Arhive etichetă: mulţumesc

Poveste în mov-pal

Dar de PovesteUitase șirul primăverilor ce-i ninseseră părul cu flori de cais. Le numărase cândva, dar acum căpătase înțelepciune – așa îî plăcea Fetei să creadă – și le aștepta fără să le mai treacă pe răboj. Nu număra zilele. Nu număra nopțile. Toate erau egale până în ziua în care se repeta Povestea.

Fata zâmbea de fiecare dată când își amintea despre istoria asta. Pentru că, uitasem să vă spun, în viața de zi cu zi Fata era Bunica. Sau Buni uneori, funcție de starea Nepoților. La începuturi, pe când erau prichindei, Nepoții îi aduceau fel de fel de flori, care mai de care mai frumoase și mai colorate. Bunica știa să se bucure de ele, le privea cu ochi cafenii și-nduioșați de căprioară, mângâia piticeii pe creștet și le zâmbea de fiecare dată. Zâmbea frumos. Dar niciunul din zâmbete nu-l egala pe cel smuls de buchetul de Zambile mov de grădină pe care i-l aducea în fiecare an Băiatul.Un singur buchet, o singură dată pe an…

Sunt prea simple florile astea, Buni! îi spusese odată prichidelul cel mare. Și firave ca tine…

Da, și atunci – ca și acum – Fata era firavă ca o tulpiniță de păpădie. Iar gândurile, visele și dorințele-i erau ușor de spulberat, tot ca un puf de păpădie. Poate pentru că era mereu pusă pe glume era ușor de necăjit – cine să mai știe ce se petrecea pe-atunci în sufletul ei? Trecuseră ani buni și peste unele istorioare se așternuse văl de uitare. Povestea Zambilelor de grădină o retrăia în schimb an de an în ultima vreme. Băiatul nu mai avea zulufii de odinioară, dar își păstrase statura zveltă. Și zâmbetul ce-i colora verdele-smarald al privirii. Și bucuria revederii. Erau prieteni vechi și buni, iar asta era mai mult decât îndeajuns…

Era o primăvară târzie atunci. Dacă la începutul iernii Fata se bucurase de zăpadă – muuultă zăpadă! – venise și vremea când i se făcuse lehamite de-atâta gheață, alb-gri, frig și haine groase. Tânjea după soare, după verde și flori. Se ruga zi de zi să vină primăvara, să se curețe drumurile, să apară ghioceii. I se păreau a fi cele mai frumoase flori și cele mai curajoase! Asta-i era părerea de nestrămutat și verifica de la o vreme cu nerăbdare o grădiniță unde știa că apar an de an ghioceii. Era martie deja și gheața nu se dădea dusă, dar nici Fata nu se dădea bătută!

Ești încăpățânată ca un catâr prostuț! îi spunea de la o vreme Băiatul. O să răcești așa – mai bine pune o căciulă pe cap sau lasă-ți părul să crească! Ești fată doar, nu băiețoi! Vorbele astea i-au amintit Fetei că peste iarnă îi cam crescuse ciuful, așa că a mers la frizerie și-n ziua aia de-nceput de martie a rezolvat problema… Apoi a răcit. Urât de tot! Mai mult de două săptămâni a plătit tribut bolii…

Apoi a mai trecut o săptămână până să revadă grădinița. Fugiseră ghioceii și asta o cam dezamăgise. În schimb, cu tulpini subțirele precum paiul apăruseră dintr-un pâlc trei zambile mov-pal, ce îi zâmbeau în soare. Și Fata și-a dorit una! Să o miroasă, să o privească și peste zi, și seara înainte de culcare…

Nici bine n-a înflorit și tu vrei s-o rupi?!? Glasul Femeii i-a sunat spart în urechi Fetei, i-a oprit mâna în aer și i-a pornit o lacrimă. Iar când Fata a ridicat privirea a întâlnit privirea de ocean verde-smarald a Băiatului. Ar fi vrut să-și scufunde lacrima acolo, să nu i-o vadă. Și-ar mai fi vrut să nu-i fi văzut zâmbetul ce-l ghicea sarcastic. Și de rușine a fugit, lăsând în urmă chicotitul și urâciosul Nu-ți mai plac ghioceii, Fată dragă? topit parcă de pe buzele Băiatului.

Și-o săptămână n-a mai văzut iar grădinița cu flori… Apoi, într-o sâmbătă cu soare blând și zumzet de gâze, la poarta Școlii a venit Băiatul. Și i-a adus Buchetul – zeci de zambile mov de grădină, cu un miros amețitor –  pe care Fata l-a ținut strâns în două mâini firave ca de păpădie… Apoi, pentru prima dată a privit spre fața încadrată de zulufi rebeli și s-a bucurat că verdele-smarald lucește altfel când e colorat de zâmbet sincer și cald… A spus abia șoptit un Mulțumesc! Și a zâmbit. Poate cel mai frumos atunci…

Asul de Treflă

S.O.S.! Numai la amintirea expresiei tipului la vederea sulului de hârtie afișat pe ecranul tabletei mă bușește râsul, de intră oamenii din preajmă la idei și dau bir cu fugiții în căutarea unei oglinzi… Până să le explic eu ce și cum, duși sunt! 🙄

Și mi-i imposibil să nu-mi amintesc reclama asta, că noile firme pentru care lucrez distribuie Hârtie Igienică! N modele! 😐

Și n-o să zic prea multe, c-aș strica tot farmecul povestioarei de mai sus. Am ales varianta en francaise – sună mai fain parcă finalul… 😉

Eu văd așa – El, capul familiei, a urmat îndemnul Cumpără tableta asta, e top of the top! Ia uite câte știe să facă Minunea! Cumpără! 👿 Ăsta tre’ să fie rezultatul emancipării lui Adam – de data asta se pare că Eva a fost mai cumpătată și nu a mușcat Mărul…

Și mai e și asta… De sâmbătă nu-mi dă pace o dilemă – Cine o fi scos asul din mânecă? O femeie? Un bărbat cu suflet de femeie? 😕 La prima vedere aș paria pe varianta O femeie, cu siguranță! Doar că imediat apare dubiul Hmm, dar dacă e o cacealma? Dacă ideea reclamei îi aparține unui EL?!? 🙄

Tare mi-ar plăcea să aflu… să știu și eu cui trebuie să-i mulțumesc pentru zâmbetul desenat pe fețișoara Bursucelului?! 🙂

Jurnalul unei femei simple – 3

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Jurnalul unei femei simple

Pentru astăzi 04.10.2013 ora 23:58

Afară … îi beznă și de data asta, am verificat. Și friiig, mama ei de vreme, de toamnă, de… ce frumos era astă-vară, ehe! 😉

Mă gândesc … o să mă prindă Mâine scriind la postarea asta, așa că las gânditul și-i dau bice cu scrisul. ➡

Din locurile de unde învățăm … îmi povestea prietenul meu, cel de care mă desparte încă Oceanul, că trebuie să ajungă într-un colț de Americă uitat de civilizație – într-o rezervație a indienilor… apoi, mai devreme, mi-a spus că locul ăla e de fapt Civilizația – asta e concluzia la care a ajuns de cum a dat cu ochii de Oamenii de acolo. Nu spun mai mult, că sunt sigură că nu e cazul. Învățăm din locurile simple, de la oamenii neprefăcuți… mă refer la adevăratele învățături. 😎

Sunt recunoscătoare pentru … că a venit Instalatorul azi să-mi repare Caloriferul-Cascadă. Inițial zisese că nu are vreme, dar când a aflat că tocmai pe mine picase năpasta și-a rupt din timp. Zic iar Mulțumesc! 🙂

Din bucătărie … vine o boare de liniște și pace – iar mă hrănesc bucătarii de la cantină… 😳

Cu ce sunt îmbrăcată … pfiuuu… iar am blugii pe mine – de data asta cei negri, doar hanoracul e același. Nu mă pot dezlipi de el, că tare-i plăcută atingerea lui. Unde mai pui că e indicat să-l port – Luminosul încă nu face față frigului iscat de ploaia ce mi-a răcit pereții cu lacrimile ei de crocodil. 👿

Citesc … Ordinul 3055/2009, actualizat, cosmetizat… nu vi-l recomand, mai bine v-ați plictisi cu o poveste siropoasă de-a nu spun cărei romanciere :mrgreen:

Ceea ce aștept (sper) … să termin naibii odată cu verificările, că zici că e cascadă – nu pun una la punct și dau peste altă goangă! Zici că e Conspirația Pseudo-Contabililor în lupta de eradicare a Bursucelului… 💡 Dar nu mă dau bătută, neam! 😛

Ce mai meșteresc … colorez excel-uri în nuanțe de frez, verde crud, galben… tocesc creioanele, adnotând pe ciorne… Unde  – Doamne, iartă-mă, că am tendința să folosesc prea des o expresie neortodoxă! – o fi creația?! 😳

Ascult … Lily Allen cu-al ei Not fair… n-o am în playlist, dar mi-am permis să o iau în dar de la Dan 🙂

Unul dintre lucrurile mele preferate … să visez chestii frumoase. Dar revin rapid cu picioarele pe pământ… Păcat, e tare frumos cu capul în nori

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … mâine iar merg la birou – no comment, iar duminică e Sărbătoare – vine fiică-mea și mi-aș lua-o rău de tot de-aș îndrăzni să nu-i acord atenție tocmai în prima zi de sosire. Probabil o să gătesc iar! 🙂

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

Linia Orizontului și Albastru… Pozele sunt calde-călduțe și vin de la Rezervația de Indieni Navajo, situată la granița dintre patru state : New Mexico, Colorado, Utah și Arizona. Oamenii ăștia chiar produc ceva. Și mai ales respectă Natura! 🙂

Zâmbet

(MonitorizarePremiu MWB)

logo-membru-premiant-mwb-stBine, știu, la ora asta trebuia deja să dorm și să visez poate un colț de rai sau altceva pe măsură – legea compensației ar fi trebuit să-și facă treaba și să-mi cadorisească un ceva pe măsura frumuseții, cumințeniei și… bine, mai bine tac și vă zic de ce nu dorm eu acum… 😳

Mi-am făcut un ceai de albăstrele (e fain de tot, zău!) și-mi onorez cu drag promisiunea de a scrie despre o surpriză plăcută, care m-a uimit un picuț. De-a lungul timpului am tot primit premii și coronițe de la școală și mi se părea să fie firesc așa – la drept vorbind muncisem pentru ele, tot cu drag, e drept… Apoi am primit un alt premiu – un copil frumos, sănătos și isteț (asta s-a dovedit pe parcurs, că doar nu o dată m-a pus în dificultate ba cu o replică, ba cu o întrebare, de nu știam pe unde să scot cămașa să ies basma-curată în fața piticaniei :oops:). Ca să fiu sinceră și fiică-mea e o realizare firească – e rezultatul Alegerii pe care am făcut-o la un moment dat.

Mai țineți voi minte cât de necăjită eram din cauza monitorizării? Nu pricepeam neam cine-mi tot citește rândurile și mai ales de ce?! Pe cine oi fi supărat și mai ales cum?! 😐 Tocmai eu – întruchiparea cumințeniei… 🙄

Ei, am aflat într-un final și mi-a mai venit inima la loc. Era MWB -ul. Și nu-l supărasem cu nimic, slavă Domnului! 🙂

Tot ce-mi doresc acum e timp. Timpul acela în care poți să dăruiești frumosul în voie, fără să tragi cu ochiul la cadranul ceasului. Momentul în care Timpul se oprește din fugă și te poftește să te bucuri în tihnă de clipe minunate. Să-mi fie timpul în care Gândul Instant ar isca un alt Ceva Aparte care ar adeveri că nu spun Mulțumesc! degeaba și că am meritat premiul MWB.

Acum Gândul mi-i doar Năstrușnic iar și-mi dă ghes să-i dedic zilei de Luni premiul în semn de îmbunare și apreciere pentru încremenirea clipei. 😉

Poate-poate o văd împrăștiindu-vă cu dărnicie zâmbete… 🙂

Împreună, pentru o zi de mâine mai frumoasă

(…sau Gând Frumos iscat din Dor…)

awardUite, recunosc – sunt un Bursucel teribil de sensibil… e tare ușor să-mi schimbe cineva starea cu o simplă privire sau cu un singur cuvințel. Sensibil, nu sperios… fug doar atunci când simt că o persoană îmi e ostilă și îmi vrea răul. Sau nu mă vrea prin preajmă. Dar de simt bunătate și drag… ehe… poți să mă alungi cu măturoiul, poți să mă beștelești, în fine… poți aproape orice, că nu mă sperie nimic atâta vreme cât nu simt răutatea strecurată-n acțiuni. Mi-e drag de oamenii buni….

Uneori pățesc rușinea ca emoțiile să mă cuprindă și să mă reducă la tăcere. Sufletul se umple de bucurie într-atât, încât reușește să blocheze orice acțiune a Minții. Nu exagerez… Eu – Bursucelul cel sporovăitor de nu se poate – rămân făr’ de cuvinte exact când ar trebui să spun ce simt… Așa, ca ieri, când Dan cel cu dor de Diană m-a luat prin surprindere cu a lui Dar de Suflet – premiul “Împreună, pentru o zi de mâine mai frumoasă“.

„Coronița” asta m-a bucurat tare, Dane și mi-i dragă peste măsură! Pentru că știu că ai dăruit-o din suflet, fără să aștepți la schimb nici un car cu gânduri bune, nici un butoi plin ochi cu zâmbete… Le las eu aici cu dragă inimă, în semn de mulțumire… 🙂

Dulce…

Lunea mi-i ziua cea mai urâtă puțin dragă – am repetat asta de n ori, cred, de-o știu inclusiv ăi de-o șchioapă! Toate stările mele de ca cele mai aiurea i le pun în cârcă zilei ăsteia, biata de ea… 😳

Dar azi… ei, azi, printre înghițiturile de cafea și rotocoalele de fum (iar :oops:!), m-a atins un ceva atât de frumos de mi s-a întins un zâmbet maaaaare-mare! 🙂

Nu știu ce fel de suflet a iscat căutarea – blog cu rouă de dimineață și dragoste – dar e musai să îi spun Mulțumesc pentru imaginea asta aparte care mi-a îndulcit ca niciodată Lunea! + 🙂 … 🙂

O părea o nimica toată poate – puteți să mustăciți în voie! – dar pentru mine, la ora asta, nimic altceva nu mai contează…

Și nu plec până nu vă urez și vouă Să aveți parte de o zi de Luni dulce! Altminteri cum?! 😉

Mea culpa…

Eeeee da – dreptatea e de partea-ţi şi uite că îţi şi mulţumesc! Exact! Mulţumesc pentru că nu m-ai lăsat să pierd pariul legat de timpul scurs de la ultima postare!

Doar că mi-s în impas… nu neg că sunt muuuulte de aşternut pe aici – că doar s-au petrecut atâtea în ultima vreme… partea proastă e că s-au învălmăşit şi m-au luat prin surprindere.

Aşa că mai solicit un răgaz, fix cât să-mi pun în ordine neastâmpăratele de gânduri. Se poate?! 🙂