Arhive etichetă: nonculoare

Azi… Nonculoare

Nu, nu mai ai răbdare, știu… Îți pare totul fad și ți-e pustiu, iar din cuvintele-ți am intuit că ale mele straie pline de culoare îți seamănă-n suflet doar dorul ce te doare. Zâmbesc a întristare unui gând ce îmi îngână abia șoptit  Mai știi, poate-i e dor de gri?!

Socoți că sărbătoare azi ți-ar fi de-aș lepăda și ultima culoare? Așa poate-ai zâmbi? Te bucură de gri-n întreaga lui splendoare…

Aștept o dezlegare de la tine, că nu mă prinde griul, știi prea bine…

P.S. Și de-astă dată orice-asemănare cu personajele reale e întâmplătoare.

Ghici?!

Completând un sondaj de opinie – faptă lăudabilă, zău, că era pentru nobila cauză Lucrare de licență – am realizat că în ultima vreme am cam tras chiulul prin zona asta. Motivații… ehe, aș putea căuta și găsi… Aș invoca, de exemplu, încălzirea globală ➡ blocajul creierașului meu ➡ pană de idei…  sau..  lipsa mâței care ar fi trebuit să fie responsabilă pentru buna mea dispoziție ➡ dor de ducă oriunde ➡ iar pană de idei. Gândesc totuși că e doar Oboseala de vină… ea-mi amestecă minunăția culorilor de curcubeu în nonculoare. Se-ncăpățânează să-mi arate că viața e gri?! I don't know

Chiar nu știu… așa cum nu știam cum se numesc minunile astea care se încăpățânează ca și mine să stea unde nu le e locul. Printre gri, într-o încercare de a înveseli spațiul cu orice preț… Și-mi zic că măcar pentru atât și tot trebuie să le ofer un zâmbet larg, Pentru culoarehappy

Dilemă?

( … adjuvant doar zâmbetul blazat… )

Stai în fața ferestrei – peisaj dezolant în alb, gri și negru… Atâtea culori împinse până la dezicerea de ele, până la absurda banalizare în nonculori… 

De pe umărul drept pata albă cu aripi cuminte-așezate pe lângă silueta-i firavă îți susură abia șoptit Nu renunța așa ușor! E ca o Fata-Morgana gândul tău. Și-apoi, ce poate fi mai rău decât regretul tardiv?

Îndrăznește odată! răzbate cu putere din stânga vocea conturului puternic-negru, cu antene răzlețite. Privește Copacul – e plin ochi, ai de unde alege, ce-atâta ezitare?!

Iar tu ești la mijloc, nu? Strângi involuntar în palmă Vrabia cea gri și mică până când biata nu mai poate face altceva în apărarea-i decât să te piște cu cioc speriat și minuscul. Se zbate să scape din strânsoare și… Și-o scapi din mână. Rămăi cu ochii la Copac, privind cu fascinație ciocul puternic și penajul lucios al Ciorii…

Dai vrabia din mână pe cioara de pe gard din copac? 😕

Măști

Fericirea e doar o iluzie atunci când e umbrită de ură…

De când mă știu de ce? mi-a fost mereu alături și mi-a dat bătăi de cap. Plus cuie bătute în talpă… Dar în ciuda tuturor belelelor aduse, n-aș renunța la întrebarea asta. Autosuficiența și limitarea le pot elimina fără urmă de regret.

La una din orele de desen din gimnaziu am aflat că negrul nu e culoare. Că e doar o impresie vizuală, care te împiedică să vezi amalgamul de culori din care e compus. Mi s-a părut ciudat că un amestec de culori are ca rezultat o nonculoare. De ce titulatura asta? Și am întrebat de ce? Explicația a venit pe un ton vădit iritat și s-a limitat la un dezolant pentru că asta e regula! Consecința întrebării puse a fost în anul acela notarea tuturor lucrărilor mele cu 9, pentru că niciunul din desenele mele nu agrea negrul. Ce rost avea să-l folosesc de vreme ce îl consideram inutil? M-am bucurat în anul următor când s-a schimbat profesorul – mi-a înțeles explicația ignorării nonculorii (gândesc că nici el nu agrea negrul) și mi-am recăpătat nota 10.

Există doar două sentimente care pot genera legături puternice între noi și cei din jur. Iubirea și ura. Restul trăirilor sunt gradiente, funcție de extrema care le-a generat, condiționate în mod direct de caracterul celui care le dezvoltă. Mereu am asociat roșul iubirii și negrul urii. Indiferența mi-am zis că este incoloră… uneori pare a fi o stare ideală, dar eu nu aș dori nimănui o viață trăită fără sentimente.

Nu vorbesc niciodată despre ceea ce nu știu sau ce nu am trăit. E mai cuminte așa! Nu sunt mândră de faptul că am urât ani buni o persoană doar pentru învățăturile pe care mi le-a insuflat. Am considerat că mi-a legat picioarele, mi-a tăiat aripile și m-a obligat să înaintez prin viață așa. Am fost un elev bun, am asimilat tot și – ce e mai important – nu am uitat nimic. Burete am fost! Ce e mai ciudat e că pe măsură ce descopeream că tot ceea ce îmi arătase era perfect adevărat, cu atât mai tare detestam persoana respectivă. Modul de a-mi arăta sentimentele era fățiș, incluzând mai ales refuzul împărțirii aceluiași trotuar… Eh, eram prea tânără… Vedeam doar disecția în sine, nu și motivul care o impunea.

Privind în urmă acum realizez că ura aia mi-a aruncat tot timpul un văl gri asupra a tot ceea ce putea fi fericire. Scepticism cumva alimentat de negrul pe care îl preluasem… Ciudat e că am și iubit în perioada aceea, dar de fiecare dată am dat înapoi – prima dată poate cu prea multă ușurință, a doua oară abia când am realizat că povestea cu nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită este perfect adevărată.

Statistic se spune că, spre deosebire de iubire, ura e mai durabilă în timp. Poți urâ un om până la moarte – cred că e cel mai trist lucru ce ți se poate întâmpla! Ce rost are să-ți acoperi culorile cu un ceva ce numai bine nu îți face? Doar pentru că ai ales voluntar ochelarii cu fumuriul cel mai tare…

Gândesc că măștile pe care le purtăm și pe care le așezăm pe fețele celorlalți ne sunt moștenire de la Adam și Eva. Teama legată de repudierea din Rai o purtăm în noi fără drept de apel și ne face să alegem măștile. E simplu să pui o etichetă cuiva, să-i așezi o mască zâmbitoare sau încruntată și – funcție de asta – să decretezi că ți-e prieten sau dușman. Apoi iubești sau urăști… Alegi, uitând că ura e o lamă cu două tăișuri, periculoasă tocmai prin răul pe care ți-l produci ție însuți. Te pierzi ani buni în capcana asta, uitând că viața îți este destinată cu un alt scop.

Acum mă bucur că pot să stau la aceeași masă, să-mi beau cafeaua și să-i zâmbesc sincer persoanei pe care ani buni am considerat-o mai mult decât persona non grata. Am realizat cum e cu prietenii adevărați. E bună trierea – îmi arată măsura în care sunt norocoasă și că nimic în viață nu se întâmplă fără rost…

Rândurile astea n-ar fi fost așternute aici dacă la cafea nu aș fi recitit o discuție purtată în miez de noapte. Discuția asta mi-a întârziat editarea unor alte rânduri, care au rămas în ciornă până la urmă. A fost benefică, altminteri ratam dialogul direct ce va urma azi. Providență sau poate acel semn care te face să-ți spui Dumnezeu mă iubește!  🙂