La vremea când eram copil, pe Moș Crăciun îl porecliseră Moș Gerilă. Amintirea lui… hehe… mi-e încă vie. Era așa… veșnic pus pe șotii, vesel, cu o privire caldă, care-mi alimenta de fiecare dată speranța că, în ciuda năzbâtiilor de peste an, n-o să fiu nici oropsită, nici dojenită pentru trăznăile mele. Zâmbetul nelipsit din colțul gurii îi era camuflat de o barbă care semăna al naibii de tare cu vata pe care o descoperisem pe al treilea raft al dulapului din baie în ziua în care Scaunul s-a pus pe dans și era gata-gata să stric mozaicul podelei. 
Îmi mai amintesc și acum cât de tare îi plăcea Moșului Poezia pe care i-o spuneam la fiecare întâlnire. Mă strângea în brațe cu mâinile-i calde, îmi ciufulea mângâia creștetul, apoi mă rotea cam la 45 de grade așa… ca să vadă mai bine cât de domnișoară m-am făcut. Ăsta era momentul în care eram bucuroasă că port și eu rochie și că ciorapii albi de bumbac acopereau perfect vânătăile căpătate te miri cum. Nu mi-ar fi plăcut să-l necăjesc cu ele… 
Cât timp ne ședea în ospeție, lui Moș Crăciun (cunoscut pe-atunci ca Gerilă) îi era mereu sete. Stătea preț de două pahare de vin roșu și refuza politicos orice gustare i s-ar fi oferit. Într-un rând i-a spus Mamei că nu se cuvine să înjumătățească porția cuiva. Pe Mama îmi părea că o întristase refuzul, așa că i-am oferit cu inimă deschisă jumătate din porția mea – eu oricum nu prea mă dădeam în vânt după mâncare și… Ei, Fata Moșului, eu am mâncat înainte de a pleca la drum niște slănină! Bunăăăă, să te lingi pe degete! Răspunsul ăsta m-a cam dezamăgit. Grăsimea la pachet nu se număra printre preferințele mele gastronomice… 
După ce-și potolea setea și-și golea sacul, Moșul pleca. De fiecare dată cu un colț de barbă colorat în vișiniu. Și de fiecare dată cu vreo 5 minute înainte de a se trezi din somn Tata, ca și cum s-ar fi temut să nu dea nas în nas cu el. Păcat, Tatei i-ar fi plăcut să ciocnească un pahar de vin cu Moșul! În semn de consolare îi povesteam cum a decurs Vizita… cum s-a purtat Musafirul… Și-i arătam ce ne-a adus în dar… 
Într-o zi de iarnă – aveam vreo 10 ani pe-atunci – am descoperit pe penultimul raft alt cămării o cutie de culoarea cafelei cu lapte. Îndeajuns de lungă încât, oricât de tare m-am chinuit, n-am reușit să o… explorez. Când am primit-o din mâna Moșului, câteva zile mai apoi, am înțeles… Și l-am privit lung și cu înțeles pe Moș Gerilă. L-aș fi tras de barba aia care semăna al naibii de tare cu vata pe care o descoperisem pe al treilea raft al dulapului din baie, dar… La ce bun? 
Acum, la ani buni distanţă de ceea ce am numit eu atunci mare dezamăgire, mi-e dor. Mi-e dor de nerăbdarea, neliniștea, speranța care mă învăluiau în preajma sărbătorilor de iarnă. Mi-e dor de Moșul ăla vesel și bun. Mi-e dor de mirosul de mere, scorțișoară și portocale. Și de Tata… 
🙂 
Bursucel's Blog 