Arhive etichetă: pași

Of, inimioară!

Pași egali. Ai putea crede că-s studiați, dar nu… Mai repede s-ar potrivi dictați. Da, asta se potrivește mai bine. Dictați de sandalele astea care mă apropie de nori cu 10 cm. Am măsurat, să știi…

Pașii ăștia egali sunt perfecți pentru rochia office. Și-mi scutesc gleznele de surprize neplăcute. Perspectiva unui sfârșit de săptămână ratat din cauza unui prezumtiv accident stupid mă face să calc precaut. Probabil așa pășește în luminiș o căprioară. Totuși îmi spun că e o diferență – ciutei nu i-ar fi deloc anevoie ca la primul zgomot bizar să o rupă la fugă. Mie mi-ar fi imposibil. Din cauza rochiei, din cauza sandalelor, firește! Accesoriile astea…

Realizezi că fără accesorii ne-ar fi mult mai bine? Ne-am căpăta lejeritatea, libertatea de mișcare pe care ne-o îngrădim de bunăvoie. Putem fi curajoși, dar nu într-atât încât să ne preumblâm prin lume lipsiți de accesorii. Cum s-ar mai țuguia buzele la vederea unui asemenea tablou! Cum s-ar mai rotunji ochii…

Rotunjirea asta… Rotunjesc vocalele de-aproape o săptămână și eu abia azi realizez asta! Da, știu, eu și contratimpul mergem de mânuță nu de azi-de ieri. Lasă, asta să-mi fie paguba! Deocamdată mi-s în câștig. Pe plus. Rotunjirea asta a vocalelor, cuminte, fără grabă, de-ai crede că-i mai repede descânt și nu cânt, îmi încălzește sufletul purtat de pașii aceia egali care par studiați. Până acasă unde, odată eliberat din strânsoarea accesoriilor, nu mai e loc de înfrânare. Gonește precum o căprioară speriată și-aproape că atinge cerul. Aproape… Picul de cumpătare îl obligă totuși să păstreze distanța. E drept, doar 10 cm, dar… E liniștitoare distanța asta, dacă s-ar pierde altminteri prin nori? Ce m-aș face eu fără el? Of, inimioară…

Cumva mă pot descurca cu starea asta. Aș putea chiar spune că mi-e bine. Oarecum bine… La o adică nu mă deranjează alternanța pășitului agale cu goana nebună. Și-mi place rotunjirea vocalelor. O pot duce așa muuultă vreme fără să mă plictisesc. Mă-ntreb doar dacă ar fi cuminte să-i spun suflețelului ăsta, căruia-mi pare că tare-i mai place să gonească precum o căprioară speriată, că îi e cerbul luat demult. Să-i spun sau… ?!

Pași (de parcurs)

Presată cumva de schimbările din ultima vreme, mi-am zis că nu mai e de joacă și că tre’ să-mi institui reforma garderobei. Primii pe listă pantofii piesă de rezistență, deh!  Recunosc, la început nu prea aveam habar nici de model, nici de culoare. Oscilam?! Nici măcar… Cochetam doar cu ideea tocurilor, ajustam la 15 – 30 minute înălțimea lor… și cam atât. Însumată la statura mea, înălțimea maximă adminsă ar fi trebuit să atingă până la 1,75 metri. Maxim. Hait, nu mă văd punându-mi capăt zilișoarelor aruncându-mă de pe tocuri! I don't wanna see

Buuun! Primul pas l-am parcurs fără șovăire. A urmat hopul. Culoarea. Asta s-a tot schimbat. Ba alb – indus de colile ce mi le-am tot perindat prin față, ba bej (de la dosare mi se trage asta). Apoi am găsit un bleu-ciel bestial – tot un dosar era, dar mi-a trecut iute, că era greu de asortat… Mi-a trecut prin minte câteva secunde ideea de cafeniu. Asta la ieșirea din birou, pe când încuiam ușa. Am alungat gândul, imaginându-mi replica fii-mii. Altă culoare mai maro n-ai găsit?!? I don't know

Ăștia au fost pașii împiedicați. Dar acum… ehe! Acum pășesc ferm, fără teama blidelor! Am găsit pantofii! Roșii, toc… Să fie, dom’le, contabilitatea la înălțime! Ar mai fi pașii până la magazin…

Ce pași?! Zborul – mii de pași în nici 3 minute… thumbs up

Roșul să fie! De mac… de trandafir… Mie mi-a înviorat seara, vouă să vă coloreze sfârșitul de săptămână! rose happy

V

Uitasem… Tocmai eu, cea căreia din vreme în vreme cineva îi amintește că este posesoarea unei memorii de elefant… 🙂

Și totuși… Memoria este cea care ne joacă de cele mai multe ori feste. Aș putea pune pariu că nici măcar elefantul nu ține minte primii pași. Nu știu de ce în memoria colectivă stângul este pus pe calapodul strâmbului, iar dreptului… ehe, i se conferă atributul perfecțiunii.

Inechitabil, aș putea spune.

Drept – Stâng…

Bine – Rău…

Frumos – Urât…

Lumină – Întuneric…

Întregul n-ar exista fără stâng – i-ar fi ciuntită însăși noțiunea de perfecțiune.

Normalitate? Posibil, până dai nas în nas cu stângaciul – el e singurul în măsură să contrazică, să rescrie și să redefinească sistemul de referință. Cu stânga, nu cu dreapta! Ar putea privi eventual cu îngăduință grija dreptaciului de a respecta obiceiul pășitului. Și ar zâmbi ironic, amintindu-și de impactul superstiției. Pentru el nu e o problemă să acorde întâietate stângului la purcederea prin blidele împrăștiate pe drum. La drept vorbind fac și ele parte din decor. Ca și gropile…

Pot spune că stângaciului nu i se pare dreaptă uniformizarea. Dar încearcă din vreme în vreme, când îi este evidentă discrepanța, să se adapteze și el cumva. Stângaci, firește, altminteri cum?! Nici nu i-ar ieși perfect lucrurile altfel…

Nu e anormalitate, copil, e doar excepție… Ăsta a fost răspunsul dat la întrebarea încurcată pe care mi-a pus-o odată demult un pui stângaci, necăjit și puțin încruntat. Arc de cerc au desenat pistruii a zâmbet atunci. Nici acum nu m-ar lăsa sufletul să oblig pe cineva să facă altminteri de cum îi e felul.

Azi, cu stângăcia, i-am cam uzurpat locul Bursucelului. L-am lăsat dormind. Dacă aș privi peste umăr, probabil aș vedea cu coada ochiului un zâmbet. Bursucelul ăsta… nu, nu l-aș schimba cu nimic! Dar nici nu l-aș trezi acum.

Așa că urarea de

Bună să vă fie dimineața asta a asfințitului de an! 🙂

va fi semnată simplu Doina

P.S. V… uitasem de aniversare… WordPress mi-a amintit pe 28 decembrie de cei 5 ani trecuți cu rânduri așternute sub auspiciul stângăciei Bursucelului.

Ș(o)apte

Pornesc hotărâtă să pun capăt stării anapoda care mă prinsese în mreje cu ceva vreme în urmă. Rememorez întâmplările din Miercurea ce pe-aici s-a împământenit a fi Fără Cuvinte. Cea din viața reală mi-a fost Cu zâmbet de speranță. A fost suficient doar să aud de la celălalt capăt Am obținut acordul din ambele părți, acum am nevoie doar de confirmarea ta…  Apoi zilele ce au urmat au fost pastelate cu surprize plăcute. Chestii care merită împărtășite unui duhovnic drag…

Șapte pași – atât mă despart de-o-mbrățișare sinceră și caldă… de cuvinte doar insinuate de o curgere lină și constantă. Realizez că reproșurile sunt mascate doar de impresii gen rece ca gheața sau sărat precum marea… Sarea o pun eu uneori. Răceala e poate tot din vina mea, fiindcă mă simte când nu vreau să zăbovesc… Mă-ntreb de mă-nțelege?!

Fac pașii cu graba dependentului de viciu. Știu că e locul unde-mi pot lăsa gândurile în voie. Amalgamul de cuvinte care se rostogolesc fără teama de a fi stăvilite nu mai au răbdare. Se topesc într-un imperativ Mai repede! care mă face să zâmbesc! Șapte pași îi faci într-o clipă, ce-atâta grabă?

Mă simte… Mă știe poate cel mai bine… Mă-nvăluie cald și așteaptă… de fiecare dată cu aceeași răbdare ce contrastează cu năvala gândurilor ce-mi pornesc de la un Spui? abia șoptit.

Și-i spun …de miercuri știu că Bunul mă iubește! Ei, nu râde, știu ce spun doar! Miercuri, Joi, Vineri, Azi – astea-s dovezi clare! Păi cine crezi că m-a ajutat? 🙄 Nu chicoti! Am isprăvit toate-toate! Pot dovedi orice, dar n-are rost să-ți cer să vii să vezi – știu că nu poți… Mai bine nu spuneam…

Liniștea de dinaintea plecării seamănă picuri de tristețe ce preced doar alți șapte pași. Dar înainte de a-i face – fără grabă de data asta – ceva mă-ndeamnă să-i spun

O să revin, să știi… Te iubesc, Apă!big hug

Pași

Ca să faci rău nu îți trebuie multă carte. Nici ca să manipulezi. Nici ca să te porți urât. Și mai ales ca să faci lucrurile în răspăr.

Ca să nu faci toate astea îți trebuie rațiune. Nealterată. Când nu e… Dumnezeu cu mila!

Pentru că oricât s-ar caracteriza un om ca fiind canalie, căcat de om, jigodie… nu prea e la îndemână să recunoști că ai coborât sub condiția lui, că ți-ai încuiat caracterul și că te-ai comportat ca o chivuță oarecare. Asta se cheamă lipsă de caracter. Indiferent de împrejurări.

Acum când derulez filmul îmi dau seama că a pornit de la o simplă replică. „Nu am încredere în tine!”. Și a declanșat ceea ce nici măcar trădarea și restul minciunilor care mi-au fost servite în „Te iubesc!” nu au reușit să facă. La ce naiba e bun să iubești pe cineva dacă nu are încredere în tine? Asta în condițiile în care îți cere să ai încredere în schimb tu. După toate rahaturile pe care a trebuit să le digeri, servite gratuit.

Acum s-a trezit conștiința. Și nu e ok. Nu mă mai simt bine în pielea mea. Mă urăsc pentru fix ce am reușit să fac. Să mă simt și eu o canalie, o jigodie, un căcat de om. Și nu găsesc calea să o adorm. Nu prea vrea să îmi găsesc scuze. Dacă nu ești mulțumit cu acțiunile tale totul este degeaba!

Am pornit cu stângul în povestea asta, am terminat tot cu stângul…