Arhive etichetă: ochi

Una rece…

(…sau nevoia de schimbare… :cool:)

Nu-mi plac mijloacele de transport în comun terestre. Sunt veșnic blocate în trafic, înțesate de fel de fel de personaje cu fel de fel de mirosuri. 😮 Mi-amintesc că pe vremea când eram în facultate am primit o replică venită de la Ceafa care ocupa scaunul din fața mea. Îi mirosea într-atât de tare transpirația, încât colega mea își ținea nasul strâns între două degete și comenta pe o voce tare haioasă că nu mai poate suporta duhoarea. 🙄 Nădufului meu, transformat în bobârnac de vorbe amestecat în Pisici, s-a inventat apa și săpunul!, i s-a întors ca un bumerang S-a inventat taxiul pentru nasurile fine! 😀 Nu era proastă Ceafa asta – vorba unui coleg Dacă era un altul în locul tipului, probabil îți luai o altfel de palmă! – nu știu dacă gura mea cea slobodă sau doar faptul că ajunsese la destinație a făcut ca la următoarea stație să coboare, salvând astfel din strânsoare nasul colegei mele… Mai țin minte că s-a comentat îndelung incidentul, de parcă mare ispravă făcusem! Le-am închis gura cu un Avea dreptate tipul, putem să facem chetă și să luăm de-aici înainte taxiul! Și multă vreme așa am și făcut… 🙂

Nu-mi mai plac nici taxiurile de când sunt în București. Pe vremuri îmi făcea plăcere să vorbesc cu șoferul. De pe bancheta din spate găseam mereu ceva de comentat sau îmi aminteam vreun banc numai bun de spus, fix cât să nu simt când trece timpul până la finalul destinației. Mă bucuram când dădeam peste câte un șofer cu haz, fiindcă atunci era rost de un banc nou. Rar mai întâlneam și oameni prost crescuți și ăstora le rețineam figurile, ca să-i pot ocoli apoi. :mrgreen: Acum… acum n-am mai avut decât o dată impulsul de a spune bancuri. Mai era cam o oră până să bată miezul nopții când, străbătând Bucureștiul de la poarta colegiului înspre Titan, am realizat că pe bancheta șoferului se afla un copil cu bun simț și pus pe glume. 🙂 Îl rugasem să nu mă plimbe aiurea prin București în miez de noapte, să n-ajung mâine la destinație că nu mă plimb pe banii mei. A oprit mașina, de mi-a accelerat ritmul cardiac – mă și vedeam coborâtă din taxi pe motiv de pauperitate! 😳 – s-a întors spre mine zâmbind și mi-a zis Vă îmaginați c-aș fi în stare  să vă creez vreo neplăcere tocmai dumneavoastră? Uite că da, îmi imaginam și grozăvia asta! 👿 Și era clar că se vedea pe fața mea îngrijorarea, așa că a continuat Stați liniștită, dacă refuză să plătească pe motiv că-i nota prea umflată, nu-i cu supărare și nici pe drumuri nu rămâneți peste noapte. Bancuri trebuie să știți. Sau măcar o poveste, cum erau cele din 1001 de nopți. O să vă am tovarăș de călătorie până în zori și o să scăpați cu viață dacă nu adorm… 😛 Apoi s-a întors frumușel, a ambalat motorul și am pornit la drum. Știu că până în Titan am tooot sporovăit, de n-am știut când a trecut timpul.

Drumurile mele bucureștene cele mai lungi prefer totuși să le străbat cu metroul. Doar pentru că e mai rapid. Altminteri nu-mi mai plac peroanele lui. Odată ajunsă acolo îmi amintesc fără să vreau un episod pe care l-aș fi vrut șters din memorie. Doi ochi tiviți de margini înroșite, ce mă priveau cu ciudă că exist. Eu, care-mi doresc să văd oamenii zâmbind, adusesem nori de ploaie-n ochii ăia… Și nu-i deloc plăcut, oricât mi-aș repeta dacă ar fi avut măcar curaj să-mi spună adevărul n-ar fi existat momentul ăla. Pe peron nu pot să citesc. Nu-mi place lumina rece a neonului. Ea și amintirea ce-mi chinuie conștiința îmi răpesc picul de concentrare de care au nevoie rândurile din carte. Așa că pe peron nu m-ați recunoaște. 😦 Zâmbetul mi se șterge de pe chip imediat ce termin de coborât treptele.  Mereu am gânduri năstrușnice – azi m-am surprins gândindu-mă că mimica mea de metrou e perfect potrivită pentru un priveghi. Îmi amintisem de nefericita de-a ales să-și pună capăt zilelor sub șinele metroului. Pășind pe peron, cu mintea doldora de gânduri, mi-am zis că sigur fețișoara-mi tristă n-ar fi scăpat neremarcată de vreun operator și ar fi fost posibil chiar să devin un pic vedetă la TV. Măcar preț de-o clipită… Dar n-am mai apucat să-mi continui gândul, fiindcă am dat cu ochii de ditamai zâmbetul lățit între șinele de metrou. ❗ Apăi tratament d-ăsta vreau și eu!

TratamentFără lacrimi, că îi mit povestea cu apa pentru șoricei. Ba-i apă degeaba, că e prea sărată… eu n-am văzut botic de șoricel să se adape din Băltoaca aia de care mi-e mie mereu dor! Fără freză ăsta mi-a pus capacul – 😆 – mi-am amintit imaginea frezei mele ciufulite rău de tot după o vizită la stomatolog. Am străbătut așa aproape un sfert de oraș și-n jumătatea aia de oră am înveselit cred că peste o sută de persoane, de mă miram și eu câtu-mi-s de-aducătoare de bucurie pe fețele tuturor!

Ei, cred că ăsta mi-i tratamentul necesar la metrou… că stofă de cioclu n-am, zău! 🙂

Abis

Desktop-3D-Wallpapers

E ca un fel de amnezie?!

… știe că lumea îi e la preț de doar 2 săptămâni de mers, acolo sus…

Parcă sus

… și probabil ar urca, dar cărările astea… sunt parcă dintr-o dată mult prea multe, înmulțite exponențial, mănunchi de cărări ce se întretaie într-un labirint bizar din spini și scaieți mov-verzui. Nu mai seamănă niciuna din cărări cu aceea pe care pornise – era parcă tivită cu verde la plecare, un verde crud presărat cu albul clopoțeilor.

Lăcrămioare să fi fost?

Nu, nu-și mai amintește… Că iarba s-a uscat vede bine asta, chiar dacă are doar 2 ochi. Acum iarba e de-un maro-gălbui, înțesată cu țepi mai mici și țepi mai mari, țepi ce-i amintesc de…

Hmmm, parcă-s haine de arici… Doar haine, sigur că da!

Ar fi zâmbit, dar cum? Nu-și mai amintește de ce sau cum, dar are doar 2 ochi și 2 urechi. Atât! Nu poate vorbi…

Înseamnă că nu mai am gură?!?

Posibil… de-ar avea, ar putea întreba care e calea de întoarcere… pe după blănurile de arici a zărit pitite creaturi ciudate – chipuri bizare… doar ochi și urechi. N-a reușit să deslușească mai mult sau poate nu a vrut să privească mai cu atenție…

Prea mulți ochi, prea multe urechi… Măcar de-ar înceta să tot șușotească!

Da… și-ar acoperi urechile să nu mai audă, dar se pare că nici mâini nu are. Șoaptele – consoane și vocale de-a valma, prea anevoie de ordonat – nu le poate desluși și mintea îi spune că e ceva în neregulă.

Șoaptele sunt mai puternice decât cuvintele rostite cu voce tare… mai clar sunau parcă…

Grăbește pasul, înaintând prin ceața lăptoasă, încercând să-și învingă panica iscată brusc nu știe cum sau de unde. Trebuie să se întoarcă! – asta e tot ce știe. Nu poate rămâne, nu se regăsește în partea asta de lume.

E prea frig!

De și-ar aminti calea de întoarcere, poate…

Oare e drumul bun?

… așa ar trebui să fie. Și tot ce are de făcut e să urce… să urce…

… să urce…

???? (3)

Ziua 14

Exact. Azi împlinesc pisoii 2 săptămâni! Şi de vreo 3 zile mi-au invadat spaţiul de păşit…

Uff… dimineaţa trebuie musai să privesc cu atenţie pe unde calc când cobor din pat… Iar la întoarcerea de la muncă să deschid uşa cu grijă… Au găsit ei – puii de cuviinţă să iasă la lumină. Au ochi deja. 🙂