Arhive etichetă: oboseală

Studiu de (ne)caz

De la o vreme mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun. Am realizat asta la ceva zile după ce mi-am luat brusc timp pentru mine. M-am amăgit cumva cu gândul că e firesc, trebuie întâi să mă scutur de oboseală… Și-au zburat zilele una după alta ca-n carusel, dar parcă tot degeaba. E drept, am tot meșterit una-alta, dar dacă aș fi stat degeaba garantat aș fi multiplicat exponențial osteneala. Nu-s făcută să stau, asta o știu dintotdeauna.

Demult am căpătat obiceiul somnolenței când o discuție nu mi-e la îndemână. M-am ploconit cu el ca din senin și nu s-a mai dat dus. Fiece dialog care-mi provoacă dorința expresă de tăcere mă trimite la somn. Probabil mi-ar fi benefică o asemenea conversație înainte de miez de noapte, să-mi mut momentul de retragere la o oră decentă. Hmmm… glumesc, firește… strâmb…

Azi am plecat aiurea în lume să scap de somnul ițit un pic după ora 10,00. Am luat cu mine starea pe care n-am știut nici atunci și nici acum s-o definesc. Părere de rău? Neputință? Furie răsfiartă în suc propriu? Toate transferate grație progresului tehnic. Am teama – perfect justificată altminteri – că voi ajunge să-mi detest telefonul. O fi el mic, dar ilustrează perfect zicerea buturuga mică răstoarnă carul mare. În cazul meu răsturnarea s-a materializat prin dorul de ducă-n București. Oriunde, numai să ies din colivie.

Și m-am lăsat furată de verde, de miros de tei… am mers în neștire, minunându-mă de cât de frumos poate fi Bucureștiul. Mi-am zis că nu orașul e urât – parte din cei ce locuiesc în el îi transferă doar atributul de nesuferit. La întoarcere n-am mai rezistat, am urcat ca-n hipnoză în tramvaiul 41 fără grija stației de destinație. Să vreau să uit unde trebuie să cobor și tot n-am cum, că doar e capăt de linie Piața Presei. Gândul plecat cu sorcova mi l-a-ntors din drum zgomotul de acordeon suprapus peste huruitul roților pe șine. Am căutat cu privirea artistul. Doi, de fapt. Adult și Copil, în treaptă parcă. Cântau cumva nesiguri de va fi pe plac au ba melodia. Fețe triste. Răspuns parcă fețelor indiferente din jur. E greu să cânți pentru capete fără urechi, mi-am spus și am început să caut în geantă portofelul. Hotărât. pot renunnța la măcar jumătate din prețul unui pachet de țigări… N-a mai fost cazul – Adult și Copil, cu tot cu acordeoane, au coborât la prima oprire. I-am mai privit o dată pe peron și-apoi…

Apoi mi-am zis că nu e drept. Știu, mulți copii văd lumina zilei pentru prima dată din pură întâmplare. Din ignoranță. Sau din prostie.  Dar tot ca florile sunt – au nevoie de drag și îngrijire, altminteri se ofilesc înainte de vreme.  Mi-e trist când văd o floare ofilită, mi-e jale când văd un copil trist. Și nu-mi dă pace întrebarea Dacă aș fi reușit să-i răsplătesc Copilului străduința de a struni clapele acordeonului, i s-ar fi descrețit pentru o clipită măcar fruntea? S-ar fi înviorat așa, ca al meu Trandafir, care la întoarcerea acasă și-a primit Apa?

Cum spuneam… Mi-e greu, mi-e tare greu să mă adun, darmite să-mi imaginez răspunsul. Dar parcă de astă dată n-aș vrea să fie acel cu o floare nu se face primăvara…

Ghici?!

Completând un sondaj de opinie – faptă lăudabilă, zău, că era pentru nobila cauză Lucrare de licență – am realizat că în ultima vreme am cam tras chiulul prin zona asta. Motivații… ehe, aș putea căuta și găsi… Aș invoca, de exemplu, încălzirea globală ➡ blocajul creierașului meu ➡ pană de idei…  sau..  lipsa mâței care ar fi trebuit să fie responsabilă pentru buna mea dispoziție ➡ dor de ducă oriunde ➡ iar pană de idei. Gândesc totuși că e doar Oboseala de vină… ea-mi amestecă minunăția culorilor de curcubeu în nonculoare. Se-ncăpățânează să-mi arate că viața e gri?! I don't know

Chiar nu știu… așa cum nu știam cum se numesc minunile astea care se încăpățânează ca și mine să stea unde nu le e locul. Printre gri, într-o încercare de a înveseli spațiul cu orice preț… Și-mi zic că măcar pentru atât și tot trebuie să le ofer un zâmbet larg, Pentru culoarehappy

Parametrii optimi

(… sau un must have greu de atins uneori… I don't know)

A fost odată o … fătucă pe care n-o dădeai dusă de la muncă nici cu măturoiul. Ședea cumințică în birou și se lupta cu teancurile de hârtii mai abitir decât Făt-Frumos cu Balaurul ăl cu 7 capete. Și avea temeinicia Cenușăresei în alegerea boabelor de mazăre din cenușă. Plus grija de a n-o prinde miezul nopții prin birou. Aaaa, nu-i era teamă că i se va transforma taxiul în bostan, ci doar avea impresia că dacă ajunge Azi acasă nu va întârzia Mâine la întâlnirea cu munții dealurile de hârtii pe care le colinda deseori chiar și în somn. Toată lumea o cam beștelea pentru năravul ăsta, dar ea-și vedea de ale ei precum Fata Moșului. Sau ca Eliza – sora celor 11 cocori. De frumusețe, bunătate, înțelepciune mă abțin să zic, dar aveau în comun pe lângă încăpățânare și bucuria de a mânui cu sârg andrelele. Și uite-așa au trecut ani buni, cu veri și ierni, cu toamne și primăveri… și nu știu să spun drept de-mi pare bine sau rău să zic, dar într-o bună zi de iarnă, precum mama Albei-ca-Zăpada se-nțepă cu un ac cu gămălie (deh, ac simplu n-avea de unde) și se trezi privind pe fereastră… daydreaming

Nu, nu era zăpadă afară… era un soare blând ce se prelingea printre ramuri de copaci parte înfrunziți, parte desfrunziți, ce contrastau cu verdele covorului pe care încercau să-l umbrească. Pete roșiatice de soare în apus și fuior de nori. Voci vesele de copii ce se bucurau de pauză… Triluri de păsări și larmă de vrăbii gureșe… Și ciori…

Alături i se cuibăriseră Oboseala, Somnul și Melancolia. Ciorile i-au amintit de lanțul ierarhic, cel care o ținea priponită în spatele ferestrei. N-a coborât scările în semn de evadare, că nu prea se făcea… a luat în schimb camera foto, a străbătut holul cel lung, ajungând la cealaltă fereastră. Cea opusă ca punct cardinal. Și-n pauza de țigară a privit îndelung Cerul. Cu un zâmbet cuminte. Apoi l-a imortalizat. Cu tot cu Lună, Fuior de nori și Soare în prag de apus… 🙂

Ia să văd eu acum… mai e cineva pe-aici care să fi pățit rușinea de a sta în birou cu ochii fixați pe fereastră? Cu target – gând de ducă afară – care-mi zic că l-ar chinui și pe cel mai stoic dintre stoicii șoareci de bibliotecă… Deeeci? Îndrăznește vreunul să ridice două degețele? Mai e careva sau rămân de una singură în povestioara asta? 😳

Alandala

Nu mi-s adepta violenței de niciun fel… zicerea bătaia e ruptă din Rai îmi pare o ironie amară – în Rai cică ești tratat cu lapte și miere, nicidecum cu pumni, palme și picioare pe unde se nimerește… Când vine vorba de violența domestică mă revolt și mă doare de parcă mi-aș lua eu corecția! Uneori e chiar indicat să nu te pui în pielea altuia…

N-am făcut nici o legătură inițial între zarva mediatică iscată de urâta pățanie prin care a trecut Alexandra Stan și gândurile culese din ceașca de cafea savurată acum două zile. Mă uit la TV doar forțată de împrejurări ce nu țin musai de mine, așa că multe evenimente trec fără să le iau în seamă…

Și totuși înmagazinez informațiile… Altminteri nu m-aș fi trezit în crucea nopții făcând slalom printre articolele legate de incidentul cu pricina. E drept, nu protagonista poveștii mi-a provocat insomnia – bufnituri de scaune trântite și două voci, confruntându-se pe octave diferite, mi-au stricat bunătate de comuniune cu Moș Ene! De parcă nu-mi erau suficiente gândurile mele să-l pună pe fugă…

N-aș fi sărit din site în site, dar nevoia mea de a înțelege ce și cum e mai puternică deseori decât oboseala… Într-un final m-am dumirit cumva – e trist când depinzi de călău. Eu așa văd lucrurile – dacă fata asta își lasă demnitatea la o parte și nu-l pune la punct pe sceleratul ăla de-a lăsat-o bătută măr în mijlocul drumului, n-o face din milă creștinească. Nu-l lasă în plata Domnului pe individ, în așteptarea pedepsei divine… Ca o ironie tristă, mi-am zis Asta-i plata pentru evadarea din videoclip!

Și-am picat iar din lac în puț! Am revenit la vechea mea dilemă – ce primează, oameni buni, Interesul material sau Sufletul?

Lui … Incognito

Eh… e ceva vreme de când nu am scris, dar nu credeam că e capăt de țară lucrul ăsta… La drept vorbind am mai avut pauze, dar niciodată reproșuri pe tema asta…

Vrei să știi de ce am rupt șirul? De ce tăcerea asta? Nu căuta înțelesuri ascunse. Ar fi cam așa:

1. Lipsa timpului. Am de lucru poate mai mult decât mi-aș fi dorit. Bătaie de cap cât cuprinde. Și iau în serios ce am de făcut.

2. Oboseală. E perioada în care mi-ar fi plăcut ca ziua să aibă nu 24, ci 32 de ore. Să pot dormi în voie. Să pot munci. Să pot face sport (e chestia pe care o încep și o abandonez după 15-30 minute). Să mă pot plimba în voie. Să pot ieși să hoinăresc prin București. Să mă bucur de o cafea pe una din terasele din Centrul Vechi. Să…

3. Monotonie. Aici e simplu. Zilnic fac același lucru. Mă bat cu aceleași chestii. Rarele momente memorabile trec al naibii de repede și încerc să mă bucur de ele.

4. Internetul. E de proastă calitate. Am ajuns să mă bucur când nu pică. Ironic, nu?!

5. Vecinii. Gălăgioși. Uneori ușor vulgari. E de înțeles, totuși. Palierul pe care stau e al băieților. Când mă știu în preajmă sunt un pic mai rezervați în a face zgomot. Dar dacă vin de la o băută… n-ai vrea să îi auzi, crede-mă! Asta e în stânga mea. La dreapta e o curte cu 5 câini. Care concurează și alternează cu larma băieților. Hmmm… cine spunea că fetele fac cea mai mare gălăgie???

Ar mai fi ele motive… Poate chiar și cel care m-a oprit acum să mai expun din ele. Lipsa spiritului analitic. În fine, eu scriu – tu analizezi. Și data viitoare când vei suna poate voi reuși să aflu cine e la celălalt capăt al firului. E un pic jenant să nu ai detalii legate de persoana care te apelează și care îți mai face și reproșuri (mai ales când spui că sunt bine întemeiate). 😀

Nu(mere)

Aveam altceva în plan azi. Voiam să fiu harnică. Să trag și să pic de oboseală. Am nevoie de somn. Și de o pauză în gândire. Până la urmă și eu obosesc să mă tot răzvrătesc.

Dar n-a fost să fie…

Așa că azi am citit. Pornind de la un e-mail pe care inițial am vrut să îl șterg. Nu mă interesează numerograma mea. Nu vreau lista din Sex and death 101. Doar am citit.

Am înțeles că am o datorie de plătit. Am greșit odată… acum e vremea să repar. Povestea cu șansa… Și cu lucrurile făcute în răspăr. Altminteri istoria se va repeta până îmi voi învăța lecția. 🙂

42

Aniversarea asta nu am cum să o uit…

Pentru că mă aflu într-un loc drag, foarte aproape de casă. Trei replici l-au transformat brusc în ceva care mă face să mă simt stingheră. Şi ca o ironie, nu am cum să plec fiindcă mi-am spălat singurele haine decente de umblat pe stradă la aşa o oră.

Mă simt oarecum bizar. După toate cele prin care am trecut tot îmi e drag un om. Tot îi găsesc scuze. Şi tot îl iubesc.

Şi mai simt că obosesc. Obosesc să analizez. Prefer să nu mai caut sensuri. Să iau lucrurile ca atare.

Mi-ar fi plăcut să se cheme Înţelepciune, nu Oboseală. Ştiu că mai am de aşteptat şi asta mă sperie…