Arhive etichetă: piano bar

Piano bar

Uite tu ce pierzi, mai ai timp să te răzgândești…

Ascultă măcar 5 secunde!

Ce 5 secunde? Am ascultat până la capăt. Vă puteți închipui cum sună Hit the road, Jack! al lui Ray Charles cântat doar la pian? Fără voci. E o nebunie, pe cuvânt! Octave diferite pentru El și Ea… un duet spumos și plin de ritm, cu improvizații cum numai un împătimit al jazz-ului știe să le întoarcă din clape. Un adevărat regal! Clar, coup de foudre ce necesita musai un bis! Primit altminteri, în semn că un Cineva acolo sus mă iubește… 🙂

Acum… recunosc că mi-a plăcut cover-ul, dar de nu exista originalul… Așa că îl repun la loc de cinste, cu destinația monday morning. Pe principiul ziua bună se cunoaște de dimineață.

P.S. 1 Se spune că plantele iubesc muzica bună. Păi de-i așa, poate crește și iarba, ignorând că e luni azi! 😉

P.S. 2 E un fel de scuză, recunosc, dar știu că oricui i se poate întâmpla asta măcar o dată în an. Adică vine o zi în care nu vrei să ieși niciunde, indiferent de cât de frumos sună invitația sau de obligațiile pe care le-ai avea de onorat. Îl iei pe nu în brațe și gata, că doar asta ți-i starea. Așa am simțit azi – așa am făcut!

Du hast?

Uscat, înalt, cu un IMC sub cel al meu sigur (sîc! :D), tipul de peste două mese de noi era teribil de plin de el. Nuș’ cu ce-i greșise iubita, dar era pornit hotărât să nu-i răspundă la apeluri… să-i arate odată pentru totdeauna care e purtătorul papucului și cine e sub. Prietenii de sticle (că pahare n-aveau pe masă, am văzut eu bine) erau pe aceeași undă, că unul nu a făcut front comun cu năpăstuita creatură făr’ de drept la apel… Ba au găsit de cuviință să alimenteze orgoliul amicului cu ai dreptate, boss, cine se crede ea?.

Sincer, abia așteptam să ajung în localul ăla – e ceva vreme de când n-am mai avut bucuria să-mi beau cafeaua într-un piano-cafe. Jazz-jazz-jazz! Mai că n-am țopăit de fericire la auzul veștii! Doar că partea asta cu bucuria exagerată mi-a ieșit cumva pe nas…

Nu cârcotesc, exceptând prezența individului totul ar fi fost perfect… chiar și soneria telefonului ar fi fost ok, îmi place Rammstein, pe cuvânt, dar nu în mixaj cu jazz-ul…

Așa… am rezistat preț de peste 7 sau 8 apeluri – la fiecare din ele aruncam o privire către apelat, poate-poate s-o simți și el și nu ne-o mai face părtași la drama lui sentimentală. Dar nu! Circul avea nevoie de martori! Să știe toaaată lumea că el îi mai sus decât consoarta! Abia apoi am ripostat, pe limba lui, cu un Frate, pune telefonul pe silențios sau închide-l! Fără te rog, pe un ton vrut egal, dar care trăda exasperarea.

Ei, aș! Alta cu tupeu? Cred că doar asta a văzut individul… nu deranjul provocat în jur, nu lipsa lui de maniere… Da de când îmi zice mie cineva ce să fac????

Mdea… intrasem deja în colimator. Mai rău, am realizat că îl obligasem indirect pe al meu prieten să se poarte cavalerește. Iar el… abia de se descurca cu diferența de fus orar, asta după o întârzire nedorită de peste 3 ore în avion. Era exact ceea ce îi lipsea!

Eu… recunosc, din viteaza cu atitudine civică nu rămăsese mare lucru. Regretam că am limbă, că am avut răbdarea redusă, că am acceptat să vin la cafea, că m-am bucurat de piano bar, că…. multe, inclusiv că exist și mi-s greu de oprit uneori…

Și atunci a răsărit de la masa alăturată cavalerul pe cal alb. Îi drept, concretizat într-o masă de mușchi, tatuaje la metru, o chelie și o privire de n-ai fi vrut să i-o vezi (asta mi-am zis cred la al treilea apel, când mi-a surprins privirea îndreptată spre posesorul telefonului buclucaș). Care a simplificat povestea cu o frază strictă și la obiect. Tot fără te rog. Frate, ia închide telefonul, cere scuze doamnei, termină ce ai de băut și cară-te! S-a așezat pe scaun, mi-a zâmbit, i-am întors zâmbetul, a butonat ceva la telefonul din fața lui și și-a văzut de ai săi comeseni…

Reacție în lanț… pe când îmi setam și eu telefonul pe silențios, am auzit un să mă scuzați de deranj spus din vârf de buze, apoi am realizat că „viteazul” își luase tălpășița, cu tot cu anturaj…

Frumos i-ai mai zâmbit! mi-a spus V. Merita… e pentru a doua oară când realizez că aspectul fioros e doar o fațadă, care ascunde uneori o persoană cu bun-simț și suflet de copil.

Am ajuns acasă și primul lucru a fost să ascult Rammstein. Melodia cap-coadă! Și de data asta cu plăcere… 😉

P.S.1 Apăi de ce să mă supăr pe local? Firește că o să-i calc pragul și a doua oară, poate-l întâlnim din nou și pe fiorosul tatuat… tot râdea cineva pe înfundate că și-a căpătat un fan. 😀

P.S.2 Aici nu încape loc de ironie, datorez un Mulțumesc, V., pentru cafea și muzică! 🙂