Azi… Schema

A fost o vreme când blonda de Sor’mea îmi trimitea fel de fel de mesaje, care mai de care mai de-nveselire… Aceeași vreme în care mesajele aveau soarta răvașului pus în sticlă și încredințat Oceanului. Le culegeam de pe plajă și puneam deoparte. Nu se făcea să rămână de-a valma, doamne-ferește! Decât la Coșul de gunoi necitite, mai bine la De verificat. Singurul inconvenient era răspunsul Încă nu… Invariabil răspuns. Și cam anevoie de dat, doar că nu se făcea să-mi plimb sora cu preșul… C-altminteri mă lipeam de-o problemă și altă rezolvare nu prea aveam. Nu încă… mama ei de schemă (logică)!

Asta-i Fața. Pun la bătaie și Verso, c-așa-i corect. Etica asta și pretențiile ei care ne mănâncă sufletul!

Chestiile astea două mi-au amintit de Nu luați viața prea în serios, oricum nu ieșiți vii din ea! Acum eu zic că e plină de-nțelepciune, chiar dacă expresia mustește de ironie. Pun de la mine cu drag un Căutați-vă motiv de bucurie azi, să vă înflorească zâmbetul! Poate-așa sporiți cu un strop farmecul vieții…

Notă Explicativă

( … sau cum am rămas cu ochii în TV… 😯 )

N-am dat bir cu fugiții! Nuuuuu! Pe cuvânt! Am pățit-o, doar… chiar urât de tot! 😳

A fost cam așa… Când am ajuns la București, prima și prima dată am zis: Net am? Că eu fără net nu stau aici! Hotărât, nu conta nici mâncarea, nici cazarea, nici volumul de muncă! Drept e că oamenii au făcut tot posibilul să-mi îndeplinească pretențiile și să mă facă să mă simt în largul meu. Adică, până la urmă puteam să aduc și o lighioană în cameră, numai să nu cârcotesc că vreau să plec… Ba au mai încercat să mă scoată și-n oraș… la club. Dar cum au văzut că nu mă dau în vânt după așa răsfăț, m-au lăsat în plata mea. Nu m-a impresionat nici TV-ul din dotarea camerei pentru care se uitau cam șui la mine vecinii (semn de boierie, deh! :mrgreen:), nici patul ăl mare de pe mijloc – că era firesc să arate camera așa! Dar mi-am frecat mânuțele în semn de bucurie – aveam Net – era ok! Iar e drept că mai târziu am descoperit că e vai de mămăliga lui, dar eu sunt tolerantă deseori – recunosc, ăsta e cusurul meu! 😛

Ei, dar nimic nu durează o veșnicie, nu?! Așa că Miercuri, cum-necum (nu mai fac săpături acum gen De ce? Cine? Cum? 👿) am rămas fără net!  Asta e! mi-am zis Am cutezat, bre, să grăiesc în Miercurea fără Cuvinte… O scot eu la capăt, că nu-i sfârșit de lume! Și nu era, că nu mă puteam plânge decât de lipsa timpului…

Eh, toate bune și frumoase până sâmbătă, când mi-a plecat copilul din prea mult dor de Tulcea. Și pe la 16,00 s-a pogorât peste mine Prima Belea! Recunosc – am tras o fugă la birou cu gânduri de scăpare! Fără urmă de infatuare zic cu mâna pe inimă Îmi merge mintea, zău! Ce-mi trebuie? Net, bre, net, mai întrebi?! Cum rezolv? Abonament! Al meu de data asta! Oamenii ăștia de-și zic operatori pe la furnizorii de internet nu au habar cât de serios e Bursucelul, zău! M-au luat la întrebări ba de mutație, ba de adresă stabilă… Noduri în papură! 👿

Așa m-au enervat cu bețele în roate puse, de m-a apucat tusea aia ce-o am când mi-s stresată aiurea… 😦 Tusea asta mi-a mai pus o dată capac, de m-a trimis fără drept de veto la orizontală… A doua Belea a fost spatele – apăi așa-mi trebuie de staaau pe scaun toată ziulica! Alea 5 minute făcute ieri din birou până acasă au fost secole de pășit cu grijă, de parcă aveam în brațe ditamai stiva de cofraje de ouă! M-a privit lung Agentul de pază, mirat că răspund monosilabic și chinuit la urarea de Zi bună! A-ncercat – de data asta fără succes, nah! 😛 – Portarul să afle ce și cum mă obligă să fac pasul piticului… Portarul ăsta o să moară de curiozitate, cred… 😀

Acasă Liniște! Mult prea chinuitoare liniștea asta și prea devreme pentru somn… Spatele-mi spunea Nah, satură-te! Mai stai ore în șir pe scaun fără să te gândești la mine? Mă mai ții data viitoare în curent? Urâciosul… Nici o poziție nu-i era pe plac. Și nici nu l-a îmbunat ca data trecută Puterea Ursului. Am vrut să citesc – nu m-a lăsat. Pe scaun nu-i plăcea, la orizontală nici atât! Pisici! Am aprins TV-ul! Mdea… am făcut fix ce nu-mi place, dar am zis că nu pot sta doar eu cu mine pe muțește! Nu-i deloc ușor… 😳

Așa că ieri am fost informată cât pentru o viață întreagă – ba despre frecușurile din Coaliție, ba despre cazul lui Berbeceanu, ba despre pui, șobolani, cutremur, evaziune fiscală, salmonella, DNA, FMI, numerologie, psihologie, vrăjitoare… Ce lume, Doamne! Și ce bine-mi era mie neinformată! 😛 Singura chestie care m-a prins am găsit-o pe Animal Planet. Exact, era vorba despre pisici! 😉

Într-un final am adormit cu TV-ul… Acum nu știu dacă lui îi datorez motivarea de la trezire, dar cert e că am mers frumușel la Vodafone azi, am așteptat… cât de răbdătoare am putut eu aștepta, mi-am modificat abonamentul și mi-am luat stick-ul de net. Măcar acolo nu m-a chinuit operatorul cu întrebări despre mutații suferite… Ba a avut răbdare să despicăm firul în 444 la capitolul Vreau un net mai bun de data asta de la voi, da?!

Dintr-o belea am scăpat deci mulțumită TV-ului. Așa că de azi îl las iar să hiberneze, să nu se epuizeze, mititelul! 😉

Spatele încă face pe nebunul, așa că îl ignor stând pe scaun și scriind… Ori la bal, ori la spital! Dar mai bine la bal, că medicii-s supărați și cred că nu-i de stat pe lângă dânșii acum… 😐

Important e că mi-a revenit zâmbetul, că doar nu mor caii când vor câinii – asta-i clar! 🙂

Azi…

Azi nu zâmbesc… ba chiar am plecat înainte să spun câteva lucruri pe care regret că nu le-am zis. Azi mi-am amintit prea târziu că unii oameni nu merită să numeri și să tragi aer în piept ca să sugrumi cuvintele ce merită rostite. Am plâns vorbele alea curmate pe nedrept și tot nu mi-a trecut. Am plâns, pe bune!

Trăim într-o țară în care indivizi inutili sunt licențiați con brio la facultăți de 2 bani și ne mirăm de ce se duc toate de râpă. Banul… ăsta primează. Prostul cu diplomă are pretenții și nu puține, că nu degeaba și-a golit buzunarele în clădirea aia mare de îi zice facultate.

Azi mi-am dorit să fiu proastă. Să vorbesc măcar aceeași limbă cu unul de-mi impune un program de contabilitate de tot rahatul. Să nu mă deranjeze că Saga nu știe că dacă valoarea facturii e de xxx,56 în stocuri nu are cum să îmi înregistreze doar xxx,50 și să îmi pape 0,06. Așa, de flori de măr…

Azi mi-am dorit să îi amintesc cuiva că în contabilitate e permisă corectarea erorilor contabile. Că dacă un alt licențiat de talia lui casează mijloace fixe după ureche dintr-un cont aiurea, mie îmi permite legea să repar prostia lui. Să nu-și mai tocească și alții nervii încercând să priceapă de ce naiba nimic nu se leagă. Și i-aș mai fi spus că fabulează când afirmă că politica stocurilor și a mijloacelor fixe e mai complicată în contabilitatea bugetară decât în cea a hoților, pardon, a agenților economici. O fi sunat urât, dar asta e ceea ce se insinuează. Vorbim de evaziune fiscală la agenți economici, dar ignorăm haosul din contabilitatea instituțiilor publice. Ignorăm înregistrările contabile originale – ca să fiu cât de cât elegantă în exprimare – demne de o situație de corigență, taxarea lor fiind valabilă doar în cazul agenților economici. După noi potopul…

Ete pe ăsta l-am avut în întreținere ani la rând. Pentru salariul ăstuia am cotizat, să-și poată lua omu’ casă, mașină și să-și odihnească mintea cel puțin o dată pe an în chestia aia de se cheamă concediu. Nu îl invidiez, pe cuvânt! Pentru că știu că îl deranjează că nu îi recunosc autoritatea. Asta îl macină, am văzut-o de la prima întâlnire… Pe mine mă bucură că măcar am norocul să nu dau nas în nas cu el zi de zi. Pentru că altminteri ar trebui să mă interesez la Biroul Juridic care ar fi consecințele altoirii creștetului individului ăsta cu cel mai gros tom de contabilitate pe care l-aș achiziționa indiferent de preț… Doar pentru el.

P.S. Știu că fac revoluție pentru orice 0,01 care nu e la locul lui în contabilitate, dar chiar mi-s eu singura care are ceva cu Saga?

Luni, 1 (și aprilie, pe deasupra!)

Sau cum/de ce? nu am vrut eu neam să merg azi ieri la muncă! Și cum nu mi-a ieșit!

Cine mă cunoaște îndeajuns de bine știe că mi-s cumva dependentă de muncă. Prin nu știu ce minune nu pot sta locului, îmi trebuie activitate musai! De-a lungul timpului am demonstrat că pot lucra oriunde, singura cerință emisă fiind legată de estetica locului. Condiții necesare și suficiente erau: un birou cât mai mare (pe care să îmi pot întinde teancurile de hârtii), cafea la discreție (de aici mi se trage diferendul cu Moș Ene, cred…) și vaza cu flori (sau un ceva vesel, un fel de generator pentru încărcat bateriile, chestia care trebuia să mă bucure cumva în caz că simțeam nevoia să dau bir cu fugiții). Putea să fie dezastru în jur, nu mai conta! Odată îndeplinite pretențiile  astea uitam de ceas, de contractul ăla pe care scria albastru pe alb 8 ore/zi, 5 zile/săptămână. De concediu nu se punea problema… m-am mulțumit cu bucățelele de liber când s-a putut.

Deci, nu mi-e frică de chestia aia de se numește muncă!

Dar azi ieri dimineață, după ce am urât deșteptătorul și alarma de la telefon (în același timp, că sună cumva stereo, unul din stânga și celălalt din dreapta…), mi-am zis că Nu vreau să plec la birou! Deloc! Nici măcar un pic mai târziu!

Intuiam că în spatele draperiilor bate soarele destul de frumos… și o clipă mi-a trecut prin minte să-mi sun colegul de birou și să îi spun și eu o dată că nu mă simt bine. Apăi chiar așa și era! Nu mă simțeam într-atât de nobilă, încât să-mi părăsesc ograda și să pășesc spre curtea somptuoasă a Măriei-Sale – Munca! Apoi aveam o scuză plauzibilă să ies la soare  – era musai să merg să caut un cabinet medical. Ce gânduri ciudate îți pot trece prin minte și cât de repede se nasc ideile astea! 😀

La 9 fără 5 mi-am revenit abia din visare… Cum naiba să mint că sunt bolnavă? Și cine m-ar crede? M-aș fi încurcat în explicații penibile? Tocmai azi, luni? Unde mai pui că e și 1 aprilie… Garantez că ar fi tratat-o ca pe o păcăleală! Ar fi râs șeful meu de mine și cel mai probabil m-ar fi întrebat unde decid să lucrez azi – în biroul nostru sau în cel de la magazie? Pot să pun pariu că așa s-ar fi derulat discuția…

Așa că la 9,30 am ieșit val-vârtej pe ușă și drept scuză pentru întârziere am spus adevărul. Mi s-a răspuns pe un ton amuzat E păcăleală, nu? Că doar e 1 aprilie!

Uneori tăcerea chiar e de aur! Scutește timp prețios… Mi-am pornit laptopul, am intrat pe FB și am pus de-adevăratealea de-o păcăleală. N-am mai făcut invitații la nuntă, că nu mai era capul răutăților Alex cel plin de idei. Am setat chicotind la relationship Engaged! Pe principiul dacă tot mi-s acuzată de ceva, măcar să nu fie pe degeaba! A prins tărășenia…

Acum, nu pricep neam! Cum Dumnezeu se face că atunci când spui adevărul nu te crede nimeni și când trântești o gogoașă o ia de bună lumea? Să fie doar pentru că azi ieri a fost 1 aprilie?! 😀

Ca să vezi!

Din vreme în vreme, un site pe care îl dau afară pe ușă găsește fereastra deschisă și îmi aruncă știri de-a valma. Zice el că e de datoria lui să afle populația ce mai veste-poveste se întâmplă prin lume…

Așa am pățit un pic mai devreme. Și mi-a picat sub nas o știiiire-bombă! Cică Depeche Mode a refuzat premiul BRIT Awards 2013 pentru întreaga carieră!

Da’ cum așa?! Când toată lumea vânează premii, ei dau cu piciorul? Și m-am pus pe citit… De unde am aflat că supărarea le-a pornit de la faptul că decernarea premiului nu s-ar fi transmis în direct la televiziune. Adică era problemă mare dacă fanii ar fi citit despre bucuria asta de prin ziare sau reviste? Sau de pe internet? Așa mare importanță să dea ei TV-ului? Că mie, de când am aflat despre „minunatele-i beneficii”, mi s-a cam luat de stat prin fața lui! Nu mai vorbesc de dezinformare sau persuasiune…

În fine, m-am dezumflat și am revenit cu picioarele pe pământ. Eu și pretențiile mele… Las de la mine până la urmă! Băieții ăștia cântă bine de ani de zile. În fond, îi ascultam pe vremea când eram în liceu și ani buni după… Uite cum am devenit eu nostalgică!

P.S. Umblă vorba prin târg că pe 15 mai vine Depeche Mode  la București. Pe Arena Națională… S-or pune pe refuzat ceva și pe-acolo? 😀

Cafea cu sare de lămâie

După o săptămână plină-plină de tot felul de chestii, care mai de care mai urgență, după soluții găsite pe moment, mi-am zis că e vremea să mă întorc cumva și aici…

Vodafone nu se dezminte nici acum, cred că se pregătește pentru vreo competiție cu melcii… Gândesc eu că întrecerea asta trebuie să fie tocmai pe dos de cum e în viață – probabil deviza îi e mai nou cu cât mai încet, cu atât mai bine! 😀

Am ratat o lansare de carte, am dar skip unei cafele cu sare de lămâie… una caldă – alta rece…

Dar peste toate astea, mi-a fost dor să scriu aici… Și am scris în schimb situații kilometrice de consumuri și amortizări stupide. N-o să înțeleg niciodată de ce închiderile lunare în sectorul în care lucrez mai nou e musai să fie făcute până pe 5 ale lunii. E o altă tâmpenie născocită de un cineva care se vede treaba că nu prea a lucrat efectiv în domeniu. Stupizenie care generează erori de care am văzut că toți se plâng doar pe la colțuri, dar niciunul nu încearcă măcar să tragă un semnal de alarmă… Mdea, lasă că îi greu de bătut sistemul, nu?!

Mi-ar fi plăcut să vă scriu așa… A venit primăvara și aici e teribil de frumos! De la fereastra mea văd copacii gata-gata să înfrunzească, iar seara… ei, seara sunt câteva păsări care se întrec în concert…

E drept, a venit primăvara! Și da – din când în când am parte de un concert superb, care îmi amintește de un loc de acasă… Dar copacii… asta nu se mai potrivește! În fiecare dimineață văd de la fereastră cum a mai răsărit un sac cu gunoi, aruncat de vecinii de la etaj… Dacă aruncătorul(aruncătoarea) e mai neîndemânatic(ă), sacul devine ornament pentru pomul ghinionist. Cu ce-o fi greșit bietul copac să rămână la cheremul nesimțiților? 😦

Chestia asta mă face să mă revolt… mă întreb dacă interniștii ăștia – care altminteri sunt oameni tineri și aparent frumoși – chiar nu au idee despre bun-simț și ordine. Dacă au cât de cât idee despre ce înseamnă bine și rău… Ciudat e că acest colegiu care-i găzduiește modelează viitorii formatori de opinie, le dezvoltă simțul esteticului… Sau poate mă înșel eu și iar vin cu pretenții ciudate?! De-i așa, puneți-o iar pe seama zodiei – analiza și critica merg de-o parte și de alta a Fecioarei…

Mi-am vărsat oful! 🙂

Nature always wears the colors of the spirit... Ralph Waldo Emerson