş fi aşteptat să fie perfect, dar măcar o mică schimbare…

Chiar mi-am dorit să vin ACASĂ! Poate şi din impulsul „Să nu uiţi!”