Arhive etichetă: leac

Pofte

Roger Miller Getty GAB Archive 1970Sursa foto

Dacă e să mă iau după statistici și studii, mediul ăsta virtual ar fi trebuit să mă lege serios de dânsul, să nu mă lase să răsuflu, să mă subjuge într-atât încât până și-n somn să bat câmpiile internetului… Din capul locului trebuie să vă mărturisesc că nu știu de ce, dar de la o vreme n-am mai avut poftă să pun mâna pe măturoi și să curăț praful de prin ograda asta. Nici gardurile n-am mai poftit să le sar prin vecini. De tropăit… ce naiba să mai zic?! Ciudată treabă, zău, că mie-mi plăcea la nebunie să țopăi, să cârcotesc, să… să-mpărtășesc, dom’le, fel de fel de chestii cu lumea! I don't know

Acum, chiar dacă o să mă priviți cruciș, eu tot trebuie să recunosc că mi-a fost poftă de-o pauză. Așa-i fair-play… Și pauza asta mi-am colorat-o cu puloverul vesel (cel pe care a trebuit să-l deșir pe motiv de manșetă mușcată de mașina de spălat) la care am lucrat cu drag și sârg, ascultând de zor teatru radiofonic. Dintre toate piesele cel mai tare m-a prins 451 grade Fahrenheit… Faină surpriză! Acompaniată de părerea de rău legată de o afirmație făcută odată demult la adresa literaturii SF pe care o devora jumătatea-mi meteorică. Chestii fanteziste – am spus atunci, parcă… Cuvinte înșirate pentru a satisface pofta unora de aberațiiMai bine ai pune mâna pe o carte serioasă! Să dau vina pe tinerețe pentru malițiozitatea asta?! N-ar fi drept… Audiția repetată a piesei m-a făcut să-mi amintesc de 1984. Editată în limba franceză, am cumpărat cartea în vară, mânată de un imbold ciudat iscat de cheful de a răsfoi o carte scrisă în limba lui Voltaire. De ce Voltaire musai, încă nu știu… Nah, am și eu ca tot omul ciudățeniile mele! don't tell anyone

Tot la capitolul ciudățenii pun și regretul că nu i-am fost contemporană lui Roger Miller. Ce, credeați că i-am pus poza doar pentru felul similar în care-și sprijină căpșorul așa… ca mine? Ei da, mustăciți, dar mie azi mi-e poftă să spun că îl iubesc! Și aș fi avut tupeul să-i mărturisesc verde în față iubirea asta a mea dacă aș fi fost blondă… musai blondă și mai înaltă! E drept, o să rămână un secret pentru el trebușoara asta, n-o să am șansa să-l aud cântându-mi la ureche sau dedicându-mi în public astă melodie pe care-o tooot fredonez de vreo două zile, improvizând în speranța că nu voi dispera pe nimeni cu lălăitul… Eeeei, cum ar mai fi sunat This song I wanna sing for my sweet and dear Bursucel! … daydreaming

Ce să mai… Roger Miller rămâne King of the road, iar eu… un Bursucel visător, care vă îmbrățișează cu tot dragul. N-am leac, mi-e clar, dar încă nu mi-e poftă să-l găsesc! big hug

Poate

Poate suferea de speranță cronică de când făcuse ochi în lumea lui. Ereditar. Și ca orice membru respectabil al neamului său știa că n-are leac. Doar așteptare…
În Lumea Gândurilor, din tabere diferite, Părerile îi provocau uneori puseuri de speranță atât de puternice încât lui Poate îi creștea nepermis de tare nivelul entuziasmului.
Asta nu e de bine… își spunea mai mult pentru sine Certitudinea. Îl privea cu o oarecare compasiune pe Poate și ar fi spus ea mai multe cu glas răspicat, dar… Ei, are Poate ăsta așa un fel dezarmant când îi crește doza de entuziasm!
Apoi… știa că Poate nu va mai rezista mult – ce rost ar mai fi avut să-i picure amar peste ultimele lui zile?
Părerile nu reușeau să înțeleagă Certitudinea. O acuzau pe la colțuri șușotind ba de duplicitate, ba de lașitate, ba unele mai malițioase o bănuiau chiar de perfidie…
Dar Certitudinii chiar nu îi păsa de ceea ce se întâmpla în jur. Așa cum n-a interesat-o ce-au clevetit Părerile când ultima picătură de speranță l-a secătuit pe Poate. A rămas lângă el tăcută, ținându-l de mână și zâmbindu-i trist. Îi zâmbea pentru prima și ultima dată în semn de bun rămas
Iar când Poate a trecut în neființă, Certitudinea a alungat Părerile cu o simplă fluturare de mână. Apoi a spart Tăcerea instalată cu prelingerea unei Lacrimi. Una singură. Și-a zis că măcar atât merita nefericitul Poate
white_rose
Sursa foto