Arhive etichetă: motivație

Ghici?!

Completând un sondaj de opinie – faptă lăudabilă, zău, că era pentru nobila cauză Lucrare de licență – am realizat că în ultima vreme am cam tras chiulul prin zona asta. Motivații… ehe, aș putea căuta și găsi… Aș invoca, de exemplu, încălzirea globală ➡ blocajul creierașului meu ➡ pană de idei…  sau..  lipsa mâței care ar fi trebuit să fie responsabilă pentru buna mea dispoziție ➡ dor de ducă oriunde ➡ iar pană de idei. Gândesc totuși că e doar Oboseala de vină… ea-mi amestecă minunăția culorilor de curcubeu în nonculoare. Se-ncăpățânează să-mi arate că viața e gri?! I don't know

Chiar nu știu… așa cum nu știam cum se numesc minunile astea care se încăpățânează ca și mine să stea unde nu le e locul. Printre gri, într-o încercare de a înveseli spațiul cu orice preț… Și-mi zic că măcar pentru atât și tot trebuie să le ofer un zâmbet larg, Pentru culoarehappy

Spovedanie

( … desființând Politica Struțului… )

În aparență, de când mă știu mi-s plină de prieteni… așa-și zic ei, aceia care se lipesc de mine ca timbrul de plic când au numai ei știu ce motive. Iar eu – Bursucel Credul – le iau intențiile de bune, deh! Îmi zic că oamenii buni atrag prieteni… Până să mă lămuresc de intenții durează ceva timp, apoi… Apoi mă întristez și ripostez în felul meu, cu un Ignore – asta înseamnând să refuz împărțitul cafelei cu persoana în cauză și orice altfel de contact. Închid robinetul de zâmbete și gata!

Cea mai tristă poveste de prietenie eșuată s-a consumat la sfârșitul verii lui 2006.  Anul ăla a fost cumva nefast pentru bursucei, pare-se. Nu pică bine un N-am fost prietene, m-am folosit de tine 14 ani… a fost mai mult decât un bolovan trântit fix în creștetul capului. În amiaza aia de duminică mi s-au derulat 14 ani în care am ignorat eticheta care-i era pusă de alții în doar câteva secunde. Timp în care mi-am plimbat privirea de la paharul de bere pe care-l avea pe masă până la fața ei… Mi-am zis că omul la băutură spune adevărul, mi-am luat fata mai mult cu forța de acolo și mi-am promis să rup orice contact cu ființa aia pe care o compătimisem și susținusem ani la rând. I-am găsit scuza comportamentului în invidie, trebuia cumva să-mi explic motivația faptelor…

A doua zi a avut tupeul să mă viziteze – atunci îmi amintesc că am făcut cafeaua și i-am servit roadele gestului ei. I-am spus Am făcut cafea, dar nu îți dau pentru că nu meriți! Poate sună urât, dar a fost singurul mod în care i-am arătat că nu mai e binevenită în preajma mea. N-am rupt relațiile decât cu ea – copiii sau soțul ei n-aveau nicio vină. În fond, caracterul nu-l împarți cu nimeni, îți aparține strict… Sunt încăpățânată, recunosc! Nu m-am lăsat înduplecată nici de pledoariile soră-mii, nici de ale altcuiva. Am cerut doar să nu fiu obligată să mă aflu în aceeași încăpere cu ea. Nu din răutate, ci din dorința de a nu fi pusă în situația jenantă de a da nas în nas cu eșecul – nu e plăcut pentru mine să realizez că discernământul alegerii oamenilor de lângă mine mi-a funcționat la parametri jalnici.

În ăștia șapte ani trecuți am mai avut vești despre ea. Nu pentru că mi le doream, ci pentru că involuntar mai apărea în discuții. Rămăsese de referință povestea și singura-mi reacție era Îmi pare rău să aud asta! și-un zâmbet amar. Spun drept că nu m-au încălzit nici susținerea pe care mi-au arătat-o rudele ei apropiate, nici oprobiul la adresa ei. La ce bune toate astea? Nu reparau nimic din cele întâmplate…

Se zice că promisiunea ține șapte ani… iar eu îmi respect promisiunile. Și-n vara asta m-am prostit iar – am acceptat părerile ei de rău și motivația Eh, eram tânără și fără minte… Și-am reluat cumva legătura, dar nu știu prin ce resort am luat în calcul lupu-și schimbă părul… Probabil unde Doamne-Doamne îmi mai poartă de grijă când nu e ocupat cu alte probleme cerești de mai mare importanță.

Și-n numele prieteniei nou înnodate s-a oferit să îi poarte de grijă lui Otto – câinele fiică-mii… Aflase ea că mă dădeam de ceasul morții să îi găsesc un loc primitor și-un suflet bun care să-i aline dorul de Ale. Merge vestea ca vântul… Am oscilat în a-i accepta propunerea, recunosc, dar într-un final am acceptat… Poate și pentru că a știut să-și joace cartea frumos și să pună accent pe toleranță și încredere, cu două propoziții, în care a inclus Formula Magică –  Acordă-mi șansa asta, te rog frumos! E singura dovadă a prieteniei acceptate!

Deseori un acord te poate pune în dificultate – și Da-ul meu cam asta mi-a adus. Nu știu ce a sperat cu gestul ei… cert e că Otto acum e altundeva, într-o familie cu doi copii frumoși, care sper că-i vor aduce fiorosului bucurie. Și-i vor compensa poate lipsa Alexandrei. Sper că-i va fi bine… îmi doresc tare mult asta! Fiindcă are un fond tare bunuț chinezul ăsta… 🙂

Mie, în schimb, nu mi-e bine deloc. Am sufletul împovărat de nevoia de a înțelege motivele care au împins-o să-și dea în petec iar. Pentru că nu pricep ce te poate împinge să spui ceva ceea ce nu crezi? Ce te poate împinge să fii duplicitar? Ce satisfacție ai? De ce e musai să vrei să fii încurcă-lume? Ce obții? La ce bune toate astea?

Motivație

Scriu pe fugă – pauză de cafea plus… nu mai spun ce! 😀

– Ai sacrificat Crăciunul pentru muncă???

– Nu! N-am avut ce sacrifica. 🙂

E o diferență între a mă lăsa dusă de val și a hotărâ ce e mai bine pentru mine. Îmi pot permite să dau din când în când skip…

Apoi… Dacă e să mă gândesc bine, Spiritul Crăciunului mă ghidează tot anul – dăruiesc doar pentru că îmi face plăcere, zâmbesc pentru că e setarea mea by default, îmi amintesc mereu că a fi bun nu e o rușine și că merită să fiu așa, chiar cu riscul de a primi catalogarea proastă.

Nu vreau să mă schimb… Nu vreau să mă privesc în oglindă și să nu-mi placă persoana pe care o văd – ar fi cea mai mare pedeapsă pentru mine. Dar îmi pot permite să renunț la unele lucruri sau evenimente prestabilite, funcție de prioritățile mele – îmi rezerv dreptul ăsta, chiar cu riscul de a fi judecată greșit de alții.

Uite… m-am trezit conștientă că este alegerea bună. În fond, îmi place ce am de făcut. Și-mi respect opțiunea de a fi altfel. Mai bine plină de contradicții – cam așa ziceai că mă pot defini…

P.S. Poți crede că melodia asta îmi sporește cheful de muncă? 😛