Arhive etichetă: minciună

Inside

( nevoie acută de alb ➡ )

Asociez Bucureștiul mizeriei… știu că e nedrept pentru el, dar de anul trecut asta înseamnă orașul ăsta pentru mine. Minciuni, ipocrizie, manipulare, caractere mizerabile, însingurare, gri… :mrgreen:

Toate astea converg spre Nevoia de alb

Vreau adevăr, onestitate, spirit de echipă, oameni frumoși sufletește, simplitate, joc de lumini pe un spațiu imaculat … Vreau Aurora Boreală! Vreau prea mult? 😳

Vreau… vreau… vreau… Așa-mi încep săptămâna cea nouă! Până atunci vă las în dar un arc de cerc din Curcubeu… 🙂

Despre ce nu știu eu…

( bref edit, with song 😉 )

De obicei scriu doar despre ceea ce știu sau simt pe propria-mi piele… Știu că e o chestie subiectivă, dar îmi zic eu mereu că e de preferat să fiu consecventă în ceea ce-mi propun să fac. Nu-i simplu deloc, dar încerc pe cât se poate să simplific și uneori abordarea e fix pe invers – ocolesc/ignor/ascund sub preș un gând care nu-mi dă pace și scot la iveală un altul – până la urmă am dreptul să aleg (sau așa încă îmi mai place să cred)…

Azi am dosit o neliniște de voie-de nevoie și de sub preșul-minune a ieșit val-vârtej Crezi că le știi pe toate???. Nu mai avea loc, cică! Așa cum n-aș avea eu spațiu în pagina asta pentru toate semnele de întrebare din coada întrebării cu pricina… De-aș fi țesut un preș mai mare poate scăpam, dar așa…

Eh, firește că nu le știu pe toate… altminteri n-aș mai căuta răspunsurile pe la alții! Și cel mai tare și mai tare mă supără când ți se servesc la micul dejun, la prânz și seara Minciunele dulci. Păi cât să suporți dulcele ăsta? Până dai în diabet? Unde mai pui că distorsionează Realitatea într-atât încât n-o mai poți deosebi de Vis. Plus că în timp Visul frumos se transformă în Coșmar…

Așa că n-am ce face decât să comand Adevărul! Și de-aici începe nebunia – ca și când cer cine știe ce mare brânză franțuzească, eschivările nu se lasă așteptate și țâșnesc mai dihai ca un gheizer… se pornesc ba sub formă de Îi prea amară chestia asta, nu vrei mai bine… ?, ba De ce vrei ceva ce ți-ar întoarce stomacul pe dos?, ba Offf, ai face indigestie, de ce vrei asta?…

Offf! – spun și eu – Indigestie-neindigestie, când vrei să te scape de dandana careva îi prezinți problema așa cum e ea,  fără flori și fluturi! Date clare, că altminteri bagi omul în ceață și orbecăiți împreună.. Uiți că Adevărul eliberează… te faci că nu știi că Minciuna te încuie! Decât o minciună roz, mai bine un adevăr maro… De ce trebuie să aștept mereu să apară un Cineva „binevoitor” cu barosu’ să limpezească apele? 

Da, mai bine nu băgam neliniștea aia sub preș… că acum realizez că aș da toate zâmbetele din dotare, doar-doar să nu caut cu lumânarea ziua-n amiaza mare unul din amărâtele de adevăruri care să mă scape de ce nu știu… 😳

Ce-ai zice de… O aventură galantă?

Nu știu dacă mayașii au avut dreptate în a previziona sfârșitul lumii… o să aflu cu siguranță mâine!

Mâine… cuvântul ăsta a sunat ca un fel de amenințare ani de-a rândul… am trăit cu speranța și spaima lui,  iar azi îl aștept cu nerăbdare. Ironic, nu?!

În ultima vreme am tot cerut Adevărul. L-am revendicat și l-am oferit la rându-mi. Nu mai conta cât de șubredă e craca sau cât de amară se zice că e cucuta. Dacă e bal – apăi bal să fie! N-am mai vrut în preajmă nici fețe chinuit binevoitoare, nici complezență, nici cuvinte spuse doar să liniștească.

Nuuu, nu mi-s o singuratică! Doar că eu văd toată bucuria vieții prin zâmbetul sincer cu care te întâmpină cei ce-ți sunt alături. Nu vreau îmbrățișările protocolare de ambasadă…

Azi îmi e iar dor de tine, Ale! Mi-aș dori ca mâine să fiu acasă… chiar și cu perspectiva unei ciondăneli stupide pe seama cine știe cărui subiect ridicol.

Și uite… dacă reușesc să-ți smulg un zâmbet cu asta…

… zâmbești atât de frumos! 🙂

In vino veritas…

Se spune că adevărul se află de cele mai multe ori pe fundul unui pahar cu vin. Hmmm… poate exprimarea nu e chiar cea mai fericită, dar de data asta nu vreau să modific nimic din ceea ce scriu. E o provocare și asta!

Mai devreme spuneam că nu înțeleg de ce oamenii mă acceptă așa cum sunt – cu tunete și fulgere de moment. M-am gândit că e poate faptul că după ce-mi vărs oful știu să zâmbesc. Sau poate pentru că unii nu iau aparențele în seamă și socotesc că fără foc nu iese fum. Și că totul e doar o… furtună în paharul cu apă.

Cică nimic nu e întâmplător. Și dacă reușesc să înțeleg asta ar trebui să fiu fericită. Mi s-a părut un non-sens. Adică, unde să găsesc bucuria în a mă lovi la tot pasul de fel de fel de chestii aiurea? Făcute fără cap și fără coadă? Doar ca să văd eu că au rezolvare? Ar fi posibil un început. Să zicem că în a-mi recăpăta încrederea în forțele mele…

Asta fiind o discuție în jurul unui pahar cu vin, pe care l-am refuzat inițial pe motiv că sunt prea supărată ca să îl pot savura.  Teama, iar…

Acum, în schimb, zâmbesc. Nu, nu e zâmbetul tâmp dat de euforia vinului! E perspectiva de vină – recunoașterea că paharul e pe jumătate plin!

Singurul regret e că nu am știut să spun Mulțumesc! Dar e vreme și pentru asta… 🙂

Ipocrizie

Ăsta e cuvântul care mă defineşte mai nou.

Continuarea expresiei „ce nu ştii, nu-ţi face rău” e „…doar naşte semne de întrebare”.

„Vreau să ştiu adevărul, ca să pot fi liniştită!” – o tonă de ipocrizie. Până la urmă şi adevărul – „ce ştii” – face rău. Pentu că e „What if?” confirmat. And then? Dacă rezultatul ar fi eliberarea de temeri, ar fi ideal. Dar generează iar dileme…

Sunt ipocrită pentru că mă contrazic. Îmi doresc să ştiu adevărul, asta e cert. Doar că nu mai ştiu apoi ce să fac cu el, unde să-l încadrez, cum să-l gestionez. Pentru că tot nu obţin linişte. Stropul de seninătate şi încredere se pierde iar în întrebări inutile, bune doar să-mi complice existenţa.

P.S. Un alt mod de abordare a gestionării sentimentelor

Nu vreau…

Chiar aşa!

Nu vreau să fiu îmbufnată, urâcioasă, răutăcioasă, etc…

Nu vreau să trec nepăsătoare pe lângă oameni trişti, veşnic îngrijoraţi de ce va fi mâine…

Nu vreau să mint ca să îmi fie bine sau ca să îmi păstrez acel loc de bună ziua…

Nu vreau oameni ipocriţi sau laşi în preajmă…

Nu vreau să fiu minţită doar pentru că aş putea deveni îmbufnată, urâcioasă, răutăcioasă, etc…

Vreau să zâmbesc!

Restaurant

Home… sweet home…

Un „De ce te-ai întors?!”, spus cu tristeţe de o bună prietenă, m-a răscolit. Şi mi-a amintit de ce am ales să plec.

Aceleaşi gropi, un plus de bălării, pseudo-civilizaţie şi al naibii de multă prostie, garnisită cu ipocrizia de rigoare.

O delăsare totală şi un interes bolnăvicios pentru starea de sănătate a caprei vecinului.

Oameni trişti. Frustraţi. Incompetenţă şi invidie. Discuţii interminabile pro şi contra demitere.

O ciudată compătimire vis-a-vis de intenţia-mi de a spune adevărul. „Eşti proastă??? Nu trebuie să spui aşa ceva dacă vrei să reuşeşti!” Ca şi cum posesia unei coloane vertebrale cât mai curbată reprezintă cheia succesului…

Nu că m-aş fi aşteptat să fie perfect, dar măcar o mică schimbare…

Chiar mi-am dorit să vin ACASĂ! Poate şi din impulsul „Să nu uiţi!”