Arhive etichetă: lacrimi

Mai și Ploaie

Afară toarnă cu găleata. Îmi zic că sigur așa a început Potopul. O huruială sâcâitoare pe care o simt ca și cum ar fi la un pas de mine. Ca și cum sus se face reorganizarea unei biblioteci imense. Poate Bunul plânge, prea sunt toate cu susul în jos… O atmosferă apăsătoare demnă de un noiembrie plin de tristețe.  Ploaia asta îmi amintește de lacrimi.

Suntem în luna mai, Bursucel! Așa-mi scria mai devreme G. Acum trei zile mai însemna soare, 3 km de mers pe jos și plimbare pe mal de lac în parc. O zi superbă, plină de culori și sunete. Cu privirea oglindită-n apa lacului…

Acum îmi clătesc privirea în apă de ploaie. Mi-e rece, dar asta nu mă convinge să închid fereastra. Privesc perdeaua de stropi bătută haotic de vânt și mă întreb pe unde s-or fi adăpostit mierlele mele. Mai devreme i le lăudam unei prietene. Acum îmi lipsește trilul lor…

Și-aștept. Să treacă Potopul. Să revină Mai. Cu tril de mierle, cu soare, cu dor de plimbare. Și cu căldura unui zâmbet… happy

Later edit De n-aș ști că Bunul a decis s-o ia alături, aș fi crezut că poate plânge de dorul minunii ăsteia care azi ar fi împlinit 85 ani. Frumoasă, inteligentă și plină de umor, cu o finețe aparte și un zâmbet inconfundabil… cum să nu-ți amintești cu nostalgie de Audrey Hepburn?

Una rece…

(…sau nevoia de schimbare… :cool:)

Nu-mi plac mijloacele de transport în comun terestre. Sunt veșnic blocate în trafic, înțesate de fel de fel de personaje cu fel de fel de mirosuri. 😮 Mi-amintesc că pe vremea când eram în facultate am primit o replică venită de la Ceafa care ocupa scaunul din fața mea. Îi mirosea într-atât de tare transpirația, încât colega mea își ținea nasul strâns între două degete și comenta pe o voce tare haioasă că nu mai poate suporta duhoarea. 🙄 Nădufului meu, transformat în bobârnac de vorbe amestecat în Pisici, s-a inventat apa și săpunul!, i s-a întors ca un bumerang S-a inventat taxiul pentru nasurile fine! 😀 Nu era proastă Ceafa asta – vorba unui coleg Dacă era un altul în locul tipului, probabil îți luai o altfel de palmă! – nu știu dacă gura mea cea slobodă sau doar faptul că ajunsese la destinație a făcut ca la următoarea stație să coboare, salvând astfel din strânsoare nasul colegei mele… Mai țin minte că s-a comentat îndelung incidentul, de parcă mare ispravă făcusem! Le-am închis gura cu un Avea dreptate tipul, putem să facem chetă și să luăm de-aici înainte taxiul! Și multă vreme așa am și făcut… 🙂

Nu-mi mai plac nici taxiurile de când sunt în București. Pe vremuri îmi făcea plăcere să vorbesc cu șoferul. De pe bancheta din spate găseam mereu ceva de comentat sau îmi aminteam vreun banc numai bun de spus, fix cât să nu simt când trece timpul până la finalul destinației. Mă bucuram când dădeam peste câte un șofer cu haz, fiindcă atunci era rost de un banc nou. Rar mai întâlneam și oameni prost crescuți și ăstora le rețineam figurile, ca să-i pot ocoli apoi. :mrgreen: Acum… acum n-am mai avut decât o dată impulsul de a spune bancuri. Mai era cam o oră până să bată miezul nopții când, străbătând Bucureștiul de la poarta colegiului înspre Titan, am realizat că pe bancheta șoferului se afla un copil cu bun simț și pus pe glume. 🙂 Îl rugasem să nu mă plimbe aiurea prin București în miez de noapte, să n-ajung mâine la destinație că nu mă plimb pe banii mei. A oprit mașina, de mi-a accelerat ritmul cardiac – mă și vedeam coborâtă din taxi pe motiv de pauperitate! 😳 – s-a întors spre mine zâmbind și mi-a zis Vă îmaginați c-aș fi în stare  să vă creez vreo neplăcere tocmai dumneavoastră? Uite că da, îmi imaginam și grozăvia asta! 👿 Și era clar că se vedea pe fața mea îngrijorarea, așa că a continuat Stați liniștită, dacă refuză să plătească pe motiv că-i nota prea umflată, nu-i cu supărare și nici pe drumuri nu rămâneți peste noapte. Bancuri trebuie să știți. Sau măcar o poveste, cum erau cele din 1001 de nopți. O să vă am tovarăș de călătorie până în zori și o să scăpați cu viață dacă nu adorm… 😛 Apoi s-a întors frumușel, a ambalat motorul și am pornit la drum. Știu că până în Titan am tooot sporovăit, de n-am știut când a trecut timpul.

Drumurile mele bucureștene cele mai lungi prefer totuși să le străbat cu metroul. Doar pentru că e mai rapid. Altminteri nu-mi mai plac peroanele lui. Odată ajunsă acolo îmi amintesc fără să vreau un episod pe care l-aș fi vrut șters din memorie. Doi ochi tiviți de margini înroșite, ce mă priveau cu ciudă că exist. Eu, care-mi doresc să văd oamenii zâmbind, adusesem nori de ploaie-n ochii ăia… Și nu-i deloc plăcut, oricât mi-aș repeta dacă ar fi avut măcar curaj să-mi spună adevărul n-ar fi existat momentul ăla. Pe peron nu pot să citesc. Nu-mi place lumina rece a neonului. Ea și amintirea ce-mi chinuie conștiința îmi răpesc picul de concentrare de care au nevoie rândurile din carte. Așa că pe peron nu m-ați recunoaște. 😦 Zâmbetul mi se șterge de pe chip imediat ce termin de coborât treptele.  Mereu am gânduri năstrușnice – azi m-am surprins gândindu-mă că mimica mea de metrou e perfect potrivită pentru un priveghi. Îmi amintisem de nefericita de-a ales să-și pună capăt zilelor sub șinele metroului. Pășind pe peron, cu mintea doldora de gânduri, mi-am zis că sigur fețișoara-mi tristă n-ar fi scăpat neremarcată de vreun operator și ar fi fost posibil chiar să devin un pic vedetă la TV. Măcar preț de-o clipită… Dar n-am mai apucat să-mi continui gândul, fiindcă am dat cu ochii de ditamai zâmbetul lățit între șinele de metrou. ❗ Apăi tratament d-ăsta vreau și eu!

TratamentFără lacrimi, că îi mit povestea cu apa pentru șoricei. Ba-i apă degeaba, că e prea sărată… eu n-am văzut botic de șoricel să se adape din Băltoaca aia de care mi-e mie mereu dor! Fără freză ăsta mi-a pus capacul – 😆 – mi-am amintit imaginea frezei mele ciufulite rău de tot după o vizită la stomatolog. Am străbătut așa aproape un sfert de oraș și-n jumătatea aia de oră am înveselit cred că peste o sută de persoane, de mă miram și eu câtu-mi-s de-aducătoare de bucurie pe fețele tuturor!

Ei, cred că ăsta mi-i tratamentul necesar la metrou… că stofă de cioclu n-am, zău! 🙂

Daruri

Dacă te-a prins Ploaia de 11,00 p.m. în Sectorul 1,

dă vina pe Bursucel! 😉

Torențial! Picurii maaari ai Ploii au trecut obraznici prin plasă, cât să facă un duș pervazului. Știi briza dimineții? Aerul pur ce te-nvăluie la Răsărit? Și Răcoarea? Le-am primit cu drag și mi-am zis că Nu, n-o să opresc așa Dar cu termopanul ferestrei!

Mai devreme era cald. Mult prea cald. Și adia prin Parcul ăsta al meu o boare fină-fină, care m-a făcut să-mi ridic privirea spre Copaci. Mai sus… mai sus… până mi-am încrucișat privirea cu Luna cea Plină! Frumoasăăă, în așternut de nori rozalii-movii… O minunăție, pe cuvânt!

De nu pleca Ale val-vârtej să-și întâlnească prietenele…

Mdea… cortegiu de licurici roia pe lângă tălpile fiică-mii în drumul spre poartă! Da, știu, o să-mi spuneți că-i normal să vrea să iasă cu prietenele, să sporovăiască până-n zori câte-n lună și stele…

Iar mă întorc la Lună! O să-mi leg de gât camera digitală precum pensionarii japonezi… Să nu-mi mai pară rău de nici o imagine ratată! Și n-o să mai zăbovesc în cameră, gândindu-mă atât de mult de se face au ba să ies din nou!

Promit să nu mai necăjesc Natura

și să nu-i mai stârnesc Lacrimi!

Dar de consolare!

Pe cuvânt de Bursucel! 🙂

Carență

Azi mi-aș dori să nu-mi pese… Cam așa să-mi fie starea:

My Wish For Today

Dar nu merge… Știu – și nu de azi, de ieri – că-mi lipsește o doză de sictir. Conștientizez deseori, dar bunul simț (pe care mă încăpățânez să cred că totuși îl posed) mă oprește să fac ceva în direcția asta. Mă limitez doar la câte o mică revoltă câteodată, finalizată printr-un resemnat Asta e, nu e să fie!

De ceva zile bune nu-mi mai e drag locul ăsta. Prefer să plec în pribegie prin alte curți virtuale, numa-n bătătura mea să nu mai stau! E vacarm de fiecare dată când intru… videoclipurile pornesc de capul lor într-un ghiveci de sunete greu de ingerat, iar eu mă simt neputincioasă în fața obrăzniciei lor. Și fug, fug pentru că simt că locul mi-i ostil și nu mă mai vrea! Nici eu nu-l vreau așa – trebuia să fie ceva plăcut, de unde să poți pleca măcar cu un zâmbet în colțul gurii sau măcar cu o urmă de licărire în priviri. Și dacă eu dau bir cu fugiții de aici, vouă cum v-o fi? În ce măsură s-o fi secătuit răbdarea voastră?

Aseară am scotocit înlăuntru-mi după o cât de mică fărâmă de sictir. Aveam nevoie de ea ca de aer, să pot înfrunta hărmălaia de aici și să văd cum naiba să-i retez rădăcinile. Cu speranța că Pot să repar! Ete că n-a fost să fie! Ete că nu le știu chiar pe toate! Nu e plăcut să realizezi că ești doar contabil, nu Mafalda … – altminteri nu m-aș fi poticnit în fața unui amărât de cod, n-aș fi pierdut timpul bântuind pe forumuri în căutare de soluții, n-aș fi bătut în miez de noapte la o poartă – ignorând acel Acces Interzis – în căutare de ajutor, n-aș fi lăsat disperarea să mă cuprindă și nici n-aș fi contribuit la echilibrarea nivelului Mării Negre…

Nu, nu mă dau bătută – m-au cadorisit pare-se ursitoarele cu  încăpățânarea unui catâr – dar dacă nu găsesc nici o soluție de ieșire din dandanaua asta, în semn de pedeapsă pentru neputința-mi pun lacătul pe poartă și desființez hărmălaia!

Uneori, Norii te înseninează…

( cam așa 🙂 )

Am un mare cusur de care-aș vrea să scap… Uneori trag de timp într-atăt de tare, încât ajung la un moment dat la concluzia că nu mai are rost să fac lucrul pe care l-am tot tărăgănat. Asta pornește de la o Teamă oarecare – să nu dau cu bâta în baltă (deși tare mi-e că oricum o fac deseori) cu vorba ori cu fapta, ca apoi să-mi iau urecheală… Binemeritată altminteri! – mi-ar spune Conștiința.

E gâlceavă în toată regula în cazuri de genul ăsta! Din care iese șifonat rău de tot Sufletul… Pentru că el, săracul,  mă îndeamnă și iar mă-ndeamnă, îmi spune că-l doare și că e musai să fac cutare sau cutare lucru, doar-doar o căpăta un pic de bucurie! Dar te pui cu Mintea? Ăsteia nimic nu-i scapă – pe toate le diseacă nu în 4 sau 44, ci în 444! Le mărunțește până mă zăpăcește și mă face să mă uit chiorâș la Suflet! Iar el se strânge pumn mititelul, se retrage într-un ungher pitit de Minte și plânge. Dar nu oricum! Cu lacrimi de-alea mari cât pumnul… și spune vorbe de numai el bietul le înțelege… Cam așa-i mereu… Ba de-un an încoace îi e și mai greu… L-am ascultat odată și-a ieșit așa de urât, de-au tăbărât cu gura pe mine și Mintea, și Conștiința! Și de-atunci stă mai mult la colț. Uneori mai dă să zică el ceva, dar cu glas șoptit, de-abia auzit… Ei, dar azi nu știu de unde și-a luat curajul și a ridicat tonul un picuț mai mult.

Nu știu ce mi-a venit, dar mi-am oprit privirea îndelung asupra imaginii unui nor. Poate unde părea a fi un nor prietenos, diferit de cel pe care îl fotografiasem eu anul trecut la Grande Arche, cel care parcă vrea să spună Păzea, că mă năpustesc asupra ta!

Nori la Grande Arche

Eu așa l-am văzut atunci… Am vrut să-l revăd, că mă leagă amintiri frumoase de locul acela și-un dor de picii mei de-acolo. Am dibuit fișierul în care era dosită poza și de-aici a pornit tărășenia! Sufletul a ițit capul din colțul lui și mi-a șoptit Arunci o privire și peste pozele piticilor? Că ți-o fi dor și ție de ei! Ei, măcar îi vezi, de vreme ce nu ai curaj să îi suni. Nu zic nu, era ceva să le auzi vocile… 

Era așa… ca o tristețe din care răzbate o licărire de speranță și mi-am zis că pot face o excepție. Pot să încerc! Indiferent de ce-o ieși! Chiar cu riscul de a-l auzi pe I. spunându-mi Nu vreau să te mai văd! Asta era marea primejdie doar – așa îmi spusese Mintea de fiecare dată când îmi doream să sun.

Tărăgănez eu uneori, dar și când mă hotărăsc, nu mă mai întorci din drum! Am vorbit! Cu mare bucurie și de-o parte, și de alta, cu povești despre școală, hockey, judo, pian, parc și rațe – ehe, câte-n lună și stele! După jumătate de ceas Sufletul dintr-un pumn crescuse cât o casă, Mintea era năucită, iar Conștiința îmi zâmbea cu drag! De data asta Sufletul a avut dreptate – oricât ai rătăci calea spre el, un copil care ți-a păstrat un loc în inimă te va primi mereu cu brațele deschise la fiecare întoarcere.

Iar după ultimul  Noapte bună! rostit, am privit Norul și i-am spus Mulțumesc pentru înseninare! 🙂

Sleep, sugar…

Azi mi-a fost colegă de birou Somnolența. A băut din cafeaua-mi fără de știre, mi-a întins dinadins doar dosare inutile, iar pe cele trebuitoare mi le-a dosit. M-a însoțit cu o consecvență enervantă în drumurile mele către atelier, către celălalt birou… am bătut potecuță către școală, poate-poate s-o rătăci de mine, dar nu, nu s-a mulțumit doar să mă țină strâns de mână – a ieșit de fiecare dată în față, chinuindu-se să demonstreze că face parte din mine. Supărător! Nici la masă nu m-a slăbit cu prezența-i – am înghițit cu noduri până am obosit în încercarea de a demonstra că mâncarea e bună. M-am dat bătută și am spus Mi-e somn, asta-i problema!

Ploaia de azi a complotat cu Somnolența, inducându-mi o îngăduință de neînchipuit. Așa că mi-am făcut milă de ea și am ascuns-o de lacrimile mari și reci ale ploii. Lângă laptop. El era cald…

În fine… acum e iar lângă mine, îmi cântă cu stăruință Sleep… sleep… sleep, sugar! și recunosc că deja mă învăluie un De ce nu?!

So… Let it be Sleep! 🙂

Lacrimi

Lacrimi… durere… neputință… mereu altundeva când cei dragi aveau nevoie de mine… Urât an…

Sunt puțini oameni cu adevărat buni în viața mea, persoane lângă care merită să fiu atunci când au nevoie de ajutor…

Mi-ar fi plăcut să fiu acasă, Sim! Dar promit că o să vin în curând…

R.I.P., N.D. ! 😦