Arhive etichetă: ironie

Lent(Oare)?

No offenceCică o dată pe an baba nu are voie să se pieptene, chiar dacă țara arde! Chestia asta am concluzionat-o după ce m-a pus mama la curent (via telefon) cu ce am voie și ce nu trebuie să fac azi. Adică de Sfântul Andrei… d'oh

Chestia anapoda e că eu – neinițiată, deh – apucasem deja să fac câteva trebușoare uzuale, c-așa socoteam eu că e firesc. La o adică tot de la mama știam că dimineața – sau, mă rog, momentul în care binevoiești a te trezi din somnul de odihnă sau din ăl de frumusețe rolling eyes – trebuie să te speli frumușel cu apă rece pe față, să-ți periezi dinții și să te piepteni. Niciodată nu mi-a permis abaterea de la regulă, ba mai mult, îmi amintesc că era o vreme în care zilnic – da’ zilnic! – Bună dimineața! era urmată de Te-ai spălat pe ochi? Dar pe dinți? Ia mai dă tu cu peria prin păr, că nu-mi place deloc cum îți stă ciuful! Și uite, chiar dacă totul era însoțit de zâmbetul de la final, eu tot ca pe-o teroare a regulii resimțeam întâmpinarea aceea grijulie. Promptă mai era pe-atunci… daydreaming

Mai devreme era gata-gata s-o bănuiesc pe biata mama de lentoare în reacții. Păi la ce bun să-mi spună azi să nu... după ce am făptuit deja nepermisul? Asta doar așa, ca să m-apuce remușcările și să am eu motiv de-ngrijorare? Oricât de lipsită de obediență mi-s eu, tot știu că nu e bine deloc să te pui rău cu superiorii. Că deh, de sus – având perspectiva în toată splendoarea ei – vezi mai bine lucrurile, bașca mai ai și puterea să dispui cumva discreționar taxarea nesupușeniei. Apoi, una e să mă pedepsească pe mine și alta e s-o năpăstuiască pe fii-mea. Că până să duc eu învățătura mai departe, înfăptuise și ea nelegiuirea de a-și mătura casa! Azi! Tocmai azi! Că nu se uitase la televizor să afle rânduiala zilei… I don't wanna see Că logica nemăturatului și nepieptănatului nuuuumai bunul și sfântul Andrei o știe. Sau ăl de le-o fi născocit și-mprăștiat pe la TV… I don't know

Acu’… nu-ș ce să zic… O cred pe mama când îmi spune că pe vremea când încă trăia bunica nu s-a pomenit ca în ziua asta oamenii să umble ciufuliți. Am clătinat din cap a înțelegere și aprobare la fel cum am făcut-o când am citit despre una din întrebările legate de deficitul fondului de pensii, că tare mi-ar plăcea să scap de scepticism și să am siguranța că măcar pe mine m-o scăpa Sfântu’ Andrei de lentoare, să am vreme să-mi pun prompt la curent nepoții cu rânduielile din ziulicile pe care bunicul – om harnic și ironic din fire – le definea a fi bucuria puturosului. it wasn't me

În fine… dacă mi se-ntâmplă vreo boacănă din cauza măturatului și pieptănatului de azi, asta e… o să trag până la urmă ponoasele, că doar eu mi-s di vină! Dar mi-s curioasă, zău! A mai auzit careva de-așa ceva? E vreunul care nu s-a pieptănat în cunoștință de cauză azi, exceptându-i – firește! – pe fericiții și inspirații beneficiari ai tunsorii zero?! confused

Revelație

(numai bună pentru o Luni Dimineață! :wink:)

Nu știu cum e la voi, dar pe mine tare mă mai inspiră Apa… Mai ales Apa de la Duș! Îmi dă ba idei din cele mai năstrușnice, de mă bușește râsul și umplu de veselie Baia, ba soluții salvatoare pentru situații ce altminteri îmi păreau Clar fără ieșire!, ba revelații extraordinare! 😎

Week-end-ul ăsta am fost puțintel confuză și-un picuț posomorâtă. Eh, se mai întâmplă și pe la case mai mari, stați liniștiți! Cel mai rău a fost duminică dimineață la trezire. Vânătaia de la genunchiul stâng striga Doareee! Julitura de pe gamba dreaptă m-a atenționat că am deranjat-o când am atins-o de cearceaf, iar umărul drept cârcotea că se vrea masat… Prea multe deodată! Am gândit o clipă să dau în scris explicația cerută pentru neprezentarea la mare, dar mi-am zis că asta n-o să mă scape de blestemul ce se abătuse pe căpșorul meu cel nevinovat altminteri. Așa că am preferat să derulez în minte de unde-mi pornise necazul… 😐

Vineri pe la amiază m-a necăjit Biroul.  El a fost primul. Cred că de necaz că-l părăsesc pentru mai mult de două zile a găsit de cuviință să-mi lase plocon o julitură. Cadou admirat pe-ndelete acasă, când am decis că toți, dar toți blugii mei trebuie să intre la apă. Și ca să nu se certe între ei am hotărât să îi amestec printre draperii. Buuun! Am eliberat eu toate cele de pe Măsuța pe care tronează laptopul și alte cele trebuitoare la nevoie și am luat-o drept ajutor de nădejde la coborâtul draperiilor. Ce-o fi fost în mintea ei eu n-am de unde să știu! La prima coborâre a stat cuminte, dar la a doua… ei, mi-am zis că poate nu i-o fi plăcut călcătura mea, că mi-a prins genunchiul drept pe lateral și mi-a lăsat mândrețe de vânătaie. Și nu mai zic cum m-a duruuuut! Cine să bănuiască o Măsuță atât de mică de-o răutate așa de mare?! 🙄

Colac peste pupăză, m-a apucat hărnicia! Am făcut curat, dar nu se făcea să umblu noaptea teleleu prin curtea căminului, să-mi aud alte cele! Așa că am dus sacul cu gunoi sâmbătă dimineață imediat ce-am făcut ochi… Ufff, mi-am zis că nu m-o vedea nimeni, că n-o sări în ochi nici vânătaia de se colora, nici julitura ce se conturase în dreptunghi de 2/1 cm. Da de unde! Cum am dat binețe portarului, cum a căscat ochii la ele, de parcă aveau magnet… De la fotbal mi se trag! 😀 i-am zis și am ieșit în trombă. Portarii ăștia pe toate vor să le știe! De parcă n-ar fi putut și el să admire florile de pe rochia mea cea roșie de casă… 😐

Cum mi s-au uscat blugii, cum m-am pregătit de ducă! Eram deja presată de fiică-mea, care mă sunase de două ori să mă întrebe Ai ajuns la Carrefour? 😕 N-ajunsesem, că eu nici măcar pe ușă nu ieșisem. Ei, Ușa asta mi-a lovit umărul drept! Aici nici n-am știut de ce i-o fi cășunat pe mine, că nu-i făcusem decât s-o ating la deschidere și să bag cheia în broască… Altă răutate! 👿

Duminică am stat cumințică, am oblojit plocoanele cum m-am priceput mai bine și-am reflectat. Nu-mi ieșea la socoteală – de ce să mă chinuie toate astea așa? Că eu am grijă și de Masă, și de Ușă, și de Birou… am ajuns dar la concluzia că e blestem de la mal de mare, că prea se lega supărarea cuiva de belelele ce se abătuseră peste mine… Asta până la vremea Dușului prelungit, când Faianța mi-a sărutat cu foc și prelung palma mâinii stângi, în semn că nu vrea să lase neam Podeaua să mă îmbrățișeze! Și atunci am avut revelația! 💡

Păi degeaba mi-s eu frumoasă, deșteaptă și devreme-acasă? Mă iubește Biroul, Măsuța, Ușa, Faianța și Podeaua, mă iubește toată lumea de mă știe (ei bine, fie, mai puțin o duzină de oameni :oops:), dar mai presus de toate mă iubește Casa mea! Uite-așa m-a năpădit zâmbetul iar și mi-a venit să îi cânt un cântec de drag Casei. Cam așa… 🙂

Ei, uite-așa-mi încep eu Lunea cu voioșie! Sper să fie molipsitoare și să călcați cu dreptul în săptămâna asta ce s-a ițit numai ce! 🙂

Despre ce nu știu eu…

( bref edit, with song 😉 )

De obicei scriu doar despre ceea ce știu sau simt pe propria-mi piele… Știu că e o chestie subiectivă, dar îmi zic eu mereu că e de preferat să fiu consecventă în ceea ce-mi propun să fac. Nu-i simplu deloc, dar încerc pe cât se poate să simplific și uneori abordarea e fix pe invers – ocolesc/ignor/ascund sub preș un gând care nu-mi dă pace și scot la iveală un altul – până la urmă am dreptul să aleg (sau așa încă îmi mai place să cred)…

Azi am dosit o neliniște de voie-de nevoie și de sub preșul-minune a ieșit val-vârtej Crezi că le știi pe toate???. Nu mai avea loc, cică! Așa cum n-aș avea eu spațiu în pagina asta pentru toate semnele de întrebare din coada întrebării cu pricina… De-aș fi țesut un preș mai mare poate scăpam, dar așa…

Eh, firește că nu le știu pe toate… altminteri n-aș mai căuta răspunsurile pe la alții! Și cel mai tare și mai tare mă supără când ți se servesc la micul dejun, la prânz și seara Minciunele dulci. Păi cât să suporți dulcele ăsta? Până dai în diabet? Unde mai pui că distorsionează Realitatea într-atât încât n-o mai poți deosebi de Vis. Plus că în timp Visul frumos se transformă în Coșmar…

Așa că n-am ce face decât să comand Adevărul! Și de-aici începe nebunia – ca și când cer cine știe ce mare brânză franțuzească, eschivările nu se lasă așteptate și țâșnesc mai dihai ca un gheizer… se pornesc ba sub formă de Îi prea amară chestia asta, nu vrei mai bine… ?, ba De ce vrei ceva ce ți-ar întoarce stomacul pe dos?, ba Offf, ai face indigestie, de ce vrei asta?…

Offf! – spun și eu – Indigestie-neindigestie, când vrei să te scape de dandana careva îi prezinți problema așa cum e ea,  fără flori și fluturi! Date clare, că altminteri bagi omul în ceață și orbecăiți împreună.. Uiți că Adevărul eliberează… te faci că nu știi că Minciuna te încuie! Decât o minciună roz, mai bine un adevăr maro… De ce trebuie să aștept mereu să apară un Cineva „binevoitor” cu barosu’ să limpezească apele? 

Da, mai bine nu băgam neliniștea aia sub preș… că acum realizez că aș da toate zâmbetele din dotare, doar-doar să nu caut cu lumânarea ziua-n amiaza mare unul din amărâtele de adevăruri care să mă scape de ce nu știu… 😳

Stropi de … Soare

Da, iar plouă! Plimbarea din care tocmai m-am întors mi-a ieșit pe nas, zău! Zâna Ploii și-a râs de mine – pantofii sport mi i-a transformat în mici bărcuțe pline ochi cu apă, iar blugii într-un… burete. Pic lângă pic de ploaie au adunat! De păr nu mai vorbesc… 😳

Bine măcar că am adoptat o ținută sport! Portarului cel curios, zor nevoie să știe el ce, cum și de unde vin, i-am răspuns în treacăt, cu un mic strop de ironie amară în ton De la piscină, mi-era poftă de-o bălăceală! 😀

Eheee… bălăceală… plajă… 💡 Știu eu un loc nuuumai bun! Chiar de bate vântul, chiar de-i rece apa, e un loc în Naples – acolo în Florida – unde-ți fug toate supărările. Le-o lua vântul sau briza oceanului, nu știu sigur care din ele – important e că dispar așa Pufff!

Și ca să nu-mi aud vorbe cum că-s secretoasă, ba și mai și – egoistă, uite Locul, inclusiv itinerariul! 😉

Această prezentare necesită JavaScript.

De ăst loc am aflat azi la întoarcerea acasă de la un Spiriduș ce-a făcut un tur numai cât să-mi arate calea și să arunce cu stopi de soare peste mine. Ce ți-e și cu spiridușii ăștia?! Fac ce fac și culeg zâmbete! 🙂

Provocarea

Oare cât de liniştit ai putea deveni la un examen de contabilitate, scriind în loc o poezie?

Dacă aș fi citit întrebarea asta acum 3 ani mi-ar fi sunat ca o nebunie. Contabilul din mine ar fi ripostat. Păi cum altminteri? Contabilii sunt ființe cu înclinații vădite spre matematică, logică… or fi urâcioșii firmei, dar sunt teribil de responsabili! Nu și-ar periclita ei reputația, aventurându-se să ignore o demnă și sfântă înregistrare contabilă în favoarea unei poezii! Nici de-ar fi vorba de Odă în metru antic… Așa aș fi zis, pe cuvânt!

Acum… altfel stă treaba… am divorțat o dată de contabilitate, așa că aș scrie liniștită și o epigramă sau o poezioară haioasă… Ceva ironic, oricum! Poate aș desena și o floare, ceva care să le bucure privirea… Bine, lucrarea ar cuprinde – pentru consolarea economistului din mine – și rezolvările de rigoare, că doar nu degeaba l-am plimbat la examen! Și chiar dacă mi-ar descalifica lucrarea pe motiv de semn vădit tendențios, tot n-aș avea regrete – se spune că orice poartă închisă îți deschide alte două uși!

Cred că totul ține de cât de rigid sau flexibil poți fi. Înainte îmi lipsea – vorba unui amic – doza de sictir… Acum știu că viața poate fi frumoasă și nu se rezumă doar la cifre, rapoarte și legislație pritocită pe genunchi. Viața presupune să te înconjori cu oameni plăcuți, să faci ceea ce îți place și din când în când să îți permiți o mică nebunie, ceva de care să-ți amintești și care să îți deseneze zâmbetul pe față. Am eu ce am cu zâmbetul ăsta! 🙂

Îmi lucesc ochii la gândul unei astfel de trăznăi… de mi-ar permite timpul, le-aș înveseli corectura lucrării cu În jurul unui divorț a lui Topârceanu… Dacă-i bal, bal să fie! 😀

Lui … Incognito

Eh… e ceva vreme de când nu am scris, dar nu credeam că e capăt de țară lucrul ăsta… La drept vorbind am mai avut pauze, dar niciodată reproșuri pe tema asta…

Vrei să știi de ce am rupt șirul? De ce tăcerea asta? Nu căuta înțelesuri ascunse. Ar fi cam așa:

1. Lipsa timpului. Am de lucru poate mai mult decât mi-aș fi dorit. Bătaie de cap cât cuprinde. Și iau în serios ce am de făcut.

2. Oboseală. E perioada în care mi-ar fi plăcut ca ziua să aibă nu 24, ci 32 de ore. Să pot dormi în voie. Să pot munci. Să pot face sport (e chestia pe care o încep și o abandonez după 15-30 minute). Să mă pot plimba în voie. Să pot ieși să hoinăresc prin București. Să mă bucur de o cafea pe una din terasele din Centrul Vechi. Să…

3. Monotonie. Aici e simplu. Zilnic fac același lucru. Mă bat cu aceleași chestii. Rarele momente memorabile trec al naibii de repede și încerc să mă bucur de ele.

4. Internetul. E de proastă calitate. Am ajuns să mă bucur când nu pică. Ironic, nu?!

5. Vecinii. Gălăgioși. Uneori ușor vulgari. E de înțeles, totuși. Palierul pe care stau e al băieților. Când mă știu în preajmă sunt un pic mai rezervați în a face zgomot. Dar dacă vin de la o băută… n-ai vrea să îi auzi, crede-mă! Asta e în stânga mea. La dreapta e o curte cu 5 câini. Care concurează și alternează cu larma băieților. Hmmm… cine spunea că fetele fac cea mai mare gălăgie???

Ar mai fi ele motive… Poate chiar și cel care m-a oprit acum să mai expun din ele. Lipsa spiritului analitic. În fine, eu scriu – tu analizezi. Și data viitoare când vei suna poate voi reuși să aflu cine e la celălalt capăt al firului. E un pic jenant să nu ai detalii legate de persoana care te apelează și care îți mai face și reproșuri (mai ales când spui că sunt bine întemeiate). 😀

42

Aniversarea asta nu am cum să o uit…

Pentru că mă aflu într-un loc drag, foarte aproape de casă. Trei replici l-au transformat brusc în ceva care mă face să mă simt stingheră. Şi ca o ironie, nu am cum să plec fiindcă mi-am spălat singurele haine decente de umblat pe stradă la aşa o oră.

Mă simt oarecum bizar. După toate cele prin care am trecut tot îmi e drag un om. Tot îi găsesc scuze. Şi tot îl iubesc.

Şi mai simt că obosesc. Obosesc să analizez. Prefer să nu mai caut sensuri. Să iau lucrurile ca atare.

Mi-ar fi plăcut să se cheme Înţelepciune, nu Oboseală. Ştiu că mai am de aşteptat şi asta mă sperie…