Impardonabil

Pfiuuu, iar am comis-o! Și n-a fost cu intenție… doar că n-am putut să mă abțin și pace! Mdea, ăsta e cusurul meu…

M-am trezit dimineață cu un chef nebun de gătit. Din vreme în vreme înveselesc Bucătăria cu prezența-mi pitorească. Și-i împrumut culoare din belșug cu rochia-mi roșie cu floricele. Dacă era vineri, scriam Jurnalul. Așa… doar consemnez cum am mai vrăjit eu Bucătăria.

Buuun! Pentru că tot eram plină de elan muncitoresc am pândit-o pe fosta colegă de birou. Am speriat-o cu un Bau! și-ntre două guri de cafea și-un fum de țigară am întrebat-o Ce zici de-o ciorbă de burtă? Și cum n-a avut nimicuța împotrivă… m-am pus pe cale spre magazin după cele trebuitoare. Cineva tre’ să facă piața și duminică, nu?

La întoarcere, mă sună o prietenă să afle dacă mi-s încă întreagă, să știe ce mai fac… chestii de-astea, ca-ntre fete! Și-mi dă ghes Bunul să-i zic și de proiectul meu. Fată, fie-ți milă de mine și nu-mi strica ziua de plajă! Că de-o săptămână visez să stau despuiată toată ziulica pe plajă. Nu fi știi tu cum!

Mdea… fiindcă prietenul la nevoie se cunoaște am ajuns acasă și am tras de timp cât am putut. Cu mare părere de rău, dar ce să fac? Am pus vinete la aburi – că asta cică nu se numește gătit – am făcut un mujdei de usturoi cu iaurt și smântână, am tăiat roșii și-am făcut un tortuleț a la Ana. Cam așa…

Am blurat imaginea de necaz… că-ntre timp m-a sunat Prietena și m-a luat cam pe ocolite cu-ntrebarea Fată, sper că n-ai stat nemâncată până acum. Ia zi, ce-ai băgat la ghiozdănel? Când i-am zis ce-am mâncat s-a oțărât la mine cu un Ei, parcă-ți stătea în gât brânza de capră cu roșii… Cum spuneam – prietenul la nevoie se cunoaște. De prietene nu se pomenește cuvințel.

Totuși îi dau picul de dreptate și n-o șterg din lista de prieteni pe motiv c-ar fi în stare să mă pună să mănânc doar uscături. Partea proastă e că, mai nou, de fiecare dată când gătesc se-ntâmplă ceva. Natura se dă de-a berbeleacu’ în cinstea evenimentului. Bine că n-am Oceanu’ la doi pași, că mă ploconea cu vreun tsunami de toată frumusețea!

Acum mi-e ciorba pe foc și-afară o cam pune de-o furtună. S-a hărnicit și nea’ Ilie iar și-mi bubuie în urechi tunetele ‘mnealui. Da’ nu mă las eu speriată de hărmălaia lui și nu-i fac hatârul să-nchid fereastra. E răcoare și mi-e bine așa, Sfinte! Ce-ți veni să-mi agasezi urechile?

Mă uit cum plouă și parcă mi se strânge sufletul. Sper să fi ajuns pe vreme bună acasă prietena asta a mea… Prefer să-mi zâmbească, așa cum poate o să zâmbiți și voi, nu s-arunce cu roșii stricate după mine. Că-i musai să ne fie săptămâna cea nouă adunătură de bucurie, nu?

Jurnalul unei femei simple – 7

( 💡 via Corcodușa , la invitația Cuvântei )

Pentru astăzi 09.11.2013 ora 18:25

Afară … s-a înnoptat. M-am bucurat de soare azi, grație faptului că a trebuit să ajung iar la Băneasa. Pe zi ce trece realizez că nu-mi place să merg la cumpărături – e un ceva în activitatea asta care-mi fură din energie. Energie pe care aș prefera să o consum Afară… 💡

Mă gândesc … că mai sunt 2 zile până pe 11… Cum trece vremea! 23 de toamne au trecut de când am urat pentru prima dată La mulți ani! pe 11.11 unei persoane pe care o pot numi și acum Prietenă. Cred că prietenia asta s-a cimentat tocmai pentru că la începuturi am judecat-o pripit și nu i-am acordat pic de credit… Ciudat… pe cele mai bune prietene ale mele le-am privit întâi chiorâș pentru un ceva ce mă intriga. Apoi tocmai pentru acel ceva le-am păstrat lângă suflet. Nu trebuie să te încrezi în aparențe… la asta mă gândesc… 😉

Din locurile de unde învățăm … nu vom primi nicicând certitudini. Că doar proștii pot spune că sunt siguri de ceva… cam aiurea replica asta, dar… S-o găsi careva să mă contrazică? 🙄

Sunt recunoscătoare pentru … cogito ergo sum! Pentru că ignor îndemnul Nu gândi! Testat și verificat – unde nu-i gândire, vai de suflet! Câți or fi recunoscători oare pentru belelele din viața lor? 😕

Din bucătărie … vine miros de pui la rotisor. Aaaa, nu din bucătăria mea, asta-i clar! 😳

Cu ce sunt îmbrăcată … blugi negri cu tighel maro, pulover cafeniu cu torsade, ghete din piele fină de culoarea caimacului. Ei, da, mi-a fost cam lene să mă schimb , asta pentru că plănuiesc să ies la aer. Mișcarea mi-e dragă, zău! 😉

Citesc … rânduri așternute de un copil cu suflet mare cât casa. Va trebui să scriu după terminarea lecturii o prefață. Asta-i provocare în toată regula, dar m-a prins! 🙂

Ceea ce aștept (sper) … să vină odată fiică-mea înapoi la București. Îmi lipsește… Și să văd rezultatul analizelor pe care numai ce și le-a făcut. Sper să fie bine… vreau să fie bine! ❗

Ce mai meșteresc … îmi fac pulover! Albastru în degrade și asimetric pe deasupra… Mugur estimează finalizarea proiectului cam peste 4 ani și jumătate. Păi e musai să-i arăt că românu-i harnic și darnic (nu, nu, asta-i din reclamă, parcă… :oops:) plin de surprize. Better? 😛

Ascult … Girls just wanna have fun. E petrecere în toată regula la concertul de astă seară… Now… back In the Summertime! 😉

Unul dintre lucrurile mele preferate … să analizez. Mă ajută mult chestia asta, chiar dacă unele guri rele spun că e o activitate inutilă. 🙄

Unele planuri pentru sfârșitul săptămânii … reorganizarea administrativ-teritorială a holului meu. Asta presupune identificarea, socializarea și colaborarea cu un meșter-tâmplar. Nu-i simplu deloc, știu, că ar avea bietul de făcut din #^@^$ 😳 bici… O exista vreun temerar să se încumete la așa corvoadă? 😕

Aici este o imagine pe care am gândit să o împărtășesc:

Ei, gata și cu Jurnalul… Să vă fie duminica însorită de zâmbet și colorată cu gânduri frumoase! 🙂

Nota discordantă

(… închideri vs deschideri ➡ …)

De-atâtea fețe triste și preocupate câte sunt în jurul meu de când cu schimbarea conducerii nu mai am starea de citit… am intrat acum câteva zile prin câteva curți virtuale și am realizat că-mi fug cuvintele de sub ochi, că gândul mi-e tot la ce se întâmplă prin școală. 👿

Mi-e evident că-s notă discordată în peisaj – n-am nici capul plecat – că nu-mi stă în fire să perii și nici nu tac, pentru că ar semăna cu un acord tacit referitor la ce se întâmplă și nu prea e cazul.  Azi i-am explicat femeii de serviciu de i-a spălat autoturismul personal al noii directoare că locul ăsta nu e o moșie a celor de la conducere. că salariul nu și-l primește din buzunarul personal al noii numite, așa cum nu-l primea nici din buzunarul celei debarcate la 1 septembrie. Că nimeni nu se naște și nu moare director sau mai știu eu în ce altă funcție. M-a amuzat când a lăsat să se înțeleagă că a făcut cu plăcere munca aia de nu-i era trecută în fișa postului… Eh, m-a amuzat e un fel de-a spune… sunt conștientă că femeia asta vrea să fie bine văzută. Ce nu știe sau nu vrea să realizeze e că va fi văzută doar ca o simplă slugă, dispusă să facă orice doar să-și păstreze locul. Mă-ntreb de i-l râvnește careva?! 😀

În fine, toate chestiile astea urâte de se întâmplă mai nou pe la școală, neliniștea celor din jur îmi fură din concentrare. Și se interpun peste excel-urile mele colorate de început de lună… Așa că să nu vă speriați că nu mai trec pe la voi – trece nebunia închiderilor, a inventarierilor și-a altor invenții contabilicești și gata – internetul să mă țină, că nu s-a inventat încă gardul îndeajuns de înalt pentru mine! 😉

P.S. Azi am umplut butoiul ochi cu zâmbete, spre nedumerirea colegilor… nu le-am mai zis că toată ziua mi-a zbârnâit în minte Pure Morning și A friend in need is a friend indeed! 🙂

Mai spun doar Să vă fie vinerea pură și zâmbitoare! 🙂 …

Și… și… și…

( Aduceri aminte cu Parfum de Zâmbet 🙂 )

Uneori, oamenii din lumea virtuală sunt teribil de ciudați. Pun fel de fel de întrebări bizare, funcție de interesele pe care le manifestă, căci nici aici nu scap de Interesul poartă fesul!

Alteori îmi surâde norocul și-mi scoate în cale oameni deosebiți…  Și despre asta vreau să vă scriu azi! 🙂

Prin 2007 hoinăream pe internet, dar pe alte cărări. Destinațiile erau party gammon și trilulilu. Juca fata table online? Juca! 😉 Doar că nu știu de ce naiba toți considerau că aia trebuia să fie numai o lume a bărbaților. Îmi învâțasem lecția pe același site, unde m-a pus naiba la începuturi să joc cu numele meu – ăl din apa de botez. Oh, da, știu – maare prostie! 😳 Și cum primele două partide au semănat mai repede a chat-uială, mi-am luat nickname de băiet, Să se concentreze oaminii pi joc. Și să nu se simtă frustrați, că doar și-o luau pe coajă de la unul de-al lor. 😛 Așa a apărut prima dată bursucel 111 – pare-se că la vremea respectivă mi-o luase altul înainte, așa că am acceptat varianta oferita de site. 🙂

Pe trilulilu era altă mâncare de pește – oameni prietenoși tare, muzică bună, videoclipuri frumoase și haioase, o încântare! Acolo nu trebuia să mă deghizez ca să am parte de acces liniștit! Așa că intram pe ambele conturi odată când prindeam vreme, fiindcă pe atunci timpul îmi era cam limitat, dar tot mă prindea 2,00 dimineața și pe-acolo. 😳 Cererile de prietenie curgeau pe trilulilu, că bursucel111 era printre ăi de posta muzică bună. Și într-o noapte, după ce trecuse binișor de 1,00 mă trezesc cu o altă cerere. Mă uit cu atenție la fețișoara din poză, mă duc pe profilul persoanei să văd de nu postează manele – profilul era nou-nouț și curat ca lacrima și m-am riscat să trimit un mesaj cu Zi repede dacă-ți plac manelele! Răspunsul a venit la ceva minute bune cu un simplu NU. Poza de profil era clar neprefăcută, într-o ipostază care ilustra graba fotografierii, așa că am apăsat butonul Accept… Și uite-așa, dintr-o joacă, a început o frumoasă prietenie în lumea asta virtuală… 🙂

Cel mai fain lucru realizat într-o zi de Marți a fost să beau o Limonadă de mentă la Salt & Pepper (așa-i zice Terasei cu pricina 😉 ) cu un om care timp de 6 ani a fost ba un id de messenger, ba o fotografie, ba o imagine pe webcam, ba o voce la telefon. Și peste toate astea – un prieten bun. Mi-aduc aminte că prin 2009 am vrut să-l provoc să scrie pe blog… așa că în paralel cu Bursucelul mai creasem încă unul, tot pe adresa mea de Yahoo. După care i-am scris mesaj pe mess cu parola adresei, să poată intra pe cont. 👿 Singura „realizare” a constat în „pierderea” adresei de sâmbătă până lunea ce a urmat. Unde mai pui că de pe id-ul de mess am dat sfoară în țară chipurile că sunt liberă și îi invit la o vorbă, la un suc și-o prăjitură! Ete că nu-mi păsa mie de distanță, dom’le, mintenaș trebuiau s-apară de pe la București, Constanța, Brăila, ba chiar și de la Gura Humorului. Păi era eveniment mare când aveam eu zi liberă! 💡 Asta-i altă poveste…

Ar fi fost și mai fain dacă pe masa asta de pe Terasă s-ar fi aflat undeva pe un colț și Fularul cel albastru… îmi amenințasem în glumă prietenul că-i fac unul și i-l trimit prin poștă…  asta e, data viitoare va fi sigur gata!

În fond, niciodată nu e prea târziu! 🙂

Re(mediu)

Mai ieri bunul meu prieten V. îmi spunea pe un ton voit glumeț, dar lăsând să răzbată o ușoară urmă de … îngrijorare (aflu eu de era alt sentiment au ba când apare în peisaj :D) Te-ai cam lenevit… scrii rar, de parcă ți-e teamă să nu tocești tastele!

Am cârcotit, că nu se putea altfel doar! La o adică nu scriu nici la comandă, nici la kilometru! Scrisul ăsta nu-i de colea – tre’ să ai subiect, predicat și mai ales starea cuvenită! Să te bântuie un pic mai tare Duhul Inspirației, să nu-ți dea pace până nu-ți așterni gândurile pe pagină! Și nu e tot… să te pătrundă într-atât de tare evenimentul, încât după ani și ani, recitind ce ai scris, să te învăluie emoțiile cel puțin cu aceeași forță cu care te-au împins să scrii și să nu arzi cuvintele! Și tot așa…

Am recunoscut totuși în sinea mea (uite că eu măcar nu mă sfiesc să recunosc :-P) că m-am cam lăsat pe tânjeală în ultima vreme, umblând brambura prin curțile virtuale ale altora, dând buzna fără să bat în tocul ușilor deschise. Ba și mai și! Am prins gustul șterpelitului – asta fiind tot zicerea lui V.! Poate așa și este, dar mie-mi place s-o numesc altfel: promovarea intersectării cercurilor. Chestia asta cu cercul am găsit-o la Mugur și mi-a plăcut tare mult… 🙂

He he… n-aveam de gând să scriu, dar mai e ceva care îmi dă ghes – repetarea obsesivă a câte unei melodii (eventual a unui pasaj din ea) în minte sau – și mai rău – cu voce tare! Ca să scap și-n același timp să o salvez și pe ea de la deformarea prin lălăială, trebuie să o îngrop undeva cumva… să-i găsesc un loc de cinste (sună mai bine decât loc de veci, nu?! 😳).

Și mai scriu doar câteva cuvințele… Nu vă feriți de obsesia așezată spre cumințire aici! E tare… tare frumoasă! 🙂

Lumină

Alex al nostru cel vechi era un tip plin de viață. Aparent cinic, proprietar al unei ironii fine, bun mânuitor al cuvintelor și mai ales sursă nesecată de păcăleli care mai de care mai credibilă. Avocat de vocație… Nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă a eșuat în vreuna din cauzele pledate de el. Realist până la excelență, avea capacitatea de a întoarce în favoarea sa fiecare gafă pe care o făcea. Mi-aduc aminte că în ziua în care fiică-mea mi-a vorbit despre dorința ei de a deveni avocat am fost de acord cu ea până la un punct. Singura mea obiecție a fost legată de gradul de permisivitate al conștiinței ei. La capitolul ăsta Alex avea puterea de a dormi liniștit chiar după o mare nedreptate făcută în numele meseriei lui. Sau așa părea…  Scopul scuză mijloacele îi era de căpătâi când venea vorba de carieră. Dar – mincinos sau oricum ar fi fost el – îmi era tare drag tocmai pentru că avea curajul să își asume latura asta la modul natural, fără a-și pune cenușă pe creștet. Fiecare revenire acasă a lui Alex era ca un fel de sărbătoare ce trebuia musai celebrată cu cel puțin o ceașcă de cafea. Nu exista motivarea absenței, scuzele erau excluse din start cu fraza Nu uita, din vreme în vreme extremele trebuie să se întâlnească în vederea stabilirii normalității! Și așa a venit și iarna lui 2005, când normalitatea a fost dată peste cap – avocatul decidea că vrea să devină monah…

Până anul ăsta Alex a ținut de domeniul trecutului. Așa cum o anumită zi din an amintește de aniversarea cuiva, tot așa 1 aprilie era ziua când îi uram în gând să-i fie bine oriunde ar fi… Dar azi… un simplu telefon a ridicat cumva ceața. O voce caldă, egală, ce trăda o liniște interioară cum arar mai găsești îmi spunea Hristos a înviat! cu o siguranță mai altfel decât auzisem până atunci. Al meu Adevărat a-nviat! a pornit instant, dar aproape șoptit, oarecum cu sfială. Da, am recunoscut că nu-mi dau seama cine poate fi convorbitorul meu și nu știu de ce mi l-am imaginat pe cel de la capătul celălalt al firului zâmbind blajin. Poate în ton cu vocea…

Alex cel nou e o minune de om… și mi-a adus aminte fără să vrea că pacea și liniștea interioară nasc Lumina. Rari sunt oamenii pentru care calitatea asta este a doua natură. Dar e bine că există – sunt excepția care arată că nu sunt doar o închipuire pictată pe pereții bisericilor… Răbdare – cred că asta e definitoriu pentru sfertul de oră în care a așteptat să redevin Eu, să-mi treacă sfiiciunea aia cumva nefirească între doi prieteni vechi. Realizez acum că nici la școală nu am trecut vreodată prin așa ceva. În toată ora de conversație am avut în minte povestea cu extremele… și-mi spun și acum că de data asta eu sunt polul negativ… Asta e partea cu umbre. Partea frumoasă e că și acum planează asupra-mi bucuria de a ști că gândurile mele de bine nu s-au pierdut în neant – îi e mult mai bine așa și cred că emană Lumină…

Acum vă spun și eu la rându-mi Hristos a înviat! și vă doresc să aveți în suflet liniște și bucurie, iar în preajmă măcar un om ca Alex cel nou! 🙂

Istorii

(care arată că istoria nu se repetă musai... 🙂 )

Se zice că ți se dau belele de tras fix cât poți duce. Nici mai mult, dar în nici un caz mai puțin, ca să te poți învăța minte.  De data asta m-a scutit bunul Dumnezeu de taxa pe prostie… Știu că o recuperează de altundeva de o vreme, dar tot sunt bucuroasă că nu m-a bifat la plată tura asta. Poate o fi luat în calcul excepția dublei impozitări…

Taxa asta am plătit-o prima dată într-o zi cu soare. Era primăvară sau început de toamnă, atât pot spune. Îmi amintesc că purtam geaca mea cea cumpărată cu titlu de unicat, devenită apoi în serie după ce am descoperit că același model era purtat de o prietenă de-a fiică-mii. Singura diferență era dată doar de eticheta cu mărimea – a mea era M, a ei L…

O varză și o legătură de pătrunjel, căpătate în schimbul telefonului. La vînzătorul de varză rămăsesem datoare cu 10 bani, găsiți apoi în timp ce scotoceam după un 50 bani pentru vînzătoarea de verdeață. Mi-amintesc că am scos telefonul și l-am pus pe tejghea la vedere. Apoi m-am pus pe căutat. A fost ultimul contact vizual cu bietul meu obiect de comunicare verbală. Apoi n-am mai știut prin buzunarele cui a încăput… Plecasem să înapoiez datoria – enorma sumă de 10 bănuți!

Eh, era doar un simplu obiect, știu! Mi-a părut rău mai mult de pozele cu Puff și Polonic. Și de poza de wallpaper – un abdomen plat, bronzat, învelit parțial de un prosop albastru… Ah, și agenda telefonică!

Încercarea de a le recupera mi-a temperat-o prietenul nostru – polițistu’ G. Cu aplombul persoanei competente, m-a sfătuit profesional să-mi cumpăr altul. Mi-s fan adevăr și – cu toată părerea mea de rău – i-am fost recunoscătoare că nu m-a dus cu preșul și nu mi-a dat speranțe deșarte. Era bun dus telefonul meu, cu tot cu poze, contacte…

În fine, azi am recidivat cumva. De data asta am avut noroc că am trecut la comerțul online și vânzătoarea are mai multe clase decât cea de la zarzavaturi. Plus adresa mea de e-mail. Unde a scris de cum a realizat al cui e obiectul gălăgios și nelalocul lui de pe biroul ei. Nu i-a trecut o clipă prin minte să-l oprească pentru ea sau să-l cadorisească vreunei rude. Nici ei și nici colegului, chiar dacă respectivul locuiește în Ferentari. A îndrăznit omul să ia telefonul cu el, dar cu gândul că poate reușește să mi-l înapoieze cât mai repede… N-a fost să fie – nu m-am încumetat să merg până în cartierul lui și nici nu m-am îndurat să îl las să bată cale lungă până la Casa Presei. Ar fi făcut și asta, era omul dispus, dar după peste 8 ore de muncă cred că e binevenită odihna.

Odihnă… Sper să îndrăznească să închidă telefonul. Am uitat să-i spun asta… Altminteri o să simtă pe pielea lui zicerea nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Și tare rău mi-ar părea, pe cuvânt!

P.S. Aș fi colorat postarea asta cu o imagine a Ferentariului, locul de popas al telefonului plimbăreț, dar toate pozele găsite de prietenul Google erau tare triste…

Dovada…

Știu că e doar un vis. Că poate e lipsit de importanță, o inutilă continuare a unei alte plăsmuiri a subconștientului. Mai am convingerea că neștiind de locul ăsta nu vei avea cum să citești asta acum, dar o vei face altădată, cu siguranță! Și atunci va fi confirmarea faptului că a existat.

…Nu te grăbi, ai tot timpul din lume! Vei avea vreme pentru toate – acum lasă-mă să termin ce am de spus!…

Probabil mi s-a terminat curcubeul… Lipsești de prea mult timp și pe zi ce trece lipsa asta e din ce în ce mai evidentă… vreau să-ți vorbesc, să-mi vorbești, dar e imposibil… Replica asta a fost reală. Se prea poate să fi greșit atunci, grăbindu-mă să plec. Evident, n-ar fi primul sau ultimul păcat făptuit. Doar că impulsul mă trimitea acasă cu fiecare privire aruncată spre ecranul telefonului. Și de fiecare dată era mai târziu cu un minut. Minutele erau sunt prețioase…

…Impulsurile tale cultivă suprimarea autoconservării. Măcar acceptă că-ți prinde bine un Înger Păzitor! Altminteri…

Cum poți accepta ideea că un demon se poate erija în înger păzitor? La câte bune te poți aștepta? Ăsta a fost Impulsul. Remember? Primele învățături au fost însoțite de imagini. Îndeajuns de puternice încăt să rămână acolo și să marcheze. Cu o sămânță adânc înfiptă, din care au pornit milioane de rădăcini. Cineva a retezat rădăcinile și pentru o vreme m-am amăgit că și sămânța a dispărut. Dar nu… acum știu că e tot acolo și că rădăcinile-i iar înmuguresc. Miliarde… O simt… Și mi-ar fi prins bine să-mi fii în preajmă pentru că…

… Era doar primul pas. Urma apoi al doilea, dar lipsa ta de răbdare combinată cu încăpățânarea… Urma antidotul și otrava nu ar fi avut nici un efect, doar că nu am prevăzut că vei reacționa astfel…

Răbdare? Uneori mă minunez și eu de câtă pot da dovadă! Când caut 0,01… nu privesc ceasul, nu tropăi de neliniște, nu mă las distrasă de nimic. Aștept să îl găsesc, știu că e ascuns pe undeva și asta e suficient. Dar e ceva palpabil. Nu mă îndoiesc de existența-i. Și reiau calea fiecărui labirint până ajung la întâlnirea cu el. Dar când vine vorba de necunoscut? Ce temei să pun pentru răbdare? Unde să sper că mă va duce? De câte ziduri ar trebui să mă izbesc, ignorând părticelele din mine lăsate ofrandă în semn că am trecut și pe-acolo? Aici a funcționat autoconservarea. Nevoia de a mă ști întreagă a redus răbdarea de la infinit la 0… Accept – nu a fost autoconservarea mea, ci a otrăvii ingerate. Ea mă face să mă închid în mine. Să construiesc ziduri de jur împrejur, cărămidă cu căramidă, fără fisuri, perfecte, fără rabat de la calitate. Îmi cere asta ca pe o favoare, ca pe un ajutor imperios necesar, știind că nu voi refuza. Aș spune nu, dar îmi e peste putință… Nu am contraargumente. Sunt la tine și e greu de ajuns la ele. Lipsa ta generează plumb…

… Ok, pleacă! Fă ce îți cere inima, nu ce îți spune mintea… În timp vei vedea că a meritat!…

Și asta a fost real… tonului tăios de atunci îi găsesc valența ironică acum. Știai, nu? Știai că nu sunt pregătită pentru așa ceva, că piedicile sunt chiar în mine și totuși m-ai încurajat! Aparent… Pentru că știai mai bine decât mine ce va urma. Bucățelele de suflet mici-fărâme era rezultatul previzibil. Și asta nu avea rost să oprești, ba din contră! Dacă e să fiu corectă, nu te pot acuza de nimic. Aș fi ignorat avertismentele. Le-am nesocotit pe cele venite de la oameni dezinteresați, ale tale mi s-ar fi părut clar neavenite…

… m-ai îndepărtat voit și nu mi-ai permis să repar… Știi de câte ori mi-ai interzis să mă apropii? Știi cât de tare a durut asta? Știi cum am vânat șansa?…

Așa am considerat de cuviință atunci. Că răul făcut era îndeajuns. Că barajului plin îi era necesar un stăvilar. Fiecare încercare a ta de a păși pe același trotuar cu mine îmi părea o sfidare. O nesocotire și încălcare flagrantă a nevoii mele de liniște. Atunci, recunosc, am sperat să își facă și efectul. Nu credeam că e ceva de reparat. Știu asta acum, dar azi nu-mi ajută la nimic. Îmi pun speranța în acel altădată. În ziua în care timpul nu va avea valoare pentru mine. Atunci vei putea spune tot. Fără să te opresc. Fără să urmăresc cadranul ceasului. Promit că te voi privi nu ca pe un demon sau înger, vei fi doar Prieten. Știu că tu poți infirma sintagma nu poate exista prietenie adevărată între o femeie și un bărbat. Sau măcar sper…

Freedom

Cel mai mare dușman credeam că e Orgoliul. Dar nu, e de fapt Teama! Și mai ales Teama de Necunoscut.

Sentimentul care îți cere mereu amânări și iar amânări. Care te face să te ascunzi, în speranța că nu te va găsi și vei mai căpăta un răgaz. Răgaz în care te amăgești că lucrurile se vor rezolva de la sine și totul va intra în făgașul normal. Oarecum e doar o amăgire…

Azi am mai învățat o lecție – prea temuta Teamă fuge doar când o înfrunți. Altminteri e răbdătoare, chiar supărător de răbdatoare. Te lasă să te ascunzi și te păcălește, inducându-ți iluzia că e oarbă și neorientată. Speră să nu ai curajul să îi ții piept și să te poată doborâ fix atunci când te aștepți mai puțin…

Îmi era teamă că rănesc un om bun și simplu. Că l-am prins într-o cursă din dorința de a-mi depăși eu o altă temere. M-am simțit egoistă și vinovată de lipsă de sensibilitate la nevoile celuilalt. Vinovată față de el, cel care mi-a fost adevărat prieten, alături de fiecare dată în momente dificile. Și am hotărât că e vremea să limpezesc lucrurile. Să rup cercul vicios în care credeam că l-am împins fără voie. Am decis că e vremea să îmi iau inima în dinți și să întreb…

Am fost surprinsă de răspunsul simplu și spus clar, cu o privire senină din partea lui.  Teama mea era doar o închipuire, bazată pe impresii eronate. Și m-am simțit deodată liberă! 🙂

Promisiune

Una din marile greşeli pe care le poţi face e să-ţi transformi hobby-ul în activitate cotidiană.

Asta am făcut eu în ultima lună. Am transformat o chestie care mă relaxa în muncă pură… Uitând că sunt totuşi o persoană impulsivă, căreia îi lipseşte acea doză de răbdare. Stăruinţa aia care să îţi permită recunoaşterea post-mortem a realizărilor. (Hmmm… sună cam pretenţios, dar fix aşa simt acum că trebuie să sune definiţia răbdării.)

De lucrat… am tot lucrat. Zilnic. (Mai puţin duminica, fireşte.)

Apoi a venit rândul criticii. M-am simţit oarecum ca un artist la primul vernisaj (iar sună pompos, dar este exact starea prin care am trecut).

Şi m-am dezumflat…

Mi-am amintit de „Work smart, not hard!” şi mi-am zis că renunţ pentru o vreme la lucrul de mână.

Până azi, la 22:23, când un bun prieten mi-a reamintit de o promisiune făcută acum ceva vreme în urmă – un fular… 🙂