Arhive etichetă: orgoliu

Du hast?

Uscat, înalt, cu un IMC sub cel al meu sigur (sîc! :D), tipul de peste două mese de noi era teribil de plin de el. Nuș’ cu ce-i greșise iubita, dar era pornit hotărât să nu-i răspundă la apeluri… să-i arate odată pentru totdeauna care e purtătorul papucului și cine e sub. Prietenii de sticle (că pahare n-aveau pe masă, am văzut eu bine) erau pe aceeași undă, că unul nu a făcut front comun cu năpăstuita creatură făr’ de drept la apel… Ba au găsit de cuviință să alimenteze orgoliul amicului cu ai dreptate, boss, cine se crede ea?.

Sincer, abia așteptam să ajung în localul ăla – e ceva vreme de când n-am mai avut bucuria să-mi beau cafeaua într-un piano-cafe. Jazz-jazz-jazz! Mai că n-am țopăit de fericire la auzul veștii! Doar că partea asta cu bucuria exagerată mi-a ieșit cumva pe nas…

Nu cârcotesc, exceptând prezența individului totul ar fi fost perfect… chiar și soneria telefonului ar fi fost ok, îmi place Rammstein, pe cuvânt, dar nu în mixaj cu jazz-ul…

Așa… am rezistat preț de peste 7 sau 8 apeluri – la fiecare din ele aruncam o privire către apelat, poate-poate s-o simți și el și nu ne-o mai face părtași la drama lui sentimentală. Dar nu! Circul avea nevoie de martori! Să știe toaaată lumea că el îi mai sus decât consoarta! Abia apoi am ripostat, pe limba lui, cu un Frate, pune telefonul pe silențios sau închide-l! Fără te rog, pe un ton vrut egal, dar care trăda exasperarea.

Ei, aș! Alta cu tupeu? Cred că doar asta a văzut individul… nu deranjul provocat în jur, nu lipsa lui de maniere… Da de când îmi zice mie cineva ce să fac????

Mdea… intrasem deja în colimator. Mai rău, am realizat că îl obligasem indirect pe al meu prieten să se poarte cavalerește. Iar el… abia de se descurca cu diferența de fus orar, asta după o întârzire nedorită de peste 3 ore în avion. Era exact ceea ce îi lipsea!

Eu… recunosc, din viteaza cu atitudine civică nu rămăsese mare lucru. Regretam că am limbă, că am avut răbdarea redusă, că am acceptat să vin la cafea, că m-am bucurat de piano bar, că…. multe, inclusiv că exist și mi-s greu de oprit uneori…

Și atunci a răsărit de la masa alăturată cavalerul pe cal alb. Îi drept, concretizat într-o masă de mușchi, tatuaje la metru, o chelie și o privire de n-ai fi vrut să i-o vezi (asta mi-am zis cred la al treilea apel, când mi-a surprins privirea îndreptată spre posesorul telefonului buclucaș). Care a simplificat povestea cu o frază strictă și la obiect. Tot fără te rog. Frate, ia închide telefonul, cere scuze doamnei, termină ce ai de băut și cară-te! S-a așezat pe scaun, mi-a zâmbit, i-am întors zâmbetul, a butonat ceva la telefonul din fața lui și și-a văzut de ai săi comeseni…

Reacție în lanț… pe când îmi setam și eu telefonul pe silențios, am auzit un să mă scuzați de deranj spus din vârf de buze, apoi am realizat că „viteazul” își luase tălpășița, cu tot cu anturaj…

Frumos i-ai mai zâmbit! mi-a spus V. Merita… e pentru a doua oară când realizez că aspectul fioros e doar o fațadă, care ascunde uneori o persoană cu bun-simț și suflet de copil.

Am ajuns acasă și primul lucru a fost să ascult Rammstein. Melodia cap-coadă! Și de data asta cu plăcere… 😉

P.S.1 Apăi de ce să mă supăr pe local? Firește că o să-i calc pragul și a doua oară, poate-l întâlnim din nou și pe fiorosul tatuat… tot râdea cineva pe înfundate că și-a căpătat un fan. 😀

P.S.2 Aici nu încape loc de ironie, datorez un Mulțumesc, V., pentru cafea și muzică! 🙂

Multiplul de 3

Nu-mi plac certurile. Nici ideea de a fi în veșnică contradicție cu cineva… De aceea fiecare împăcare îmi aduce un strop de bucurie.

Sunt prea naivă. Pentru că-mi doresc o lume frumoasă, mă încăpățânez să cred că oamenii pot fi și buni. Dar în marea majoritate sunt orgolioși, temători să nu piardă avantaje căpătate numai ei știu cum, egoiști… Știu, am mai auzit – de fapt ăștia sunt oamenii normali.

Nu întotdeauna intențiile coincid. Nu când aștepți răsplată pentru un gest firesc… Până la urmă prietenia, amiciția nu le văd ca pe monede de schimb. Iar o împăcare ar trebui să vină din inimă, nu din colțurile obscure ale unei minți bolnave. Nu să fie multiplu de 3 – un fel de persiflare a minunii. Și să aștepți apoi plata gestului tău așa-zis mărinimos. Asta mă obosește.

Eu știu că dacă un lucru trebuie să se întâmple, el vine de la sine. Nu sub forma unui șantaj ieftin.

Lui T.

Uite că mi-am facut timp şi pentru tine…

Chiar dacă mereu îmi reproşezi că îmi bat joc de viaţa mea, uiţi că faci acelaşi lucru, ignorând evidenţe. Stagnând. Refuzând să evoluezi în gândire. Proptindu-te în cutume vechi de când lumea. Pe care le-ai putea contesta dacă ai avea o fărămă de curaj.

Nu pot să spun că te cunosc. Nu. Dar pot să spun că recunosc în răbufnirile tale Orgoliul. Chestia aia care orbeşte şi te îndeamnă să faci tâmpenii. Chestia aia care nu te ajută cu nimic şi care îţi aduce plocon Dezamăgirea, Tristeţea, Nefericirea sau mai ştiu eu ce?! O adevarată Cutie a Pandorei. Cui bono?

Îmi spui că eşti sincer. Dar uiţi că te minţi prea des singur. „Dacă te-aş iubi, nu m-aş culca cu alta!” Halal sinceritate… Ba ai face-o la un moment dat! Atunci când ai avea siguranţa că nu ai nimic de pierdut din asta.

Mi-ai demonstrat că eşti implacabil. Mă ştergi din listă ca apoi să îmi dai add. Mă pedepseşti când nu îţi convine ceva, ca apoi să mă chemi când ţi se face dor de mine. Şi eşti dezamăgit dacă între cele două decizii eu tac? Ţi le respect şi atât.

Aşa cum mi-ar plăcea să îmi respecţi şi tu deciziile. Doar că tu mereu conteşti. Ca şi cum creierul şi inima mea îţi aparţin de drept. Şi eu îmi permit luxul să abuzez de ele.

Dacă permiţi cuiva să facă ceva, nu înseamnă că vei face şi tu la fel. Înseamnă doar că te pui în pielea respectivei persoane şi vezi prin ce trece. Care îi sunt dorinţele. Înseamnă că respecţi persoana respectivă. Şi mai presus de toate că o iubeşti.

Asta am învăţat mai nou. Că viaţa e prea scurtă pentru ceea ce îţi poate cere şi oferi Orgoliul. Şi mi-ar plăcea să înveţi şi tu! 🙂