Arhive etichetă: negru

Dilemă (între Roșu și Negru)

Iar Luni… în așteptarea firului de iarbă care refuză azi să crească plivesc gândurile-buruieni. Fac asta să-mi pot vedea liniștită de amortizări. Pauză. Asta ar fi a doua. Cu prima mi-am început ziua…

Gândul ăsta buruiană mă chinuie de ieri. Își are rădăcinile crescute de ceva vreme, dar nu-mi deranjase până acum pajiștea într-atât de tare încât să-i acord prea mare atenție – părea inofensiv și-i mai aruncam arar o privire indulgentă. Sună cam așa:

Orice aș alege, mereu cineva e nemulțumit. Oriunde aș fi, mereu cineva-mi revendică prezența în altă parte. Orice aș face, mereu e o mânuță pregătită să-mi lungească urechile. Și-aud mereu mormăieli reprobatoare. Cum naiba să-mpac pe toată lumea? Să mă clonez?!? I don't know

Stoooop! Mai ia o pauză, că o pornesc aiurea pe arătură de-ar fi după tine! I'm not listening

Încercând să mă dumiresc ce pisici l-o fi hrănit de-a crescut ca vreju’ lu’ Jack peste noapte, am reluat firul evenimentelor de ieri. Și-am găsit țap ispășitor în inofensiva Oae a lui Archie. Sau așa-mi place să cred – pentru că-n vreme ce eu mă tot hlizeam citind fel de fel de … chestii esențiale legate de Aruncarea măciucii din farfurie, respectabila creatură-și făcea numărul de behăituri. Pe altă pajiște…

Da… e posibil ca tocmai vederea ovinei să-mi fi trezit amintirea unei surate celebre – Oaia Dolly! Ei, de-aici până la gândul clonării e un pas de pitic! De Pitic sau poate chiar de Furnică! Că mă furnică o idee – Clonarea să fie insecticid pesticid pentru gândul-buruiană? Asta să fie calea spre Liniște?  daydreaming

Acum, să nu fiu nedreaptă cu respectivul mishu mutantu, că doar lui îi datorez un Mulțumesc pentru onix-ul meu! Onix ăsta e pisoiul adoptat aseară. Un fel de antistress virtual. Asta până când îmi voi permite adoptarea unui Onix real. Tot negru ca tăciunele!

Că tot veni vorba de tăciune – dimineață, la prima oră, m-a pus pe jar pricăjitul boboc de trandafir găsit aruncat pe jos. Ofilit, vai de mama lui! Într-un acces de părere de rău l-am adoptat și l-am pus într-o vază mică-mică. Cea de pe etajera de deasupra chiuvetei. Mi-am zis cu o urmă de speranță Poate are zile și-și revine! praying

Ei, spre deosebire de alte urăcioase dimineți de Luni în asta m-am dezmeticit instant, fără cafea! Din pricina Pricăjitului devenit peste noapte Vedetă! Și fără să mai stau pe gânduri, între prepararea Primei Cafele și-n timpul savurării ei am pus de-o ședință foto ad-hoc. Tribut dragului meu de culoare…

Gata cu statul în colț de etajeră! Zâmbește-mi… Ești cel mai frumos…zâmbește-mi! Aaaașa! Peeeer-fect! party

Ce mai, a fost o adevărată încântare joaca asta! Cred că azi dau gata și Ispita de a exista – cu Vedeta alături am ajuns deja la paragraful […] A exista – o deprindere pe care mai sper, încă, s-o capăt. […] Mai am doar 5 pagini de parcurs…

Pentru azi vă urez Să vă fie ziua ferită de buruieni, de oricare ar fi ele! Dacă nu crește iarba, măcar să vă bucurați în voie de flori! rose happy

P.S. Eu încă mă lupt cu-al meu gând-buruiană – o fi bună clonarea? Mai știe careva ceva de Dolly? worried

P.P.S. În pauza 3 promit să răspund, acum plec înapoi la amortizările mele… big hug

Jurnalul unei femei simple – 15

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Jurnalul unei femei simple

Pentru astăzi 08.02.2014 ora 16:15

Afară … în sfârșit – e lumină! Albă, caldă și veselă. Pe sub fereastră trec fel de fel de oameni și mașini – e vânzoleală cum n-a mai fost de ceva vreme. Aș spune chiar că e o zi de iarnă plăcută, care mai că mă îndeamnă la o mică evadare din casă. Dar nu, de data asta amân ieșirea – acum e vremea evadării în virtual… 😉

Mă gândesc … la alb. E atât de simplu de murdărit… Gândurile altora pot întina puritatea gândurlor tale. Ca și zăpada – urmele de bocanci o transformă din alb în gri. Hmmm… am eu ceva cu gri-ul, asta e clar! Realizez că al meu ori alb, ori negru! nu e tocmai ideal… Uite, îmi presar cenușă pe creștet (ufff, până și cenușa e gri, mama ei de treabă!) și recunosc – eu recomand oricui moderația, dar nu reușesc să o aplic. Nici în muncă, nici în sentimente… Gândesc că sunt un lup moralist… 😕

Din locurile de unde învățăm … ei, ar fi simplu de le-am ști locurile astea. Deseori ni se întâmplă să credem că știm să ne descurcăm într-o anumită situație. Simulare de incendiu… M-am lămurit cum mă descurc în condiții de criză – încă-mi caut locul de unde pot învăța. Până-l găsesc mă bazez pe verdegood luck

Sunt recunoscătoare pentru … că e sâmbătă. În fond nu e o rușine să fii recunoscător pentru lucruri simple… 😉

Din bucătărie … chiar dacă miroase a ceapă, a gătit Dan și pentru mine. Mai mult ca perfect! Merită savurat meniul! thumbs up

Cu ce sunt îmbrăcatăbumbac bleumarin, plăcut fin… Cred că e cea mai faină achiziție pe care am făcut-o în ultima vreme – ceva care-mi vine ca turnat, cum rar mi se întâmplă să găsesc. Are o atingere plăcut-catifelată, ca mângâierea unei persoane care te iubește… 🙂

Citesc … aș fi spus nimicuri, dar nu e corect. Fiecare rând așternut are importanța lui. Citesc gânduri așternute de alții… Frumoase, aș putea spune cu mâna pe inimă… big hug

Ceea ce aștept (sper) … cumva imposibilul. Știu, e greu să fiu înțeleasă de cei din jur uneori. Poate pentru că nu vorbesc aceeași limbă cu ei?! Sper doar să nu mai fiu judecată superficial. Știu, pentru unii asta este o cerință greu de ingeratsigh

Ce mai meșterescîncă nimic. Încă n-am starea necesară… Am învățat de-a lungul timpului să fac lucrurile atunci când starea de spirit mi-o permite. Altminteri, e pierdere de vreme și energie… I don't wanna see

AscultAerosmith – Cryin… îmi place și melodia, și videoclipul… Pentru asta ar trebui să-ți mulțumesc, Kamy! rose

Unul dintre lucrurile mele preferate … numai ce a trecut – a venit și apoi a plecat blonda de soră-mea… Îmi place să-mi fie în preajmă oamenii dragi. E sărbătoare de zâmbet atunci… party

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … poate upgrade… poate… cochetez iar cu ideea de roșu. Doar cochetez, încă nu mi-s sigură de pun în aplicare au ba ideea… 😉

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

Iar nu m-am putut hotărî cărei imagini să-i acord prioritatea… fiecare din ele are un ceva aparte care m-a impresionat. 😉

Să fiți veseli, calmi, să depășiți incertitudinile cu zâmbet cuminte și să vă însoțească mireasma suavă a zambilelor…

Cam așa aș rezuma eu urarea de

Toate cele bune, dragilor! big hug

Dilemă?

( … adjuvant doar zâmbetul blazat… )

Stai în fața ferestrei – peisaj dezolant în alb, gri și negru… Atâtea culori împinse până la dezicerea de ele, până la absurda banalizare în nonculori… 

De pe umărul drept pata albă cu aripi cuminte-așezate pe lângă silueta-i firavă îți susură abia șoptit Nu renunța așa ușor! E ca o Fata-Morgana gândul tău. Și-apoi, ce poate fi mai rău decât regretul tardiv?

Îndrăznește odată! răzbate cu putere din stânga vocea conturului puternic-negru, cu antene răzlețite. Privește Copacul – e plin ochi, ai de unde alege, ce-atâta ezitare?!

Iar tu ești la mijloc, nu? Strângi involuntar în palmă Vrabia cea gri și mică până când biata nu mai poate face altceva în apărarea-i decât să te piște cu cioc speriat și minuscul. Se zbate să scape din strânsoare și… Și-o scapi din mână. Rămăi cu ochii la Copac, privind cu fascinație ciocul puternic și penajul lucios al Ciorii…

Dai vrabia din mână pe cioara de pe gard din copac? 😕

(S)Pam Pam!

Gata! Numai ce am dat cu măturoiul prin curte! În colțul ăla întunecat de-i zice Spam se-adunaseră vreo 17 chinezi – așa păreau după slovă, dar puteau la fel de bine să fie și japonezi 😕 – și-un polonez, parcă! Doamne, ce l-au mai înghesuit, sărăcuțul! :mrgreen:

Ei, aici a mers, dar dincolo? Pisici! Pitici cu nas roșu, fes verde și ghete negre ca tuciul au întins peste zi o horă cu tropăituri și strigături pe creierașul meu, de nu mai știam cum să scap de dânșii! Ce măturoi să iau? Că nu se cade să necăjesc circumvoluțiunile cu el, deh – nu-i loc neted ca-n palmă să mă pun pe curățat! La drept vorbind, nici răgaz de-așa ceva n-aveam! Și-am așteptat să le piară cheful de zbânțuială, că dacă te pui în mintea piticilor ăștia ești mai… $#^%&* decât ei… 👿

Ce necaz pe Bursucel –

Canonește, vai de el!

Canonește la hârtii

De-o ia razna pe câmpii!

Hai, hai! – mai că-mi venea să-i pun pe fugă, dar te pui cu-mpielițații? Lasă-i că s-or potoli ei… n-am vreme de duș rece… Bag de seamă că și ei știau asta, că întorceau sensul horii – să nu amețească, probabil… 😐

Bursucel, nu te căzni,

Că degeaba ăi trudi!

Ăi munci tu în zadar,

Că le-amețesc-ăștia iar!

Prea de tot! $#^%&*!  $#^%&*! …  $#^%&*! 😳

Și-nc-o dată, măi băieți!

….

Aaaa! Aici mi-a venit ideea! Și le-am pus băieților Ciuleandra, că le trebuia capac! 😆

Au tropăit și țopăit, chiuit și hăulit pe minunea asta de muzică, de-au picat lați… sau așa vreau eu să cred… acum stau cuminței și tare mi-i dragă liniștea asta!

Oare azi îmi dau pace?! Că mi-i închipui căzuți prin șanț, epuizați – bieții de ei – de-atâta zbânțuială… 🙄

Ei, se pare că am spart tiparul Miercurii fără cuvinte de azi… Sper să nu se răzbune pe mine și să… Pssst! Mai bine tac!

Ziua asta o să ne fie frumoasă și însorită, și-așa plăcută în tăcerea ei… Și fără picior de piticei tropăitori! 🙂

(Dez)Iluzie

Bursucel's Clock

… Mi-e somn… mi-e tare somn! Mi-e teamă că dimineață n-o să mă pot trezi. Să ai o zi frumoasă… te sun mâine de la Brașov! 🙂

Slavă Domnului că m-am trezit la vreme!

Poate nu e chiar o minune… la drept vorbind, alarma ceasului o aud doar sâmbăta și duminica – asta în cazul în care nu uit să o opresc vineri seara. Altminteri le e de ajutor doar vecinilor. Sau poate nu?! Realizez că nu i-am întrebat până acum care le e ora de trezire – socot că ar fi o întrebare mult prea personală, așa că nu-i voi întreba niciodată… Și-apoi nu voi rămâne la infinit aici, e doar temporar!

Fac o mișcare de semi-rostogolire și iată-mă față în față cu Ceasul. Îl văd ca prin ceață și mâna stângă găsește de cuviință să pornească o mișcare ascendentă peste față – ușor dreapta, apoi stânga peste frunte, disciplinând părul ciufulit.

Mulțumesc, e mai bine așa!

Două șuvițe coboară cu o îndrăzneală impertinentă, încercând să acopere ca o perdea ochiul stâng…

Într-o zi o să mă tund zero, pe bune!

Mă amuză repetarea propoziției ăsteia de amenințare. Nu mai știu de câte ori am spus-o și săptâmâna asta… Privesc învălmășeala de cifre de pe cadranul ceasului – prea multe zero-uri! Ceva nu-i în regulă… 00,30… ba nu, e ok, este 06,30 – am vreme de duș, ba chiar și de lăsat camera în ordine! Pornesc zâmbind spre baie cu gândul că mi-ar prinde bine un Ceas Adevărat, cu indicatoare pentru minutar și secundar inclusiv… și cu cifre ordonate în horă…

E 7,45 când troleibuzul se pune în mișcare – bătrâna care și-a validat tichetul de călătorie înaintea mea are ceas la mână – mare, parcă prea mare e ceasul ăsta electronic pentru brațul ei firav… calculez în gând 20 minute până la gară, 10-15 minute până îmi iau biletul…

E bine… am vreme! 🙂

Funcționara de la ghișeu mă privește pe deasupra ochelarilor pe furiș și răsfoiește o revistuță ciudat de colorată… număr până la 60, ajung la 120… la 129 catadixește să mă întrebe cu o voce plictisită

Doriți ceva?

Of, firește că doresc ceva… altminteri ce rost ar avea să o fixez cu privirea și să număr în gând?!

Un bilet dus-întors pentru Brașov, vă rog! 8,30 dus, 18,28 întors… dacă se poate…

Mai dă o pagină din revistuță, mă privește iar pe deasupra ochelarilor…

Vă întoarceți la București azi? Sau rămâneți pe traseu?

Îi lipsește zâmbetul de sticlă… Cum naiba să rămân pe traseu???

La București, firește… e luni mâine – e zi de muncă…

Îi întind banii, îmi dă tichetele și răsuflu ușurată. Pornesc hotărâtă spre peron și nu știu, poate doar mi se pare, dar aud din urmă un

Eu am liber mâine!

Urc în tren în vagonul în care aproape câ mă împinge funcționarul de pe peron. N-am apucat să văd dacă e vagonul bun, dar nu e bai! Pot trece din vagon în vagon cu ușurință – am doar rucsacul, aparatul foto și telefonul. Mi-am amintit de el și bag mâna în buzunar să verific cât mai este până pornește trenul. Verific și iar verific și constat că nu-i!  Ei, da… l-am uitat acasă la încărcat! Am un sentiment de panică legat de asta

Offf… o să mă sune să afle cum îmi pare orașul…

Câte apeluri pierdute s-or aduna?

O să se sperie că nu răspund…

Da, el se sperie când nu răspund… sau poate doar cade pe gânduri?! Știe că am mereu telefonul la îndemână, exceptând momentul dușului… Ufff, teama asta că o să îi stric ziua simt că pune stăpânire din ce în ce mai tare pe mintea mea…

Lasă, o să îi trimit poze – o să vadă că am fost acolo…

Compartimentul e ocupat de doar 3 persoane. 4, că nu ar trebui să ignor prezența bebelușului ținut în brațe de doamna din stânga mea… Piticul ăsta scâncește constant, iar mama lui pare cumva neputincioasă. Îi fredonează un fel de aa-aa-aa-a, dar degeaba…

Poate dacă îl legănați un pic… pare că îi e somn…

Nu-i șansă, e chiar mai rău!

Și-ncepe demonstrația. În treacăt m-a lovit de 2 ori cu cotul drept, dar nu asta e problema! Piciul urlă din ce în ce mai tare, iar fața-i a căpătat un aspect curios de roșu-vinețiu, ca și cum legănatul ăsta ar echivala pendulării cu capul în jos. E un El, am aflat numai ce după intervenția domnului care ocupă pe partea opusă locul de la geam.

Fă-l să tacă, mă scoate din minți!

Se pare că el este Tatăl piticului-sirenă… prea ține din scurt situația…

Poate i-o fi foame?!

Am încercat și mai timid de data asta. Mai bine tăceam!

Și-a terminat masa mai devreme!

Of, tonul ăla tăios m-a făcut să-mi îndrept privirea spre posesorul lui… Doi ochi placizi, cu o privire de pește pe ducă – asta a fost impresia lăsată după cele câteva secunde de duel vizual. Și-a coborât privirea pe cartea rămasă deschisă la acceași pagină de minute bune și asta m-a liniștit cumva. Apoi, urmând un arc de cerc de 45 de grade, privirea mea a întâlnit Pălăria! Neagră, cu boruri largi, drepte, ornate cu mere și portocale. Mi-am amintit că la intrarea în compartiment a fost singurul lucru care mi-a atras atenția. Ea – Pălăria-OZN – m-a așezat pe scaunul din fața ei… Un fel de atracție bizară, magnetismul care poate a oprit-o chiar și pe purtătoarea ei să o lepede undeva sus, printre bagaje…

Ce-o avea deosebit pălăria asta?!?

Gândul mi l-a întrerupt un scrâșnet de roți, urmat de o mișcare scurtă de du-te-vino. Pălăria, cu tot cu proprietară, a coborât spre mine și m-a îmbrățișat, învăluindu-mă într-un negru amestecat cu verde-crud și oranj…

Am deschis ochii intr-o lumină alb-gâlbuie, înconjurată complet de un alb imaculat… Încerc să mă dumiresc unde mă aflu…

Fac iar o mișcare de semi-rostogolire și văd Ceasul… sau așa îmi pare… E iar în ceață, iar mâna stângă, grijulie, pornește iar o mișcare ascendentă peste față – ușor dreapta, apoi stânga peste frunte, disciplinând șuvițele rebele ce-mi încurcau privirile.

Mulțumesc, e mai bine așa! 🙂

Doi zulufi obraznici coboară cu îndrăzneală acoperind ochiul stâng ca o perdea…

Într-o zi o să mă tund zero!

Zâmbesc… Da, e Ceasul! Privesc la cifrele amestecate pe ecranul lui și deslușesc într-un final – e 10,34! Realizez că e deja târziu, mult prea târziu pentru o evadare din București… Încerc să-mi reprim dezamăgirea și mă consolez…

Asta e… rămâne pe sâmbăta următoare! 😳

Măști

Fericirea e doar o iluzie atunci când e umbrită de ură…

De când mă știu de ce? mi-a fost mereu alături și mi-a dat bătăi de cap. Plus cuie bătute în talpă… Dar în ciuda tuturor belelelor aduse, n-aș renunța la întrebarea asta. Autosuficiența și limitarea le pot elimina fără urmă de regret.

La una din orele de desen din gimnaziu am aflat că negrul nu e culoare. Că e doar o impresie vizuală, care te împiedică să vezi amalgamul de culori din care e compus. Mi s-a părut ciudat că un amestec de culori are ca rezultat o nonculoare. De ce titulatura asta? Și am întrebat de ce? Explicația a venit pe un ton vădit iritat și s-a limitat la un dezolant pentru că asta e regula! Consecința întrebării puse a fost în anul acela notarea tuturor lucrărilor mele cu 9, pentru că niciunul din desenele mele nu agrea negrul. Ce rost avea să-l folosesc de vreme ce îl consideram inutil? M-am bucurat în anul următor când s-a schimbat profesorul – mi-a înțeles explicația ignorării nonculorii (gândesc că nici el nu agrea negrul) și mi-am recăpătat nota 10.

Există doar două sentimente care pot genera legături puternice între noi și cei din jur. Iubirea și ura. Restul trăirilor sunt gradiente, funcție de extrema care le-a generat, condiționate în mod direct de caracterul celui care le dezvoltă. Mereu am asociat roșul iubirii și negrul urii. Indiferența mi-am zis că este incoloră… uneori pare a fi o stare ideală, dar eu nu aș dori nimănui o viață trăită fără sentimente.

Nu vorbesc niciodată despre ceea ce nu știu sau ce nu am trăit. E mai cuminte așa! Nu sunt mândră de faptul că am urât ani buni o persoană doar pentru învățăturile pe care mi le-a insuflat. Am considerat că mi-a legat picioarele, mi-a tăiat aripile și m-a obligat să înaintez prin viață așa. Am fost un elev bun, am asimilat tot și – ce e mai important – nu am uitat nimic. Burete am fost! Ce e mai ciudat e că pe măsură ce descopeream că tot ceea ce îmi arătase era perfect adevărat, cu atât mai tare detestam persoana respectivă. Modul de a-mi arăta sentimentele era fățiș, incluzând mai ales refuzul împărțirii aceluiași trotuar… Eh, eram prea tânără… Vedeam doar disecția în sine, nu și motivul care o impunea.

Privind în urmă acum realizez că ura aia mi-a aruncat tot timpul un văl gri asupra a tot ceea ce putea fi fericire. Scepticism cumva alimentat de negrul pe care îl preluasem… Ciudat e că am și iubit în perioada aceea, dar de fiecare dată am dat înapoi – prima dată poate cu prea multă ușurință, a doua oară abia când am realizat că povestea cu nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită este perfect adevărată.

Statistic se spune că, spre deosebire de iubire, ura e mai durabilă în timp. Poți urâ un om până la moarte – cred că e cel mai trist lucru ce ți se poate întâmpla! Ce rost are să-ți acoperi culorile cu un ceva ce numai bine nu îți face? Doar pentru că ai ales voluntar ochelarii cu fumuriul cel mai tare…

Gândesc că măștile pe care le purtăm și pe care le așezăm pe fețele celorlalți ne sunt moștenire de la Adam și Eva. Teama legată de repudierea din Rai o purtăm în noi fără drept de apel și ne face să alegem măștile. E simplu să pui o etichetă cuiva, să-i așezi o mască zâmbitoare sau încruntată și – funcție de asta – să decretezi că ți-e prieten sau dușman. Apoi iubești sau urăști… Alegi, uitând că ura e o lamă cu două tăișuri, periculoasă tocmai prin răul pe care ți-l produci ție însuți. Te pierzi ani buni în capcana asta, uitând că viața îți este destinată cu un alt scop.

Acum mă bucur că pot să stau la aceeași masă, să-mi beau cafeaua și să-i zâmbesc sincer persoanei pe care ani buni am considerat-o mai mult decât persona non grata. Am realizat cum e cu prietenii adevărați. E bună trierea – îmi arată măsura în care sunt norocoasă și că nimic în viață nu se întâmplă fără rost…

Rândurile astea n-ar fi fost așternute aici dacă la cafea nu aș fi recitit o discuție purtată în miez de noapte. Discuția asta mi-a întârziat editarea unor alte rânduri, care au rămas în ciornă până la urmă. A fost benefică, altminteri ratam dialogul direct ce va urma azi. Providență sau poate acel semn care te face să-ți spui Dumnezeu mă iubește!  🙂

Gri

Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune. Mai rău e când intenţiile îţi sunt răstălmăcite şi ţi se face lehamite. Iar din lehamite iei decizii drastice. Decizii care apoi ţi se par nedrepte.

Urăsc sentimentul de culpă… pentru că mă umple cu remuşcări inutile, nelalocul lor.

Cineva, cândva mi-a spus că e bine să faci exact ceea ce simţi că eşti în stare să faci – altminteri devii victimă… în completare aş putea spune … a propriei conştiinţe.

Azi detest puterea de a mă pune în pielea celuilalt… e o vorbă care mă face să mă simt oarecum ciudat – câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia… .

Dar cred că totul ţine de exerciţiu – progresezi doar dacă exersezi. Cu siguranţă, poţi să mai şi greşeşti…

Poţi vedea lumea în alb şi negru… sau doar în gri.

……….

Ştii ce ?! Gata cu alb, negru, gri… ia să pun şi un pic de culoare !

Alb vs negru

Găseşti orice pe net… am devenit comozi pentru că există minunatul buton „search”! E la îndemână…  Există forumuri… fel de fel… până şi jurnalul e mai comod să îl ţii pe net… Se infiripă prietenii pe net… se ceartă oamenii – tot pe net…

Singurul inconvenient ar fi lipsa contactului vizual permanent… să vezi tu ce exprimă faţa omului de lângă tine când îţi transmite ceva. Să-i vezi dragostea sau ura din ochi, vehemenţa sau lehamitea.

Până mai ieri eram o fiinţă în mare fericită. Aveam un cineva care mă făcea să zâmbesc sau să plâng, să mă bucur sau să mă înfurii, să-mi cuibăresc capul în piept şi să torc ca o pisică. Trecusem de faza cu „ce spune/crede lumea”, depăşisem tabu-uri… Iar acum e gata! Poţi să îi spui „moartă, îngropată şi cu pomana făcută” …

Explicaţii pe messenger… şi revin la contactul vizual… cum poate cineva să îţi spună că îi eşti drag(ă) şi în acelaşi timp să îţi frângă inima?! Nu vezi expresia feţei… nu ştii în ce măsură cuvintele sunt spuse doar aşa, de consolare…

Şi azi mai am o dilemă… care ar fi calea de mijloc necesară şi suficientă astfel încât liniştea unuia să nu fie fundamentată pe durerea celuilalt?!