Arhive etichetă: minte

Efemer

Revenit numai ce de pe târâmul viselor, Scepticismul se trezi iar într-una din zilele pe care el le definea a fi ciudate. Una din acele zile în care i se făcea brusc urât de căminul lui. Și foame... Mintea, domeniul acela vast pe care-l moștenise de drept cu muuultă vreme-n urmă, i se părea dintr-o dată o cămăruță prea îngustă și prea searbădă care-l sufoca. Foame-i era de ceva nou, de nu-știu-ce, de… Se ridică din puful care-i legănase somnul, știind că iar îi va fi altfel ziua. Parte perfectă, parte prea repede trecătoare. Amăgitoare chiar… La naiba cu ziua asta!

Din reflex se trezi ajuns lângă masă și odată așezat pe scaun privi chiorâș și trist bucatele. Minciunele de tot felul, mai uscate, mai pufoase, îl așteptau cuminți pe platouri… În zilele obișnuite n-ar fi strâmbat din nas la vederea lor – învățase de-a lungul vremii că nu se face să judeci nimic doar după aparențe. Le-ar fi testat pe rând, le-ar fi analizat gustându-le. Cu riscul de a se rotunji, e drept… Azi, clar, n-avea poftă de ele. Normal, prea mult dulce strică…

Caracteristica zilelor ciudate era curiozitatea de a-și vedea imaginea reflectată într-un ciob de oglindă. Curiozitate nesatisfăcută, altminteri. Se intuia a fi rotofei, dar nu avea idee în ce măsură. Poate peste poate?! îl cam chinuia și-l obliga să-și treacă mâinile în grabă peste liniile ce-i conturau silueta. Realiză că mai crescuse… un picuț doar și se puse pe cale. Iar. Spre Poarta Sufletului. De când se știa, în zilele ciudate asta ajungea să facă mai devreme sau mai târziu. Crescând, învățase că tărăgănarea nu-și are rostul

Grijuliu, încuie ușa și puse cheia la locul ei. Sub preș. Partea asta de ritual o învățase de pe vremea când era mititel. Ei da, fusese și el odată mic, nu mai ținea minte când fusese asta… Nici atunci și nici acum nu vedea rostul Minții zăvorâte. Întrebase în stânga și-n dreapta, dar nimeni nu-i dăduse un răspuns care să-l dumirească, așa că hotărâse să păstreze Obiceiul până-și va căpăta Certitudinea. O exista așa ceva?!?

Mâine. Există mereu un mâine pentru răspunsuri… Acum se grăbea. Spre Locul unde nu-i era de trebuință cheia. Singurul lucru pe care îl mai făcea în zilele ciudate era drumul într-acolo. Cu speranța nesăbuită că și-ar putea schimba casa. Ar fi dat oricât să schimbe vastul Minții pe căldura Sufletului. La capăt de drum trebuia să îl aștepte aceeași ființă mică, parcă din ce în ce mai mică, în același colț de Suflet. Asta-i potolea foamea de nu-știu-ce Scepticismului. Nu-i știa numele ființei. Oare l-am aflat vreodată?! se pierdea de-ndată ce întâlnea ochii mari, rotunjiți de fiecare dată a mirare. Și el, prea-rotofeiul Scepticism, se topea într-o amintire parcă din ce în ce mai îndepărtată. Fluture-Fulg, efemer oaspete într-o lume mirosind a verde crud, alb, galben și poate a mov de primăvară…

Aștept…

 Deschide-mi, Suflete, că uite – ți-am adus Ceva!

CuloareAr merita să vezi ce am furat azi de la Ea… Mi-am spus că, orice-ar fi, se cuvenea să îți aduc măcar o floare. N-am avut vreme, dar în semn de drag eu ți-am adus Culoare… De ce n-ai vrea s-o vezi? Mai vrei dovezi de împăcare? Te-ai pierde-n zâmbete…

Tu, Suflete, m-auzi?

Nu știu de ce-ți vorbesc în șoaptă…  M-am săturat să mă tot uzi cu boabe reci. Mă doare judecata dreaptă a Ei. Nici Conștiința nu mă iartă… Totuna mi-e, gândească ce-or vrea deci! Tot ce-mi doresc e să-mi deschizi și-n voie să-ți vorbesc…

Ascultă, Suflete!

Mi-am amintit din întâmplare că tot ce-i mai de preț în lume-i armonia. Fă-mi bucuria, dă-mi iertare! Să se încheie-odată nebunia, c-au tot trecut și asfințituri, și apusuri de când ne pierdem în răspunsuri. De când și Ea, și Conștiința mă dojenesc și-mi bat obrazul cum că-mi doresc doar pentru mine ridicare… Și nu e drept – m-auzi? – nu-i drept! Și n-am răbdare, dar aștept…

Dormi, Suflete?

SemnEști ostenit? Mi-s obosită până peste poate și eu să port războiul greu. Vreau liniște-n Cetate, așa că-ncearcă azi să iei aminte să-mi fii drept. N-ar fi cuminte pace să ne fie? Dă-mi semn… Chiar de ești zăvorât îți las răvașul și-adaug doar atât – Răspuns aștept

Tu, Suflete, ghici-vei din cerneală și condei c-aste cuvinte sunt așternute chiar de biata Minte?

Restaurare

Am auzit de nu mai știu câte ori că Noaptea e un sfetnic bun. În așteptarea lui Moș Ene mi-am dăscălit Speranțele întru liniștirea-mi să fie numai ochi și urechi – să nu se trezească vorbind neîntrebate, să nu țopăie dintr-un loc într-altul căutând joaca. Și să nu care cumva să ațipească… Să-mi spună imediat ce m-oi trezi ce și cum au vorbit, că e o Situație prea serioasă și Rezolvarea nu prea suportă amânarea.

Ei, aș! Mai bine vorbeam cu Pereții, că ăștia cică au urechi! De cum m-am trezit am dat cu ochii de dragele-mi Speranțe adormite… Le-am privit întâi un pic încruntată, am vrut să le smulg din brațele Somnului, dar nu m-a lăsat Sufletul. Mi-a șoptit Lasă-le, Fată! Uite ce frumos dorm ele așa îmbrățișate… Mai bine pune-ți Mintea la contribuție că prea se sumețește că ea e cea mai cea!

Avea dreptate… Mi-am cules ușor Zâmbetul din somnul liniștit al Speranțelor și i-am cerut Minții cu un calm împăciuitor să analizeze ea Situația.

Mdea… mi-a zis Mintea apoi… nu mi-s prea odihnită. Au făcut așa o larmă Speranțele peste noapte! Chicoteau, țopăiau într-un picior, ba chiar au făcut și-o horă! Și-am auzit ca prin vis că ziceau de-un… Compromis… În fine, tot ce pot să-ți spun e că din Situație trebuie eliminat colțul ăla brun.

I-am mulțumit Minții în gând și-am eliminat maroul în primul rând. Următoarea lămurire mi-or da-o Speranțele după trezire.

Acu’ aștept. Între timp, până găsesc Rezolvarea încerc cu degetul marea. Poate nu-i tocmai înțelept, dar cumva Situația tre’ s-o îndrept… Fiindcă de vreau să-mi folosesc Zâmbăricii în continuare se impune musai restaurarea de culoare.

Varză

Când cu mintea obosită mă întorc acasă seara

E un gând ce mă îndeamnă să aleg spre stele scara

Să-mi pitesc prin nori obida, să pornesc din ei potopul

Și apoi cu praf de stele să-mi pudrez ușor prosopul.

Însă scara mi-i dosită. Și atunci privesc prin ceața

Din oglinda conștiinței, cât să-mi văd mai bine fața…

Nu-i de joacă de fac asta! Nu-i nici simplu pentru mine,

Însă-mi spun că-i musai asta dacă vreau să-mi fie bine.

Ca la doctor… Pun sub lupă teanc de sentimente, gânduri,

Le sortez, le scutur bine, suflu praful dintre rânduri…

Mintea-mi spune c-ar fi vremea să îmi văd mai mult de mine,

Să las baltă tot ce-i negru dacă vreau să-mi fie bine!

Și-atunci mă bușește râsul și îi spun verde în față

Ei, halal filozofie îmi prezinți tu, Minte creață!

Ia să-mi spui tu iute-acuma, cine-i vinovat de asta?

Nu-mi da vina iar pe Suflet! Aaaa, el a adus năpasta?

Tu dormeai? Nu-mi spune iară cât de obosită ești

Că te las să dormi de-ți place varza a la București!

Și-o să-l rog pe dragul Suflet să te legene nițel,

Că tot ai ceva cu dânsul… Poate-i prinde drag de el…

Vezi tu, Minte, nu-i pe lume leac mai tare pentru Suflet

Decât stopul de lumină ce coboară dintr-un zâmbet!

Acum dormi, te odihnește, poate-ți vine-n vis vreo barză

Cu-o idee salvatoare și-om scăpa din astă varză… 🙂

Barza cu Idei

Ufff, încâlcite-s potecuțele…

( 2 x 😯 )

1. Distorsionată ca orice bâlbă politică, a ajuns până sus pe Poligrafiei vestea că iar au ăștia ceva cu bietul Președinte – acu’ cică i-ar prinde bine o altă… suspendare! La câte repetiții au avut sper ca de data asta măcar să priceapă că singura suspendare potrivită ar fi aia cu capul în jos! Mă refer la capul ăl de sus, firește! Că poate măcar de astă dată și-o face milă Gravitația să-i aducă o brumă de minte din părțile dorsale… că eu cred că numai sus-numita Gravitație îi de vină pentru toate lucrurile făr de picul de inteligență făcute până acum. 😛

2. Pe de altă parte, aud de la răscrucea ălor 7 cărări altă bâlbă, tot distorsionată, ce vrea să semene a

Neața, fa-tăăă, ești cuuuum???? 😕

Apoi zgomote de fond ce tare mai seamănă cu dansul stângului în dreptul și-ntr-un plescăit suspect se pierde semnalul…

Uff, iar beat dimineața? Tare simpatic cred că ești iar… Auzi, iar ai băut cu Marea?!? 🙄

Uneori, Norii te înseninează…

( cam așa 🙂 )

Am un mare cusur de care-aș vrea să scap… Uneori trag de timp într-atăt de tare, încât ajung la un moment dat la concluzia că nu mai are rost să fac lucrul pe care l-am tot tărăgănat. Asta pornește de la o Teamă oarecare – să nu dau cu bâta în baltă (deși tare mi-e că oricum o fac deseori) cu vorba ori cu fapta, ca apoi să-mi iau urecheală… Binemeritată altminteri! – mi-ar spune Conștiința.

E gâlceavă în toată regula în cazuri de genul ăsta! Din care iese șifonat rău de tot Sufletul… Pentru că el, săracul,  mă îndeamnă și iar mă-ndeamnă, îmi spune că-l doare și că e musai să fac cutare sau cutare lucru, doar-doar o căpăta un pic de bucurie! Dar te pui cu Mintea? Ăsteia nimic nu-i scapă – pe toate le diseacă nu în 4 sau 44, ci în 444! Le mărunțește până mă zăpăcește și mă face să mă uit chiorâș la Suflet! Iar el se strânge pumn mititelul, se retrage într-un ungher pitit de Minte și plânge. Dar nu oricum! Cu lacrimi de-alea mari cât pumnul… și spune vorbe de numai el bietul le înțelege… Cam așa-i mereu… Ba de-un an încoace îi e și mai greu… L-am ascultat odată și-a ieșit așa de urât, de-au tăbărât cu gura pe mine și Mintea, și Conștiința! Și de-atunci stă mai mult la colț. Uneori mai dă să zică el ceva, dar cu glas șoptit, de-abia auzit… Ei, dar azi nu știu de unde și-a luat curajul și a ridicat tonul un picuț mai mult.

Nu știu ce mi-a venit, dar mi-am oprit privirea îndelung asupra imaginii unui nor. Poate unde părea a fi un nor prietenos, diferit de cel pe care îl fotografiasem eu anul trecut la Grande Arche, cel care parcă vrea să spună Păzea, că mă năpustesc asupra ta!

Nori la Grande Arche

Eu așa l-am văzut atunci… Am vrut să-l revăd, că mă leagă amintiri frumoase de locul acela și-un dor de picii mei de-acolo. Am dibuit fișierul în care era dosită poza și de-aici a pornit tărășenia! Sufletul a ițit capul din colțul lui și mi-a șoptit Arunci o privire și peste pozele piticilor? Că ți-o fi dor și ție de ei! Ei, măcar îi vezi, de vreme ce nu ai curaj să îi suni. Nu zic nu, era ceva să le auzi vocile… 

Era așa… ca o tristețe din care răzbate o licărire de speranță și mi-am zis că pot face o excepție. Pot să încerc! Indiferent de ce-o ieși! Chiar cu riscul de a-l auzi pe I. spunându-mi Nu vreau să te mai văd! Asta era marea primejdie doar – așa îmi spusese Mintea de fiecare dată când îmi doream să sun.

Tărăgănez eu uneori, dar și când mă hotărăsc, nu mă mai întorci din drum! Am vorbit! Cu mare bucurie și de-o parte, și de alta, cu povești despre școală, hockey, judo, pian, parc și rațe – ehe, câte-n lună și stele! După jumătate de ceas Sufletul dintr-un pumn crescuse cât o casă, Mintea era năucită, iar Conștiința îmi zâmbea cu drag! De data asta Sufletul a avut dreptate – oricât ai rătăci calea spre el, un copil care ți-a păstrat un loc în inimă te va primi mereu cu brațele deschise la fiecare întoarcere.

Iar după ultimul  Noapte bună! rostit, am privit Norul și i-am spus Mulțumesc pentru înseninare! 🙂

Dovada…

Știu că e doar un vis. Că poate e lipsit de importanță, o inutilă continuare a unei alte plăsmuiri a subconștientului. Mai am convingerea că neștiind de locul ăsta nu vei avea cum să citești asta acum, dar o vei face altădată, cu siguranță! Și atunci va fi confirmarea faptului că a existat.

…Nu te grăbi, ai tot timpul din lume! Vei avea vreme pentru toate – acum lasă-mă să termin ce am de spus!…

Probabil mi s-a terminat curcubeul… Lipsești de prea mult timp și pe zi ce trece lipsa asta e din ce în ce mai evidentă… vreau să-ți vorbesc, să-mi vorbești, dar e imposibil… Replica asta a fost reală. Se prea poate să fi greșit atunci, grăbindu-mă să plec. Evident, n-ar fi primul sau ultimul păcat făptuit. Doar că impulsul mă trimitea acasă cu fiecare privire aruncată spre ecranul telefonului. Și de fiecare dată era mai târziu cu un minut. Minutele erau sunt prețioase…

…Impulsurile tale cultivă suprimarea autoconservării. Măcar acceptă că-ți prinde bine un Înger Păzitor! Altminteri…

Cum poți accepta ideea că un demon se poate erija în înger păzitor? La câte bune te poți aștepta? Ăsta a fost Impulsul. Remember? Primele învățături au fost însoțite de imagini. Îndeajuns de puternice încăt să rămână acolo și să marcheze. Cu o sămânță adânc înfiptă, din care au pornit milioane de rădăcini. Cineva a retezat rădăcinile și pentru o vreme m-am amăgit că și sămânța a dispărut. Dar nu… acum știu că e tot acolo și că rădăcinile-i iar înmuguresc. Miliarde… O simt… Și mi-ar fi prins bine să-mi fii în preajmă pentru că…

… Era doar primul pas. Urma apoi al doilea, dar lipsa ta de răbdare combinată cu încăpățânarea… Urma antidotul și otrava nu ar fi avut nici un efect, doar că nu am prevăzut că vei reacționa astfel…

Răbdare? Uneori mă minunez și eu de câtă pot da dovadă! Când caut 0,01… nu privesc ceasul, nu tropăi de neliniște, nu mă las distrasă de nimic. Aștept să îl găsesc, știu că e ascuns pe undeva și asta e suficient. Dar e ceva palpabil. Nu mă îndoiesc de existența-i. Și reiau calea fiecărui labirint până ajung la întâlnirea cu el. Dar când vine vorba de necunoscut? Ce temei să pun pentru răbdare? Unde să sper că mă va duce? De câte ziduri ar trebui să mă izbesc, ignorând părticelele din mine lăsate ofrandă în semn că am trecut și pe-acolo? Aici a funcționat autoconservarea. Nevoia de a mă ști întreagă a redus răbdarea de la infinit la 0… Accept – nu a fost autoconservarea mea, ci a otrăvii ingerate. Ea mă face să mă închid în mine. Să construiesc ziduri de jur împrejur, cărămidă cu căramidă, fără fisuri, perfecte, fără rabat de la calitate. Îmi cere asta ca pe o favoare, ca pe un ajutor imperios necesar, știind că nu voi refuza. Aș spune nu, dar îmi e peste putință… Nu am contraargumente. Sunt la tine și e greu de ajuns la ele. Lipsa ta generează plumb…

… Ok, pleacă! Fă ce îți cere inima, nu ce îți spune mintea… În timp vei vedea că a meritat!…

Și asta a fost real… tonului tăios de atunci îi găsesc valența ironică acum. Știai, nu? Știai că nu sunt pregătită pentru așa ceva, că piedicile sunt chiar în mine și totuși m-ai încurajat! Aparent… Pentru că știai mai bine decât mine ce va urma. Bucățelele de suflet mici-fărâme era rezultatul previzibil. Și asta nu avea rost să oprești, ba din contră! Dacă e să fiu corectă, nu te pot acuza de nimic. Aș fi ignorat avertismentele. Le-am nesocotit pe cele venite de la oameni dezinteresați, ale tale mi s-ar fi părut clar neavenite…

… m-ai îndepărtat voit și nu mi-ai permis să repar… Știi de câte ori mi-ai interzis să mă apropii? Știi cât de tare a durut asta? Știi cum am vânat șansa?…

Așa am considerat de cuviință atunci. Că răul făcut era îndeajuns. Că barajului plin îi era necesar un stăvilar. Fiecare încercare a ta de a păși pe același trotuar cu mine îmi părea o sfidare. O nesocotire și încălcare flagrantă a nevoii mele de liniște. Atunci, recunosc, am sperat să își facă și efectul. Nu credeam că e ceva de reparat. Știu asta acum, dar azi nu-mi ajută la nimic. Îmi pun speranța în acel altădată. În ziua în care timpul nu va avea valoare pentru mine. Atunci vei putea spune tot. Fără să te opresc. Fără să urmăresc cadranul ceasului. Promit că te voi privi nu ca pe un demon sau înger, vei fi doar Prieten. Știu că tu poți infirma sintagma nu poate exista prietenie adevărată între o femeie și un bărbat. Sau măcar sper…

Winter