Fără nume

Știi momentul ăla când simți că totul e cu josul în sus? Sper să nu, așa că o să-ți spun că e urât. Urât de tot! Cel mai aiurea e că ajungi să nu mai pricepi nimic. Și nici nu prea te mai interesează nimic. Te guvernează haosul și vidul. Alegi izolarea ca unică soluție rezonabilă. Nuuu, n-ai putea suporta nici mila, nici compătimirea celor din jur. Așa că-ți ferești urechile de un posibil Ți-aș fi zis eu mai demult, dar... și-ți ferești privirea de perspectiva mutrelor demne de un cioclu. Îți poți înmormânta tu singur și veselia, și sentimentele. Oricum asistența e inutilă. Și rămâi așa o vreme. Tu cu tine însuți… După o vreme realizezi că starea de legumă nu te prinde. N-ajungi niciunde așa. De vreme ce te-ai deprins cu îngropăciunea, te-ngropi în muncă și-aștepți. Între timp începi să vezi oameni. Alți oameni, care nu-ți știu povestea. Oameni inofensivi. Nu cultivi prietenii, te mulțumești doar cu doi prieteni. Vechi și buni, așa-ți spui tu. Așa și trebuie să fie. Un El și-o Ea care sunt cumva speranța ta că iubirea poate fi și poveste frumoasă. De fapt, că trebuie să fie! Ei da, și ei s-au lovit de fel de fel de opreliști, dar asta n-a contat! De fiecare dată când gândul ăsta îți dă târcoale, zâmbești. Ușor blazat, dar tot e ceva. Nu mai ești muntele de tristețe… Apoi, când Ea e plecată te miri cu ce treburi, El te invită Să mai ieși din rutina ta la o cafea. Și-ți pare firesc, că doar îți e bun prieten, vă știți de-atâta vreme și-ați stat de-atâtea ori la povești. Apoi știe că n-ai mai ieși în ruptul capului cu oricine. Mai ales de Sf. Valentin, când nu se cade să șezi în casă singur cuc! Că tu nu dai doi bani pe sărbătoarea asta de import oricum nu contează… Când într-un final îți pică și ție fisa că bunăvoința nu-i într-atât de gratuită ți se face jenă. Treci peste, că oricum n-ai alt ce face. N-ar pricepe oricum ofensa pe care ți-a adus-o. Poate te-a crezut tută sau altcum, dar mai contează? Apoi îi amintești o vorbă din bătrâni, zâmbești trist cu gândul la Ea, mai spui un banc-două și la plecare te-ntrebi ce naiba să faci cu buchetul de flori de ți l-a înmânat cu gingășie bădăranul. Pardon, omul de bine! Îl întrebi doar – dând cu stângul în dreptul – dacă nu vrea să îl ducă acasă. ??? Buchetul! Că sigur Ea s-ar bucura să-l găsească în vază la întoarcere. Păstrezi pentru tine faptul că Ei nu îi vei spune nimic despre neghiobia fantelui, oricât de tare te-ar mânca limba. Ai strica frumusețe de armonie conjugală și-apoi, mai știi, poate chiar o iubește și episodul e doar rezultatul unei simple neînțelegeri în ceea ce te privește. Dar… După o vreme realizezi că Ea e parcă un picuț mai distantă. Ca și El altminteri. Pe El îl poți înțelege. Orice refuz e curat obiect contondent pentru orgoliul din dotare. Dar Ea? N-ai supărat-o cu nimic, nu i-ai pricinuit niciun neajuns. Asta te macină, dar nu îndrăznești să întrebi care naiba-i motivul. În timp n-o mai cauți nici tu și preferi să rămâi în vidul tău. Cu oamenii inofensivi. Iar când De ce? se iscă din te miri ce amintire legată de Ea, o simplă ridicare din umeri și-un zâmbet ușor blazat îți sunt îndeajuns. Mai contează?!

P.S. Povestioara asta, spusă pe nerăsuflate și banală-n felul ei, mi-am amintit-o aseară în fața standului cu flori. Preț de câteva clipe m-a amuțit și tăcerea a picurat poate nedumerire. Apoi am răspuns zâmbind Mai bine o sticlă cu vin alb! La drept vorbind, nici mie nu-mi spune nimic Sf. Valentin. Prefer Dragobetele… 😉

P.P.S. Și totuși, pentru cei care serbează Valentine’s Day, să nu-mi aud că-s din neam de cel prost… 🙄

Sursa foto

Fluier…

Fluier și mă simt cumva… Așaaa, ca un plătitor de… taxă specială. Nu spun cum mă simt, că n-aș găsi cuvântul potrivit care să-mi fie și la îndemână, dar și relevant. Mai bine îmi fac portretul – uite, toate simțămintele mi s-au adunat în obrăjori, colorându-i de numa-numa! Ia uite ce frumușică mi-s… O minunăție, ce mai!

Se spune că degeaba ai băut peste măsură dacă nu te-ai făcut și de poveste! Și cum locul ăsta e numai bun pentru povești… ce mai tura-vura, e musai să fluier sănătos. Poate așa mă lecuiesc. Sau măcar mă răcoresc, că mi-s cam pornită pe mine și zău că m-aș fugări de mi-ar fi la îndemână…

A pagubă fluier azi. În traducere ar suna cam așa… Dacă vă e a vorbi la telefon, căutați-vă orice alt loc și feriți-vă de bancheta din spate a taxiului B-88-NAE. Na, e treaba voastră dacă nu mă luați în seamă, dar să nu-mi veniți cu plângeri mai apoi, că vă bat obrazul! Înclin să cred că nici scaunul din față-dreapta n-ar fi locul propice unei astfel de îndeletniciri, dar… mă rog, eu vorbesc doar despre chestii simțite pe pielea mea. Așa… Deci, dacă îmi luați în deșert fluieratul, o să vă copleșească și pe voi istorioara cu hoțu-i cu un păcat, iar păgubașul cu o mie!  Și-o să ziceți și voi, privind fețișoara colorată de nevinovăție a taximetristului, îmi pare tare rău, dar nu pot spune cu sinceritate că vă cred! Pe bune, sentiment mai copleșitor decât ăsta n-am mai trăit de-o lună încoace… Una peste alta, aș mai fluiera și tăcerea care mi-a servit-o fiică-mea când i-am povestit isprava. Bine măcar că nu i-am văzut expresia feței!

Partea bună e că am lăsat deoparte lucrul de mână. Azi nu mai împletesc, iertată-mi fie leneveala! Azi termin de scris, apoi îmi fac de cap bântuind pe câmpiile internetului. Dacă-i bal, bal să fie! Vorba lui Topârceanu – Să nu pierzi nădejdea, orice-ar fi să fie – după întristare, vine bucurie.

 

P.S. Totuși… de data asta mi-ar fi plăcut să mă simt rață, nu gâscă…

Sursa foto

Pisici!

Ce pisici să-i spui unui om dat peste cap, presat de timp, neliniștit și nerăbdător să treacă peste un hop, astfel încât să nu dai cu bâta în baltă?

Cum pisici se-ntâmplă că, deși ai la îndemână ditamai dicționarul, te trezești că niciun cuvânt nu e îndeajuns de potrivit să îl scoată la liman?

Când pisici să reușești, în contratimp fiind, să-ți strângi literele mănunchi și să-ți inventezi tu cuvintele?

Unde pisici să găsești fraza aceea perfectă, fără bălării, fără floricele, care să-l aducă pe linia de plutire?

Pisici să fie azi! Măcar ei au o poveste mai veselă…

Sursa foto

Poveste în mov-pal

Uitase șirul primăverilor ce-i ninseseră părul cu flori de cais. Le numărase cândva, dar acum căpătase înțelepciune – așa îî plăcea Fetei să creadă – și le aștepta fără să le mai treacă pe răboj. Nu număra zilele. Nu număra nopțile. Toate erau egale până în ziua în care se repeta Povestea.

Fata zâmbea de fiecare dată când își amintea despre istoria asta. Pentru că, uitasem să vă spun, în viața de zi cu zi Fata era Bunica. Sau Buni uneori, funcție de starea Nepoților. La începuturi, pe când erau prichindei, Nepoții îi aduceau fel de fel de flori, care mai de care mai frumoase și mai colorate. Bunica știa să se bucure de ele, le privea cu ochi cafenii și-nduioșați de căprioară, mângâia piticeii pe creștet și le zâmbea de fiecare dată. Zâmbea frumos. Dar niciunul din zâmbete nu-l egala pe cel smuls de buchetul de Zambile mov de grădină pe care i-l aducea în fiecare an Băiatul.Un singur buchet, o singură dată pe an…

Sunt prea simple florile astea, Buni! îi spusese odată prichidelul cel mare. Și firave ca tine…

Da, și atunci – ca și acum – Fata era firavă ca o tulpiniță de păpădie. Iar gândurile, visele și dorințele-i erau ușor de spulberat, tot ca un puf de păpădie. Poate pentru că era mereu pusă pe glume era ușor de necăjit – cine să mai știe ce se petrecea pe-atunci în sufletul ei? Trecuseră ani buni și peste unele istorioare se așternuse văl de uitare. Povestea Zambilelor de grădină o retrăia în schimb an de an în ultima vreme. Băiatul nu mai avea zulufii de odinioară, dar își păstrase statura zveltă. Și zâmbetul ce-i colora verdele-smarald al privirii. Și bucuria revederii. Erau prieteni vechi și buni, iar asta era mai mult decât îndeajuns…

Era o primăvară târzie atunci. Dacă la începutul iernii Fata se bucurase de zăpadă – muuultă zăpadă! – venise și vremea când i se făcuse lehamite de-atâta gheață, alb-gri, frig și haine groase. Tânjea după soare, după verde și flori. Se ruga zi de zi să vină primăvara, să se curețe drumurile, să apară ghioceii. I se păreau a fi cele mai frumoase flori și cele mai curajoase! Asta-i era părerea de nestrămutat și verifica de la o vreme cu nerăbdare o grădiniță unde știa că apar an de an ghioceii. Era martie deja și gheața nu se dădea dusă, dar nici Fata nu se dădea bătută!

Ești încăpățânată ca un catâr prostuț! îi spunea de la o vreme Băiatul. O să răcești așa – mai bine pune o căciulă pe cap sau lasă-ți părul să crească! Ești fată doar, nu băiețoi! Vorbele astea i-au amintit Fetei că peste iarnă îi cam crescuse ciuful, așa că a mers la frizerie și-n ziua aia de-nceput de martie a rezolvat problema… Apoi a răcit. Urât de tot! Mai mult de două săptămâni a plătit tribut bolii…

Apoi a mai trecut o săptămână până să revadă grădinița. Fugiseră ghioceii și asta o cam dezamăgise. În schimb, cu tulpini subțirele precum paiul apăruseră dintr-un pâlc trei zambile mov-pal, ce îi zâmbeau în soare. Și Fata și-a dorit una! Să o miroasă, să o privească și peste zi, și seara înainte de culcare…

Nici bine n-a înflorit și tu vrei s-o rupi?!? Glasul Femeii i-a sunat spart în urechi Fetei, i-a oprit mâna în aer și i-a pornit o lacrimă. Iar când Fata a ridicat privirea a întâlnit privirea de ocean verde-smarald a Băiatului. Ar fi vrut să-și scufunde lacrima acolo, să nu i-o vadă. Și-ar mai fi vrut să nu-i fi văzut zâmbetul ce-l ghicea sarcastic. Și de rușine a fugit, lăsând în urmă chicotitul și urâciosul Nu-ți mai plac ghioceii, Fată dragă? topit parcă de pe buzele Băiatului.

Și-o săptămână n-a mai văzut iar grădinița cu flori… Apoi, într-o sâmbătă cu soare blând și zumzet de gâze, la poarta Școlii a venit Băiatul. Și i-a adus Buchetul – zeci de zambile mov de grădină, cu un miros amețitor –  pe care Fata l-a ținut strâns în două mâini firave ca de păpădie… Apoi, pentru prima dată a privit spre fața încadrată de zulufi rebeli și s-a bucurat că verdele-smarald lucește altfel când e colorat de zâmbet sincer și cald… A spus abia șoptit un Mulțumesc! Și a zâmbit. Poate cel mai frumos atunci…

3 Puncte

( … în ton cu miercurea… )

Exact! Mă bântuie melodia asta de ceva vreme bună. Google o știe, curioșii din lista de messenger o știu și ei. Acum o las aici, să mă fac de tot de poveste! 😳

Preventiv pun să vă țină cât mai departe de belele. Luați și zâmbetul, că nu strică, zău! 🙂

Jurnalul unei femei simple – 14

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Pentru astăzi 23.01.2014 ora 00:45

Afară … cred că a plouat… sau ceva de genul – rece, asfalt ud… dar asta nu pune piedică ălor doi sau trei cheflii care zici că-s loviți de limbarniță acută! Cred că suferă pe deasupra și de boala superstiției – că altminteri somnul meu ar fi avut câștig de cauză în fața cioburilor care se pare că în accepția lor alungă ghinionul. Mdea… singurul dram de noroc rămas după ce mi-au stricat bunătate de odihnă e că m-au trezit la vreme să închid fereastra. Să le spun Mulțumesc! … să nu le spun?! 🙄

Mă gândesc … la bife. Bifăm, nu? O situație raportată la vreme, un job ochit, râvnit și în fine căpătat, un țel atins… Se pare că viața ni-i cam plină de bife… Bifăm chiar și ghinioanele în speranța că ne vor ocoli apoi. Hmmm… câte creioane tocim bifând de-a lungul vieții? Mă gândesc la faptul că de-o bună vreme bifez nesomnul cu succes… Și nu-i a bună! 👿

Din locurile de unde învățăm … Nu mă pot hotărî… merg întâi să-mi fac o cafea, deși… da, cafeaua ar fi ultimul lucru care mi-ar trebui acum! De câteva zile am învățat un lucru – orice bucurie se poate transforma în timp în dezamăgire. Depinde doar de unghiul din care privești vestea. De cât de… comod te-ai așezat. Și de cum știi să gestionezi situația. Și de doza de haz de necaz pe care o poți pune la bătaie. O pală fină de ironie îmi trage un bobârnac zdravăn peste nas și-mi spune că deja bat câmpii. Posibil fără eleganță, dar sigur pe lângă subiect! 😳

Sunt recunoscătoare pentru … că am ațipit mai devreme cam vreo 20 minuțele. Încă mai văd partea plină a paharului și asta-i de bine! Aș fi fost și mai recunoscătoare pentru 8 ore consecutive de somn. Bunule, fă bine de scoate dopurile de ceară din urechiușe și-auzi-mă!

Din bucătărie … nu vă pot da detalii la ora asta, poate data viitoare o să vă povestesc despre o salată verde cu sfeclă roșie tăiată julien, cu ardei roșu, castravete și brânză de capră. …

Cu ce sunt îmbrăcată … cu praf de somn… aștept să-și facă efectul, că-i amestecat cu răbdare verde!

Citesc … ce scriu alții, că eu mi-s cam deficitară la capitolul cuvinte. Ori le-a păpat pisica aia de-o văd de ceva timp așteptându-mă seara să vin acasă, ori le-a suflat vântul. Nu prea mai citesc și iau notă de asta… Mai multe note și mă pun pe solfegiat…

Ceea ce aștept (sper) … cumva în van aștept să-mi clarific diferendul cu ANAF-ul. Ei, da, mi-e clar că mă va jupui de-un rând de piele pentru veniturile obținute în 2011 în Norvegia. Am așa o siguranță legată de povestea asta… ehe! Adică pentru 3 luni de muncă acolo (adunate cu indulgență de mine) o să mă taxeze statul român fără pic de scrupule. Deh, prea m-am bucurat că n-am lucrat la negru, o să-mi iasă pe nas acum toată fericirea! Nu-mi arde de plâns, așa că o să râd de mine cu lacrimi! Cam așa…

Ce mai meșteresc … deocamdată nimic. N-am starea necesară, daaaar… Îl mai țineți voi minte pe bărbatul din viața mea de-mi stabilea seară de seară sarcinile în bucătărie?! Exact! Mihăiță și-a numărat pe degete colegele de clasă și așa am aflat aseară că am o nouă sarcină – 19 mărțișoare pe care o să le ofere plin de el. Că doar nu-i de colo să mă pună pe meșterit, nu? Promit să le pun la grămadă și să le imortalizez pentru posteritate… 😉

Ascult … un playlist de vreo 2 giga de muzică destinată odată demult unui restaurant… Să toooot asculți! Cert e că e faină și spun Mulțumesc! 🙂

Unul dintre lucrurile mele preferate … cafeaua pe care numai ce am terminat-o. Soarele, nisipul și marea… Da, bine, am scris deja 4 chestii, dar la ora asta mi-s îngăduitoare cu mine… Acum aș prefera să mai și dorm, dar poți de răul limbuților de afară? Prefer să fiu precaută și să nu torn gaz pe foc, așa că mă abțin să le zic un ceva de dulce. Nu cred că ar avea efect, așa că prefer să tac…

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … vine blonda de soră-mea – asta face cât un car de planuri!

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

Să vă fie aproape Zâmbetul azi – ar mai fi doar 2 zile distanță de Răgaz… 🙂

Jurnalul unei femei simple – 3

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Pentru astăzi 04.10.2013 ora 23:58

Afară … îi beznă și de data asta, am verificat. Și friiig, mama ei de vreme, de toamnă, de… ce frumos era astă-vară, ehe! 😉

Mă gândesc … o să mă prindă Mâine scriind la postarea asta, așa că las gânditul și-i dau bice cu scrisul. ➡

Din locurile de unde învățăm … îmi povestea prietenul meu, cel de care mă desparte încă Oceanul, că trebuie să ajungă într-un colț de Americă uitat de civilizație – într-o rezervație a indienilor… apoi, mai devreme, mi-a spus că locul ăla e de fapt Civilizația – asta e concluzia la care a ajuns de cum a dat cu ochii de Oamenii de acolo. Nu spun mai mult, că sunt sigură că nu e cazul. Învățăm din locurile simple, de la oamenii neprefăcuți… mă refer la adevăratele învățături. 😎

Sunt recunoscătoare pentru … că a venit Instalatorul azi să-mi repare Caloriferul-Cascadă. Inițial zisese că nu are vreme, dar când a aflat că tocmai pe mine picase năpasta și-a rupt din timp. Zic iar Mulțumesc! 🙂

Din bucătărie … vine o boare de liniște și pace – iar mă hrănesc bucătarii de la cantină… 😳

Cu ce sunt îmbrăcată … pfiuuu… iar am blugii pe mine – de data asta cei negri, doar hanoracul e același. Nu mă pot dezlipi de el, că tare-i plăcută atingerea lui. Unde mai pui că e indicat să-l port – Luminosul încă nu face față frigului iscat de ploaia ce mi-a răcit pereții cu lacrimile ei de crocodil. 👿

Citesc … Ordinul 3055/2009, actualizat, cosmetizat… nu vi-l recomand, mai bine v-ați plictisi cu o poveste siropoasă de-a nu spun cărei romanciere

Ceea ce aștept (sper) … să termin naibii odată cu verificările, că zici că e cascadă – nu pun una la punct și dau peste altă goangă! Zici că e Conspirația Pseudo-Contabililor în lupta de eradicare a Bursucelului… 💡 Dar nu mă dau bătută, neam! 😛

Ce mai meșteresc … colorez excel-uri în nuanțe de frez, verde crud, galben… tocesc creioanele, adnotând pe ciorne… Unde  – Doamne, iartă-mă, că am tendința să folosesc prea des o expresie neortodoxă! – o fi creația?! 😳

Ascult … Lily Allen cu-al ei Not fair… n-o am în playlist, dar mi-am permis să o iau în dar de la Dan 🙂

Unul dintre lucrurile mele preferate … să visez chestii frumoase. Dar revin rapid cu picioarele pe pământ… Păcat, e tare frumos cu capul în nori ❗

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … mâine iar merg la birou – no comment, iar duminică e Sărbătoare – vine fiică-mea și mi-aș lua-o rău de tot de-aș îndrăzni să nu-i acord atenție tocmai în prima zi de sosire. Probabil o să gătesc iar! 🙂

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

Linia Orizontului și Albastru… Pozele sunt calde-călduțe și vin de la Rezervația de Indieni Navajo, situată la granița dintre patru state : New Mexico, Colorado, Utah și Arizona. Oamenii ăștia chiar produc ceva. Și mai ales respectă Natura! 🙂

Miercurea anapoda

( … tăcerea e de aur doar uneori 😉 … )

Aș fi tăcut, doar că tăcerea asta mă cam sugrumă… am fost poate prea cuminte și prea răbdătoare în ultima vreme și n-a folosit la nimic. Din contră… 👿

Azi o să încep prin a scrie o povestioară scurtă… mă mănâncă tare de tot degețelele să scriu despre ce se întâmplă pe-aici… 😀

Cică într-o iarnă, o vrabie zăcea pe jos aproape înghețată. Trecând pe acolo, o vacă a lăsat o balegă peste ea. Vrabia s-a dezghețat și s-a simțit atât de bine în balegă încât a început să cânte. Auzind cântecul, o pisică a scos-o din balegă și a mâncat-o. Morala:

1. Nu oricine te bagă în rahat îți vrea răul.

2. Nu oricine te scoate din rahat îți vrea binele.

3. Dacă tot ești în rahat, mai bine taci din gură!

Acum o să mai spun doar că mă enervează atât de tare vrabia asta gureșă, că-mi aduc aminte că pe lângă Bursucel încă mai sunt și Pisoi – și-am obosit așteptând să se potolească circul –  după ce că-i vai de mămăliga ei, de-a trebuit să mă aducă alții din colț de țară să îi repar tâmpeniile, mai are și nas să se dea în stambă și să scormonească rahatul…

Acum ziceți-mi voi – s-o las să rânjească pe toanta cu pretenții de contabilă Miță-cinstită sau să-i zâmbăresc în nas și să-i dau o lecție s-o usture la buzunar? 😕

P.S. Singurul cap plecat care mi-i drag e cel al macilor din lanul ăsta de grâu…

P.P.S. Tăcută sau plină de vorbe frumoase, sper ca Miercurea asta să vă fie lipsită de vrăbii enervante. Și vă las zâmbetul de zile mari aici, că-i mai în siguranță cu voi! 🙂

NeFastul

(Trăiască berea! – așa zic unii… 🙄 )

Motto: Cum? O adevărată lady nu bea bere?

Azi Ieri îmi propusesem altceva. Să ies la o plimbare până-n Drumul Taberei – prilej de onorare a promisiunii făcută mătușă-mii, apoi să umblu în voie prin curțile altora la întoarcerea acasă. Plan eșuat, firește, altminteri cum s-ar mai persifla socoteala de-acasă?! 😀

În fine, gând de scris n-aveam, că asta presupune un minim de concentrare, dram pe care-l fărâmițează obsesivul “până mai e vară…”. Doar că din click în click  am dat peste două întrebări succesive, care-au scos la suprafață un ceva ce-mi spuneam eu că e bine îngropat și-acoperit cu bălării uriașe. La vremea respectivă și-a avut așa o importanță evenimentul, încât ani buni doar la simpla pomenire a numelui lui mă-mbujoram de rușine și necaz! 😳

Hai, că-i prescrisă trebușoara asta, de vreme ce m-a bușit râsul la amintirea ei! Unde mai pui c-am pomenit cu seninătate într-un comentariu despre rușinea pățită și-aș fi scris acolo, dar aș fi stricat poate cu ale mele cuvinte postarea aceea frumoasă… Apoi, lasă să mă fac de poveste la mine acasă, măcar aici s-o găsi careva să mi-o spună de la obraz Bre, ai făcut-o de oaie!

Ce mai tura-vura… Nefastul eveniment are și un nume – Festivalul Berii! 👿

Dar să nu grăbesc șirul poveștii – înainte de toate stă Prologul:

Demuuuult, tare demult, la 16 ani distanță de timpul nostru, era o fată tânără, frumoasă și deșteaptă (nu ridicați sprânceana – chiar exista! :razz:), care venea și devreme acasă. Fata asta, de aparținea tagmei mânuitorilor de cifrecunoscuse în prima lună ce-a urmat lui Gustar un flăcău deștept, frumos și cuminte, care era din altă castă, teoretic vrăjmașă, cea a verificatorilor de cifre. Băiatul era așa de bun la suflet, încât o convinsese că merită să-i fie alături. Trecuse el prin multe încercări și pe toate le biruise. Una singură fusese omisă – nu-l îmbiase cu licori din cele de dau stări de ebrietate – dar fetei deja îi era drag băiatul și asta era îndeajuns. Fata aceea eram eu, v-ați prins, nu? Cum altfel? 🙄

Povestea în sine începe abia la doi ani distanță de Prolog, într-o caldă seară de vară – seara zilei cea cu 3 ceasuri rele – când prietenul meu a ajuns acasă purtat pe cele 7 cărări ce însoțesc starea de euforie bahică. Era pentru prima dată când îl vedeam așa și i-aș fi spus vreo două, dar știam că-i inutil. Așa că am așteptat răbdătoare până a doua zi. A fost cea mai lungă noapte și cea mai lungă zi! Că nu se făcea să-l trimit la muncă muștruluit… Știu că i-am expus atunci motivele pentru care eram supărată. Și mai știu că nu-i picase deloc bine. L-am înțeles că de vină era al lui coleg, inspectorul O., pentru care sticla era cel mai drag lucru de pe lume, dar l-am rugat să o lase mai ușor cu mostra de colegialitate servită cu o zi în urmă. Și-au curs zilele apoi în pace… 🙂

Până vineri. Când pe nepusă masă m-am trezit la birou cu băieții. Hotărâseră ei că e vremea să ieșim laolaltă cu toată tulcimea în centru, că era eveniment doar! Nici atunci n-aveam la suflet îmbulzeala, dar am avut cu cine mă-nțelege? Hai și hai! Și-am mers… 😐

Știau ei de ce insistau – de nu ajungeai la vreme, n-aveai loc la masă. Au unit băieții 3 mese, de ziceai că suntem la nuntă la țară, nu alta! Asta țin minte că m-a amuzat. Preșuri pe lavițe mai lipseau! Că Festivalul cel cu beleaua începuse cu muzică populară… Mai țin minte că am spus clar Eu nu beau fără să mănânc ceva! Mi-e foame! și-au purces tot băieții după ceva de-ale gurii. Cineva a zis Măi, berea-i hrănitoare, până vin băieții cu micii poți gusta un pic! Hai noroc! M-am codit eu la-nceput, dar părea că știe omul ce zice. Apoi, mai băusem eu bere și nu se compara la tărie cu vinul. Fetele au aprobat și ele, în semn de supremă cunoaștere! Și din noroc în noroc, s-a dus prima halbă ca unsă! Era rece și bunăăă, pe cuvânt! 😎 Care cum venea la masă simțea nevoia să facă o mică cinste. Și fiecare avea altă preferință! Ba fiecare zicea că berea lui îi mai bună, iar în semn de prietenie dădea câte un rând. Gustă! Gustă! Gustă! Silva, Tuborg,  Stela Artois… Când au venit micii, mai că mi-a venit să plâng de bucurie! Apoi de necaz! Erau necopți! 😥 S-au sacrificat și mi i-au dat pe cei mai înnegriți, e drept! Acum mergea berea mai bine! Și nu știu cum se făcuse, dar se-ngrămădiseră în fața mea iar vreo 3 sau 4 sticle verzi de bere. Cred că erau Tuborg, că Efes Pilsener băusem din sticlă maro… Cel mai ciudat lucru era Setea! Și cel mai enervant era că trebuia să țin ritmul ei. Se înnoptase deja, vedeam bine beculețele cele colorate de luminau terasa uriașă și fețele vesele din jurul meu. Probabil și-a mea față era tot veselă… eram înconjurată de-o mare de dragoste care mă legăna, mă legăna, mă legăna… apoi s-a oprit curentul… altminteri cum aș putea explica bezna în care alunecasem brusc? 😯

M-am trezit a doua zi dimineață cu o durere teribilă de cap! Ba de dovleac – că-l simțeam clar disproporționat – în loc de cap aveam un dovleac de plumb! Eram deja acasă, în patul nostru, schimbată regulamentar în bluza de pijama cea muuult prea încăpătoare a Lui mea. Fusese cândva a Lui… Neputinței mele de a-mi aminti cum naiba am ajuns de pe lavița ceea direct în pat îi lua locul jena și dorința de-a găsi un loc cât mai ascuns de ochii lumii în care să-mi depăn restul zilelor. Câte-oi mai avea! – așa am gândit atunci… Am privit alături și am realizat că El deja se trezise… Am închis ochii când clanța ușii mi-a dat de știre că va intra Cineva în cameră! Realizam că o făcusem lată și că toată lumea știe asta! Doamneee, ce rușine mi-era! N-am rezistat s-o fac pe frumoasa adormită, mirosea așa de frumos cafeaua… am mijit ochii și am privit locul pe care așezase tava – două cești de cafea și-o pastilă! E aspirină, țușcă, o să-și prindă bine! mi-a zis El. Merg apoi să iau o bere, e bună pentru dres… L-am privit buimacă – îmi zâmbea! Stomacul mi se făcuse ghem la auzul cuvântului bere. Nuuu, nu mai vreau bere!!!! a fost convingător.

Așteptam resemnată muștruluiala, o meritam din plin – așa gândeam. Cine știe câte se-ntâmplaseră după scurt-circuitul de produsese pana de curent?! Într-un târziu, intuind întrebarea-mi mută, mi-a zis. Mă comportasem bine, nu supărasem pe nimeni… părea dubioasă treaba. Nimic-nimic???? 😕 Aaaa, mai fusese un episod. Neinteresant. Al cărui protagoniști eram eu și un prieten de-al nostru tare drag. Într-atât de tare, încât trebuia să-mi manifest cumva dragul și îngrijorarea față de starea-i. Și cu o nețărmurită prietenie cică l-aș fi ciufulit și luat la întrebări, legate de absența unei ființe sensibile și minunate ce ziceam eu că-i lipsea! 😯 Chiar așa am făcut??? Chiar așa! Ufff, asta nu mi-a sunat a bine! 😳

Sfărșitul era de prevăzut. Luni la rând n-am mai băut bere! La piață ocoleam rafturile cu pricina, mi se întorcea stomacul pe dos când auzeam rostit cuvântul, iar sticlele verzi, chiar și goale, erau obiecte de tortură… Apoi timpul le-a rezolvat pe toate! Mi-am revenit cumva, dar mi-am promis că nu va mai exista următorul Festival al Berii. 😀

Epilogul ar mai fi… Un an mai târziu, fata prinsese drag de-o melodie și-o cânta de-ai fi zis că nici usturoi nu mâncase… Daa, cânta fata asta Trăiască berea! cât o ținea gura și muzica ălora de la Spitalul de urgență cam așa… 😛

Eeei, m-a prins dimineața scriind… mai că-mi vine să vă-ntreb Ce ziceți, merit o bere pentru asta? 😳

Sau mai bine las întrebarea în aer și spun cuminte

Să vă fie Lunea asta veselă și-aducătoare de bucurii! 🙂

Mere

Sincer, nu mi-a trecut o clipă prin minte că existența unui(unor) articol(e) parolat(e) pe blog poate deranja pe vreunul din vizitatori. Cred că nu e singular cazul, n-oi fi eu deschizător de drumuri la capitolul ăsta…

Aș putea asemăna postările cu niște mere, de exemplu… Înainte de a le pune pe tavă, la îndemâna musafirilor, le triezi… Vrei să îi bucuri cu ceva bun, frumos – asta e ospitalitatea până la urmă – ce nu trece testului lași deoparte… Și mai ai dreptul să pui ceva deoparte, special pentru o persoană…

Ca orice om am/am avut problemele mele (e inevitabil, dar cred că tocmai existența lor a fost acel șut în fund care m-a forțat să fac necesarul pas înainte). Și cum prietenii mi-i vreau zâmbitori și cu cât mai puține griji au fost rare cazurile în care mi-am permis să le pun în cârcă și gărgăunii mei. Pe vremuri am avut un jurnal pe care, în marea-i curiozitate, mi l-a citit mama… nu mi-a plăcut deloc chestia asta… Dar deh, trebuia cumva să scap de gânduri… și așa a apărut prima postare .

Doar că pe parcurs am realizat că blogul poate fi ceva mai mult decât un loc pentru golirea sacului cu întrebări și frustrări… Și că e ideal ca fiecare articol să fie acea poveste care îți umple ochii de zâmbet. 🙂