Arhive etichetă: necaz

Studiu de (ne)caz

De la o vreme mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun. Am realizat asta la ceva zile după ce mi-am luat brusc timp pentru mine. M-am amăgit cumva cu gândul că e firesc, trebuie întâi să mă scutur de oboseală… Și-au zburat zilele una după alta ca-n carusel, dar parcă tot degeaba. E drept, am tot meșterit una-alta, dar dacă aș fi stat degeaba garantat aș fi multiplicat exponențial osteneala. Nu-s făcută să stau, asta o știu dintotdeauna.

Demult am căpătat obiceiul somnolenței când o discuție nu mi-e la îndemână. M-am ploconit cu el ca din senin și nu s-a mai dat dus. Fiece dialog care-mi provoacă dorința expresă de tăcere mă trimite la somn. Probabil mi-ar fi benefică o asemenea conversație înainte de miez de noapte, să-mi mut momentul de retragere la o oră decentă. Hmmm… glumesc, firește… strâmb…

Azi am plecat aiurea în lume să scap de somnul ițit un pic după ora 10,00. Am luat cu mine starea pe care n-am știut nici atunci și nici acum s-o definesc. Părere de rău? Neputință? Furie răsfiartă în suc propriu? Toate transferate grație progresului tehnic. Am teama – perfect justificată altminteri – că voi ajunge să-mi detest telefonul. O fi el mic, dar ilustrează perfect zicerea buturuga mică răstoarnă carul mare. În cazul meu răsturnarea s-a materializat prin dorul de ducă-n București. Oriunde, numai să ies din colivie.

Și m-am lăsat furată de verde, de miros de tei… am mers în neștire, minunându-mă de cât de frumos poate fi Bucureștiul. Mi-am zis că nu orașul e urât – parte din cei ce locuiesc în el îi transferă doar atributul de nesuferit. La întoarcere n-am mai rezistat, am urcat ca-n hipnoză în tramvaiul 41 fără grija stației de destinație. Să vreau să uit unde trebuie să cobor și tot n-am cum, că doar e capăt de linie Piața Presei. Gândul plecat cu sorcova mi l-a-ntors din drum zgomotul de acordeon suprapus peste huruitul roților pe șine. Am căutat cu privirea artistul. Doi, de fapt. Adult și Copil, în treaptă parcă. Cântau cumva nesiguri de va fi pe plac au ba melodia. Fețe triste. Răspuns parcă fețelor indiferente din jur. E greu să cânți pentru capete fără urechi, mi-am spus și am început să caut în geantă portofelul. Hotărât. pot renunnța la măcar jumătate din prețul unui pachet de țigări… N-a mai fost cazul – Adult și Copil, cu tot cu acordeoane, au coborât la prima oprire. I-am mai privit o dată pe peron și-apoi…

Apoi mi-am zis că nu e drept. Știu, mulți copii văd lumina zilei pentru prima dată din pură întâmplare. Din ignoranță. Sau din prostie.  Dar tot ca florile sunt – au nevoie de drag și îngrijire, altminteri se ofilesc înainte de vreme.  Mi-e trist când văd o floare ofilită, mi-e jale când văd un copil trist. Și nu-mi dă pace întrebarea Dacă aș fi reușit să-i răsplătesc Copilului străduința de a struni clapele acordeonului, i s-ar fi descrețit pentru o clipită măcar fruntea? S-ar fi înviorat așa, ca al meu Trandafir, care la întoarcerea acasă și-a primit Apa?

Cum spuneam… Mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun, darmite să-mi imaginez răspunsul. Dar parcă de astă dată n-aș vrea să fie acel cu o floare nu se face primăvara…

Cu cântec

În contratimp fiind – că mâine nu-i poimâine doar! – am intrat în panică. Nu știu cum se face, dar intru în pană de idei când vine vorba de cadouri simbolice. Așa ar trebui să fie cadoul de duminică. M-am legat de un aproape tot ce îmi doresc și m-am blocat, spun drept… 😳

Când e vorba de șotii, n-am probleme, mama ei de treabă! Îmi ies la fix… Dar când e vorba de simulare, parcă mă prostește Bunul și-mi dă toate peste cap, ba mă mai face și de poveste! Știu, nu poți să le ai pe toate… dar măcar am încercat și pornisem frumos învăluirea, ehe! Făcusem rost de-un șef imaginar, pretențios nevoie mare și-ntrebam eu nevinovată Cam ce naiba i-aș putea lua în așa condiții, încât să-l surprind plăcut? Că nu mă duce mintea și pace! I don't know

Acum dacă tot m-a prins cu mâța-n sac, pot să recunosc lejer – mizam pe faptul că de la celălalt capăt cealaltă persoană nu-mi putea vedea fețișoara, nah! Și speram să găsesc picul de ajutor prietenesc, ăl de care aveam eu nevoie, nu s-aud Ia omoară-l tu repede pe șeful ăsta și nu-i mai cumpăra nimic! E șef, are de toate, să-și pună pofta-n cui! Auzi… și dacă e vorba de știu eu cine nu te mai stresa atât – am aproape tot ce îmi doresc! Mdea… pe cuvânt că uneori mi se comprimă vocabularul la doar 3 puncte cu pauze luungi între ele… Și-altminteri turui vrute și nevrute… d'oh

În fine, în cazuri de-astea sunt bun ascultător – așa că am păstrat un moment de reculegere pentru cuvintele-mi nedrept sucombate și-n liniștea aia l-am auzit clar cântând pe Rod Stewart despre ploaie… Cum le mai așează și Bunul ăsta uneori de numa-numa... Dar nu mi-am terminat gândul că aud Question – ce-ți inspiră chestia asta?

Un tip și o tipă în pat… Acțiune din greu… Dintr-o dată se aude o frână de mașină în fața casei… Tipul sare din pat ca ars, își ia hainele în brațe, tipa îi deschide geamul, tipul sare…  După un timp, se aude un ciocănit la ușă… Tipa deschide… În ușă … tipul, cu hainele în brațe.  Mă’ nevastă, da’ stresați mai suntem!!!

Hmmm… aveam dreptul la un singur cuvânt, așa că am spus dintr-o suflare Adrenalină! Cică nu – se-aștepta să spun Stres! Păi… stres e ăsta prin care trec eu acum, nu ăla! Sau, mă rog, o fi și ăla, dar nu ca al meu… că eu încă-mi storc creierii măcar cât să iasă o picătură de idee… Pix, stilou, fular, cravată, mănuși auto, carte, brichetă, tabacheră… pisici, un ceva acolo util, să justific paguba, că nu scapă fără cinste doar! 🙄

Mai devreme admiram niște poze, pe care le vedeam așezate cuminți într-o miercuri fără de cuvinte. Un cer aparte. Și s-a pornit din senin să-mi cânte iar Rod Stewart.

The same song… Probabil o să mă bântuie amintirea bancului de fiecare dată când voi auzi melodia asta… Și-ntrebarea De ce stres și nu adrenalină???  Până atunci mai am o zi în care să mă chinuie pe mine stresul, că nu putea să zică parcă un cuvințel acolo, să ies din impas! 👿

Azi vă las să mustăciți pe seama Bursucelului Încurcat și să zâmbiți în voie! Zâmbet, nu râs pe-nfundate, că nu se face să râzi de necazul omului bursucelului…

Clar, azi o să fie o zi de pomină! big hug

Revelație

(numai bună pentru o Luni Dimineață! :wink:)

Nu știu cum e la voi, dar pe mine tare mă mai inspiră Apa… Mai ales Apa de la Duș! Îmi dă ba idei din cele mai năstrușnice, de mă bușește râsul și umplu de veselie Baia, ba soluții salvatoare pentru situații ce altminteri îmi păreau Clar fără ieșire!, ba revelații extraordinare! 😎

Week-end-ul ăsta am fost puțintel confuză și-un picuț posomorâtă. Eh, se mai întâmplă și pe la case mai mari, stați liniștiți! Cel mai rău a fost duminică dimineață la trezire. Vânătaia de la genunchiul stâng striga Doareee! Julitura de pe gamba dreaptă m-a atenționat că am deranjat-o când am atins-o de cearceaf, iar umărul drept cârcotea că se vrea masat… Prea multe deodată! Am gândit o clipă să dau în scris explicația cerută pentru neprezentarea la mare, dar mi-am zis că asta n-o să mă scape de blestemul ce se abătuse pe căpșorul meu cel nevinovat altminteri. Așa că am preferat să derulez în minte de unde-mi pornise necazul… 😐

Vineri pe la amiază m-a necăjit Biroul.  El a fost primul. Cred că de necaz că-l părăsesc pentru mai mult de două zile a găsit de cuviință să-mi lase plocon o julitură. Cadou admirat pe-ndelete acasă, când am decis că toți, dar toți blugii mei trebuie să intre la apă. Și ca să nu se certe între ei am hotărât să îi amestec printre draperii. Buuun! Am eliberat eu toate cele de pe Măsuța pe care tronează laptopul și alte cele trebuitoare la nevoie și am luat-o drept ajutor de nădejde la coborâtul draperiilor. Ce-o fi fost în mintea ei eu n-am de unde să știu! La prima coborâre a stat cuminte, dar la a doua… ei, mi-am zis că poate nu i-o fi plăcut călcătura mea, că mi-a prins genunchiul drept pe lateral și mi-a lăsat mândrețe de vânătaie. Și nu mai zic cum m-a duruuuut! Cine să bănuiască o Măsuță atât de mică de-o răutate așa de mare?! 🙄

Colac peste pupăză, m-a apucat hărnicia! Am făcut curat, dar nu se făcea să umblu noaptea teleleu prin curtea căminului, să-mi aud alte cele! Așa că am dus sacul cu gunoi sâmbătă dimineață imediat ce-am făcut ochi… Ufff, mi-am zis că nu m-o vedea nimeni, că n-o sări în ochi nici vânătaia de se colora, nici julitura ce se conturase în dreptunghi de 2/1 cm. Da de unde! Cum am dat binețe portarului, cum a căscat ochii la ele, de parcă aveau magnet… De la fotbal mi se trag! 😀 i-am zis și am ieșit în trombă. Portarii ăștia pe toate vor să le știe! De parcă n-ar fi putut și el să admire florile de pe rochia mea cea roșie de casă… 😐

Cum mi s-au uscat blugii, cum m-am pregătit de ducă! Eram deja presată de fiică-mea, care mă sunase de două ori să mă întrebe Ai ajuns la Carrefour? 😕 N-ajunsesem, că eu nici măcar pe ușă nu ieșisem. Ei, Ușa asta mi-a lovit umărul drept! Aici nici n-am știut de ce i-o fi cășunat pe mine, că nu-i făcusem decât s-o ating la deschidere și să bag cheia în broască… Altă răutate! 👿

Duminică am stat cumințică, am oblojit plocoanele cum m-am priceput mai bine și-am reflectat. Nu-mi ieșea la socoteală – de ce să mă chinuie toate astea așa? Că eu am grijă și de Masă, și de Ușă, și de Birou… am ajuns dar la concluzia că e blestem de la mal de mare, că prea se lega supărarea cuiva de belelele ce se abătuseră peste mine… Asta până la vremea Dușului prelungit, când Faianța mi-a sărutat cu foc și prelung palma mâinii stângi, în semn că nu vrea să lase neam Podeaua să mă îmbrățișeze! Și atunci am avut revelația! 💡

Păi degeaba mi-s eu frumoasă, deșteaptă și devreme-acasă? Mă iubește Biroul, Măsuța, Ușa, Faianța și Podeaua, mă iubește toată lumea de mă știe (ei bine, fie, mai puțin o duzină de oameni :oops:), dar mai presus de toate mă iubește Casa mea! Uite-așa m-a năpădit zâmbetul iar și mi-a venit să îi cânt un cântec de drag Casei. Cam așa… 🙂

Ei, uite-așa-mi încep eu Lunea cu voioșie! Sper să fie molipsitoare și să călcați cu dreptul în săptămâna asta ce s-a ițit numai ce! 🙂

Bucurie (2 x 1/2)

(…Bucuria mea – Necazul lui Otto…)

Altă insomnie – de data asta de bucurie și-un pic de grijă, recunosc. Dar a meritat și va merita oricând – acum, când îmi știu zăpăceala de fată pornită în fine pe drumul Bucureștiului sunt fericită peste poate! Dar nu pot să dorm, iar am gânduri…

Trăznita de fiică-mea nu poate fără OTTO al ei!

El nu e complet fără EA!

E ca și cum îl lași în beznă, dacă îl privezi de prezența ei…

Două jumătăți

Știu, măi Otto, e curată ticăloșie!

Hmmm…

Nu sunt o fiinţă musai superstiţioasă… dacă o pisică neagră îmi taie calea nu stuchesc în sân .

Dar am observat, statistic vorbind, că de fiecare dată (dar de fiecare dată!) când am un disconfort major dau nas în nas cu o anumită persoană. Ca şi cum ar trebui să îmi confirme că situaţia aia în care mă aflu e chiar maro.

Aşa am căpătat certitudinea că ceea ce s-ar numi în termeni populari piază-rea pentru mine se numeşte D.

Interesant e că de fiecare dată îmi zâmbeşte atât de frumos, de parcă ar fi un ceva care să mă îndemne să socializez cu necazul.

Sau poate jubilează?!? 😀