Arhive etichetă: nedumerire

Impuls

Doar privirea ta e unica reflexie a frumuseții mele. Cuvintele n-ar putea-o defini, sunt prea fade, prea sărace, prea… Cuvintele ar denatura-o…

Ochii tăi au învățat să-mi culeagă frumusețea răbdători, cu sete, cu sârg, fărâmă cu fărâmă în fiecare detaliu. Doar ochii tăi știu să o așeze în mănunchi de zâmbet pe care apoi să mi-l ofere din depărtare, indiferent de-i zi sau noapte.

ReflexiiDe fiecare dată mă uimesc ochii tăi… Mă privesc în oglindă și cu mirare descopăr acel ceva nou prins în mănunchi.

Și nu știu, chiar nu știu care să-mi fie prima reacție…  Tristețea indusă de sentimentul propriei orbiri? Bucuria de a mă fi redescoperit?! …și-atunci, din simplu impuls, doar zâmbesc…

Sursa foto

Percepții

Ei bine, o să îți răspund așa…

Nu regret pauza de un an și jumătate de contabilitate! Nu regret acel an și jumătate petrecut pe postul retrograd (cum îl definești tu) de menajeră (minimalist termen…) în Franța! Regret doar că mi-am lăsat băieții… Pentru ei eram mai mult decăt o nounou cu normă – eram o combinație ciudată între mamă, tovarăș de șotii, de joacă și dascăl permanent. Eu l-am învățat pe Christian să spună ma-man. Și așa îmi spunea de fiecare dată când mă vedea! Eu l-am învățat pe Matei să lase rigiditatea deoparte. Eu l-am învățat pe Ioan să mă iubească…

Apoi, știi? Ei s-ar bucura să îi sun… eu sunt cea care își face cu greu curaj să formeze numărul. Eu ezit până constat că e prea târziu și că probabil deja dorm, când cred că am toate explicațiile pe care probabil că mi le-ar cere Ioan. De el îmi e cel mai teamă. Nu pentru reproșurile prezumtive, ci pentru că știu că undeva-cumva nu ar avea cum să înțeleagă de ce am renunțat… Sau de ce eu – care îi spuneam că o promisiune e datorie curată – nu l-am scos în Piața Civică, așa cum îi promisesem în iulie. Când va mai crește, probabil va uita de toate astea… Dar acum știu că are un mare semn de întrebare în dreptul lor. Ce e așa greu de priceput că nu îmi pasă de judecata maturilor, dar că mă afectează nedumeririle lui? Sau că mă sperie gândul că la următoarea revedere nu va mai voi să se apropie de mine cu aceeași afecțiune?

Nu, nu m-am deșteptat revenind la contabilitate! Cifrele astea, apelativul doamnă nu se compară cu mânuțele sau zâmbetele ștrengărești… Nici o privire mirată în fața unei situații predate înainte de termen nu e semn de mare izbândă… Îmi lipsește altă satisfacție – aceea a constatării că, deși convingi cu greu un copil că trebuie să adoarmă în patul lui, te trezești dimineață cu el dormindu-ți alături. În asemenea cazuri, retrogradarea de care vorbeai e o avansare de fapt! Chestia asta nu o poți evalua cantitativ-valoric, ci doar calitativ…

Dar, firește, noi doi vorbim limbi diferite!

Acum răspunde-mi tu dacă poți – crezi că merită coborâte treptele?