Arhive etichetă: Otto

Spovedanie

( … desființând Politica Struțului… )

În aparență, de când mă știu mi-s plină de prieteni… așa-și zic ei, aceia care se lipesc de mine ca timbrul de plic când au numai ei știu ce motive. Iar eu – Bursucel Credul – le iau intențiile de bune, deh! Îmi zic că oamenii buni atrag prieteni… Până să mă lămuresc de intenții durează ceva timp, apoi… Apoi mă întristez și ripostez în felul meu, cu un Ignore – asta înseamnând să refuz împărțitul cafelei cu persoana în cauză și orice altfel de contact. Închid robinetul de zâmbete și gata!

Cea mai tristă poveste de prietenie eșuată s-a consumat la sfârșitul verii lui 2006.  Anul ăla a fost cumva nefast pentru bursucei, pare-se. Nu pică bine un N-am fost prietene, m-am folosit de tine 14 ani… a fost mai mult decât un bolovan trântit fix în creștetul capului. În amiaza aia de duminică mi s-au derulat 14 ani în care am ignorat eticheta care-i era pusă de alții în doar câteva secunde. Timp în care mi-am plimbat privirea de la paharul de bere pe care-l avea pe masă până la fața ei… Mi-am zis că omul la băutură spune adevărul, mi-am luat fata mai mult cu forța de acolo și mi-am promis să rup orice contact cu ființa aia pe care o compătimisem și susținusem ani la rând. I-am găsit scuza comportamentului în invidie, trebuia cumva să-mi explic motivația faptelor…

A doua zi a avut tupeul să mă viziteze – atunci îmi amintesc că am făcut cafeaua și i-am servit roadele gestului ei. I-am spus Am făcut cafea, dar nu îți dau pentru că nu meriți! Poate sună urât, dar a fost singurul mod în care i-am arătat că nu mai e binevenită în preajma mea. N-am rupt relațiile decât cu ea – copiii sau soțul ei n-aveau nicio vină. În fond, caracterul nu-l împarți cu nimeni, îți aparține strict… Sunt încăpățânată, recunosc! Nu m-am lăsat înduplecată nici de pledoariile soră-mii, nici de ale altcuiva. Am cerut doar să nu fiu obligată să mă aflu în aceeași încăpere cu ea. Nu din răutate, ci din dorința de a nu fi pusă în situația jenantă de a da nas în nas cu eșecul – nu e plăcut pentru mine să realizez că discernământul alegerii oamenilor de lângă mine mi-a funcționat la parametri jalnici.

În ăștia șapte ani trecuți am mai avut vești despre ea. Nu pentru că mi le doream, ci pentru că involuntar mai apărea în discuții. Rămăsese de referință povestea și singura-mi reacție era Îmi pare rău să aud asta! și-un zâmbet amar. Spun drept că nu m-au încălzit nici susținerea pe care mi-au arătat-o rudele ei apropiate, nici oprobiul la adresa ei. La ce bune toate astea? Nu reparau nimic din cele întâmplate…

Se zice că promisiunea ține șapte ani… iar eu îmi respect promisiunile. Și-n vara asta m-am prostit iar – am acceptat părerile ei de rău și motivația Eh, eram tânără și fără minte… Și-am reluat cumva legătura, dar nu știu prin ce resort am luat în calcul lupu-și schimbă părul… Probabil unde Doamne-Doamne îmi mai poartă de grijă când nu e ocupat cu alte probleme cerești de mai mare importanță.

Și-n numele prieteniei nou înnodate s-a oferit să îi poarte de grijă lui Otto – câinele fiică-mii… Aflase ea că mă dădeam de ceasul morții să îi găsesc un loc primitor și-un suflet bun care să-i aline dorul de Ale. Merge vestea ca vântul… Am oscilat în a-i accepta propunerea, recunosc, dar într-un final am acceptat… Poate și pentru că a știut să-și joace cartea frumos și să pună accent pe toleranță și încredere, cu două propoziții, în care a inclus Formula Magică –  Acordă-mi șansa asta, te rog frumos! E singura dovadă a prieteniei acceptate!

Deseori un acord te poate pune în dificultate – și Da-ul meu cam asta mi-a adus. Nu știu ce a sperat cu gestul ei… cert e că Otto acum e altundeva, într-o familie cu doi copii frumoși, care sper că-i vor aduce fiorosului bucurie. Și-i vor compensa poate lipsa Alexandrei. Sper că-i va fi bine… îmi doresc tare mult asta! Fiindcă are un fond tare bunuț chinezul ăsta… 🙂

Mie, în schimb, nu mi-e bine deloc. Am sufletul împovărat de nevoia de a înțelege motivele care au împins-o să-și dea în petec iar. Pentru că nu pricep ce te poate împinge să spui ceva ceea ce nu crezi? Ce te poate împinge să fii duplicitar? Ce satisfacție ai? De ce e musai să vrei să fii încurcă-lume? Ce obții? La ce bune toate astea?

Bucurie (2 x 1/2)

(…Bucuria mea – Necazul lui Otto…)

Altă insomnie – de data asta de bucurie și-un pic de grijă, recunosc. Dar a meritat și va merita oricând – acum, când îmi știu zăpăceala de fată pornită în fine pe drumul Bucureștiului sunt fericită peste poate! Dar nu pot să dorm, iar am gânduri…

Trăznita de fiică-mea nu poate fără OTTO al ei!

El nu e complet fără EA!

E ca și cum îl lași în beznă, dacă îl privezi de prezența ei…

Două jumătăți

Știu, măi Otto, e curată ticăloșie!

Wake up!

N-am șanse! Nu cu Otto…

După țopăieli, scânceli, papuci plimbați prin cameră în semn de protest, îi musai cazul să reacționez. Nu mai spun „Mi-e somn, Otto, lasă-mă încă un pic!”… Mă ridic doar mecanic. Știu că e vremea Plimbării de Dimineață…

Și începe monitorizarea… Cred că e printre puținele dăți când baia îi este loc drag. Nu iubește apa și sigur nu pricepe de ce trebuie să irosesc timpul sub duș. Garantez că periuța și pasta de dinți sunt chestii inutile în mintea lui. Dar e răbdător. Și mai ales înțelegător. Ceva gen „Fie, pot fi mărinimos și azi cu tine!”. Ieșirea din baie cred că e partea lui preferată. Ultimul nod la șiret e siguranța plecării. Iar mâna mea întinsă către lesă…

E deja un ritual. Care are ca încoronare bucuria lui Otto. Cred că asta e partea care îmi place cel mai tare…

Nu mi-am închipuit niciodată pe vremea când era puiuț că-mi va fi tovarăș de plimbare. Sau că voi ajunge să îmi doresc o casă, o grădină, un loc de joacă doar în perspectiva unui Otto fericit. E o altfel de trezire…

Otto & Ale

 

100

Plimbarea cu Otto de dimineață…  e din ce în ce mai vioi și am descoperit că e un bun tovarăș de alergare. La cele aproape 28 kg am constatat că e din ce în ce mai greu de strunit. Dar îmi prinde bine și provocarea asta. Mi-ar fi plăcut să nu fie nevoie de lesă… și azi mi-am dorit o curte imensă pentru el, îndeajuns de mare încât să poată alerga în voie. Sau un parc imens, așa cum era cel din Saint-Cloud… Iar visez… 🙂

Acum cafeaua… Cu același Otto, tolănit pe covor ca un purcel. Dimineață l-am numit măgar… a tăiat calea vecinei de la etajul 1 și a ieșit pe ușa scării val-vârtej! Mă întreb ce visează Otto. Tresare prin somn . Ce-o fi în mintea lui?! Îl privesc altfel acum. Și știu că îmi va fi dor de el, așa cum îmi este dor de Puff…

Și gata… mi-s pregătită de o zi de alergături… e oarecum ultima sută de metri.

Parc de Saint-Cloud

Un chinez printre români…

Nu mi l-am dorit pe Otto. Știu câtă nevoie de afecțiune are un câine. Și ce responsabilitate presupune. E echivalentul unui copil. Dar mi-a devenit drag până la urmă…

E dificil pentru Otto să își facă prieteni printre semenii lui din mediul canin. Cred că îi sperie faptul că e diferit. Că e impunător, dar impasibil la provocările lor. E prea calm. Ar fi ușor pentru el să riposteze – are forța și prestanța necesară – doar că nu îi stă în fire. Reacționează doar după ce l-ai enervat îndeajuns de tare. Și atunci nu se repede la gâtul celuilalt. Doar latră, iar asta e suficient.

Mă întristează scâncetul lui Otto. Știu că el nu poate înțelege teama celorlalți. Că tot ce își dorește e doar tovărășia lor. Și că speranța i se transformă în dezamăgire, pentru că simte doar respingerea…

Ale & Otto