Arhive etichetă: Old habits die hard

Jurnal cu Obiceiuri

Old habits die hard… Așa mi-am spus mai devreme, în timp ce o așteptam pe fiică-mea să se întoarcă din plimbarea cu rolele. Din instinct aruncasem o privire către ceas și mi-am reprimat impulsul de a o întreba ușor ironic dacă nu-i prea de dimineață ieșirea asta. Era un pic trecut de 0,00… Apoi am zâmbit – la cei 23 de ani (fără câteva zile! ar adăuga ea – cu siguranță…  – de-ar da cu ochii de pasajul ăsta)  nu prea se mai face să îi țin contul fiică-mii. E majoră, știe de prea multă vreme ce se face și ce nu. Mi-a plăcut să mi-o știu cu personalitate din prima clipă de cum am aflat de existența ei și așa mi-a fost încă din primele zile. Mai repede aș spune că eu mi-s dependentă de ea – mie îmi tresare inima la fiecare întârziere a ei, pe mine mă sperie fiecare încruntare a ei… și tot pe mine mă dojenește de cele mai multe ori, de parcă pozițiile ne-ar fi complet diferite… Trec peste, c-altminteri ar trebui să recunosc evidența – uneori îmi pare că gândește mai matur chiar decât mine. Parcă o dată m-a făcut să mă simt cumva încurcată și cam aiurea?! Mdea… chestia asta ar trebui să fi rămas la categoria strict secretdon't tell anyone

Pe de altă parte totuși m-a bucurat ieșirea ei – măcar nu mi-o mai închipuiam bombănindu-mă de pe canapeaua din sufragerie. La drept vorbind, orice cârcoteală îi era perfect îndreptățită… s-ar fi cuvenit să nu stau în fața situațiilor de care numai ce am scăpat. Din nou cu creionul în mână, din nou bife… Ca pe vremuri m-a prins prima oră de după miezul nopții cu listările în față. Biroul ăsta al meu era obișnuit cu așa ceva și-mi pare mie că îi era dor de foșnetul hârtiilor, de alunecarea fermă a bifelor, de semnele de exclamare sau întrebare pe care le conturam uneori când dădeam de vreo gărgăriță ce-și cerea imperios verificarea ulterioară. O tempora… Mi-am delectat până și scaunul cu vechiul exercițiu ce puncta finalizarea supliciului… Îmi spun că probabil sunt în spiritul camerei ăsteia și obiceiul destinderii spatelui, și privirea involuntară aruncată amintirilor înrămate sau sitei de la geam. Partea cu fereastra o viza pe Puff – mâța mea cea zăpăcită, care se încăpățâna mai repede să zgârie sita decât să-mi anunțe cu un mieunat întoarcerea din secretoasele-i plimbări… daydreaming

S-a amuzat fiică-mea pe seama mea la întoarcere mai devreme. Ba chiar mi-a spus zâmbind că ar fi fost indicat să o sun să îi spun că o aștept. Sau că îmi fac griji… Uită poate, ca mai întotdeauna, că nu mi-ar plăcea nici să o stingheresc, nici să îi stric bucuria plimbării. Uită că mi-a rămas totuși în reflex să-i aștept întoarcerea cu ochii pe ceas. Și că e împământenit pragul orei 2,00. Cu plus/minus sfertul academic. De el depindea următoarea ieșire doar. Mai haios e că acum întotdeauna bate sub minus și ne prinde ora 2,00 sporovăind verzi și uscate… Și azi – ca și în alte dăți – povestea s-a încheiat cu un Încearcă și tu să dormi! zis de fii-mea. Plus răsfățul primit de obrazul stâng… kiss

Nesomn… Conștiința asta a mea îmi dă mereu de furcă! Acum îmi bate obrazul că am venit pentru una și am făcut alta. Tiparul ăsta s-a extins inclusiv în ceea ce privește blogul. Intrasem doar să verific praful de pe-aici. Următorul pas era suta de metri garduri prin curțile altora. Rămâne pe mai târziu dialogul, după trezire eventual… așa cum pe data viitoare rămâne plimbarea extinsă prin Tulcea pe care mi-o promisesem încă dinainte de a porni pe drumul spre acasă. În așteptare rămân și pozele pe care-mi spuneam că le voi face de data asta. Lăudasem orașul ăsta mic și liniștit – imaginile se voiau a fi dovada grăitoare a faptului că nu denaturez realitatea sub nicio formă. E drept că aș mai avea o zi la dispoziție, dar nu pot miza pe asta. Obiceiul spune că mereu apare ceva neprevăzut și-mi dă programul peste cap. Așa că onorez promisiunea cu un ceva de augustwinking

Revăzând pozele astea mi-am amintit de momentul în care am surprins imaginile. Prinsă de febra revenirii și atentă doar la peisaj. Absentă în a-i observa pe cei din jur, am răspuns cu întârziere salutului insistent cu care m-a întâmpinat o mai veche cunoștință. Pedeapsă mi-a fost atunci timpul acordat preț de o cafea pe terasa Pieței Civice. Probabil cafeaua va căpăta în curând atributul scuzelor pentru întârzierea răspunsului… happy

Ar putea cineva să nu accepte asemenea scuze?! coffee big hug

Vechi vs Nou

A fost o vreme în care-l iubeam tare, tare mult…

Mă scotea din belele, era al naibii de îngăduitor, săritor nevoie mare în a-mi pune  sub nas în palmă orice-și amintea el că mi-e preferință.  Era suficient să tastez 2 litere și-mi mângâia genele cu ceea ce intuia că-mi pot dori. Pe-atunci numele-i era alint. Era Dragul de Google

Acum… uneori l-aș părăsi…

Ca și cum am fi prinși într-o căsnicie de 2 parale, s-a transformat în ceva sâcâitor. Pare că vrea să știe tot, oricând, cu orice preț. Are momente multe, mult prea multe, în care-i parcă prea secretos, ascunzându-mi deseori cuvinte care mi-ar putea contura zâmbetul.

Nu-l pot înțelege…

Așa că nu-i înțeleg iscodirile. De parcă-i e idol vecinul ăl curios de-și vâră nasul printre ulucile gardului, așteptând momentul în care-și poate freca bucuros mâinile privind cum bolește Capra de peste hotar. Abia atunci îl adie parcă un vânt de generozitate și-i mai alunecă printre degete ceva cu zgârcenie. De data asta i-a scăpat paznicul de noapte

Am cam zâmbit sterpezit și-am clătinat din cap. Nici nu știe câtă dreptate are! De la o vreme mi-e capra sub imperiul pisicilor. O bântuie neliniștile. Iar eu dau noaptea pe zi. Iar ziua, ciuntită de-un somn din ce în ce mai greu de pescuit și nefiresc de obositor, le-o dăruiesc pisicilor. Că tot e omniprezentă invocarea lor…

Mi-e totuși dragă capra asta și-mi spun că-și merită liniștea. Cu gând la zilele în care zburda veselă prin curte, mi-am zis că nu-i capăt de țară dacă-i servesc porția de căutat în cornițe.  Cu gând la mai bine. Să nu ți-o iei în cap, Capră, c-apoi…

Old habits (still) die hard?