Arhive etichetă: promisiune

Direcții

Surâs   Motto

Este suficient un surâs al vieţii  pentru ca totul să recapete sens…

Constantin Noica

1987 – Promisiunea e sfântă. Când promiți ceva cuiva îi dăruiești o speranță. Când ai grijă să-ți îndeplinești promisiunea, sădești bucurie și încredere!

2013 – Promisiunea e o pacoste, D! Veritabil Călcâi al lui Ahile pentru cel care o face. N-are sens să-ți dărâmi lumea pentru a o clădi pe-a altcuiva…

2014 – Ce-ar fi dacă am creiona Promisiunea doar ca pe un simplu surâs al vieții? 🙂

De gustibus…

Motto:

Vedi Napoli e poi muori! (Goethe)

napoli1

Sursa foto

Fără îndoială, dac-aș arunca un care-i locșorul ce v-a furat fără drept de apel inima? probabilitatea să aud despre una și aceeași locație ar fi infimă. Da, răspunsurile ar fi mai repede rezultatul combinărilor de n luate câte kI don't know

Diversitatea – ăsta e tot farmecul, la drept vorbind!

Uite, eu aș zice Paris într-o primă instanță. Nu pentru că e orașul îndrăgostiților, ci pentru că de fiecare dată i-am descoperit altă și altă fațetă. Parisul merită să fie descoperit la pas și nu în grabă. Apoi… apoi mi-aș aminti de Marea Nordului, Explozie aurie de Lumină și Arc de Curcubeu, Verde (mult verde) pigmentat pe ici pe colo cu acoperișuri grena așezate peste albul caselor, alternând cu un albastru marin unduitor. Așa știe să te-ntâmpine Norvegia și să te prindă în plasă… Și când mă prinde ceva, e garantată întoarcerea! Inspir praf de dor și n-am scăpare… daydreaming

Azi… azi îmi spunea un  bun prieten că nimic nu se compară cu Napoli. Aș fi vrut să-i văd expresia feței, incitată de exaltarea din vocea-i care căpătase parcă un altfel de accent, ca și cum integrarea în peisaj venise instant, insinuându-i acel dulce acasă.

Hai, măcar promite-mi că-ți faci timp să arunci o privire peste frumusețea asta de oraș! Nu e cu nimic mai prejos decât Parisul!

Măcar atât! ar fi venit completarea din parte-i, că doar nu ne cunoaștem de azi-de ieri. Hehe… nu doar atât! – din rostogoleala aia de cuvinte cu repeziciune caracteristică italienilor sadea (că doar am văzut eu în filmele italiene ce debit au! tongue) am reținut că Napoli își are chiar și imnul propriu. Să-l auzi pe Massimo

Ehe, cum își mai iubesc napolitanii ăștia Orașul, dom’le! mi-am zis eu după ce am verificat versurile cântului de slavă. N-am respectat recomandarea Massimo (Ranieri) – eu am ales Altceva! Pasiune și voci de milioane…

Ei, cumva mi-am onorat promisiunea, nu?! happy

Mezalianță?!

( … analiză în regim de urgență… 😉 )

Tocmai ce mi-am terminat de scris Raportul de activitate – o chestie despre care nu m-am sfiit să nu spun că e cumva inutilă și cronofagă. Dar am făcut un efort în seara asta, fix cât să-mi confirm teoria. :mrgreen:

Ei, și dacă e așa, am decis că e cazul să-mi ițesc căpșorul dintre hârtii și să-mi plimb în continuare degețelele pe taste, de data asta pentru mine. Între timp am pus iar ouăle la fiert – nu-i de ridicat sprânceana, că de-aia m-am pus pe scris – de data asta le acord atenția cuvenită, așa că stau cu ochii pe ceas de-aici. 😉

Raportul ăsta ziceam că-l scriu benevol, fără să mă împingă nimic de la spate… e doar impulsul de a-mi analiza starea – poate așa m-oi urni să fac un ceva și pentru mine, că prea nu mai am vreme de nimic. Mă bușește râsul, zău, numai la gândul că mă simt ca prinsă într-o relație pe care nu prea mi-o mai vreau. E ca atunci când persoana de lângă tine nu-ți mai inspiră decât dorul de ducă. Cât mai departe, să poți respira în voie. Să nu te mai agaseze nici cu prezența-i și nici cu pretenții obscure… Să-nchizi ușa pe dinafară, să tragi aer în piept, să privești în jur, să zâmbești și să-ți zici Măi, viața asta poate fi chiar frumoasă când îți iei deciziile corecte! 🙂

Ok! Încă nu pot s-o fac, nu? Că ar semăna cu fuga de la locul angajamentului. Vorbeam azi la telefon cu amicul meu cel de la Piatra-Neamț și recunoșteam franc că nu mi-e bine. Am spus-o pe un ton egal, de m-a mirat și pe mine, nu doar pe el. Și mai spuneam că dacă aș pleca ar fi un picuț dovadă de lașitate. La o adică am văzut la ce mă înham și-am zis Da! însoțirii. Doar că din provocare s-a cam transformat în mezalianță cu acte în regulă. Și cu restricțiile pe care un partener urâcios și egoist ți le poate impune… Acordă-mi atenție! Acordă-mi timp! Acordă-mi exclusivitate! Acordă-mi… acordă-mi!!!! 👿

Și-am acordat, zău! I-am zis chiar și fiică-mii duminică seara Pentru cine te chinui tu, Ale, să-mi faci buclele? Că mă primesc ăștia la muncă și nedichisită… Și ghici cine și-a plimbat luni minunăție de bucle pe sub nasul Muncii până pe la 21,00? Recunosc, n-a trecut nebăgat în seamă efortul fie-mii, dar nici hârtiile n-au simțit nevoia să se împuțineze într-atât încât să plec la o oră decentă de lângă ele. Sau o fi dovadă de iubire, mai știi?! 🙄

Îmi mai acord un răgaz de-o lună, c-ar fi păcat să las neterminat ce-am început, Bursucel nerăbdător… Știu că ți-i dor de sărit garduri prin curțile virtuale. Promit să-mi fac vreme să-ți aranjez și blogroll-ul, să bați cărările mai ușor, poate așa o să fii mai fericit… O lună cer și de va merge treaba tot așa, promit să divorțez în regim de urgență. Dragoste cu de-a sila nu se face…

De nu m-oi ține de cuvânt, să rămân fără zâmbet!

🙂 Doina 🙂

Spovedanie

( … desființând Politica Struțului… )

În aparență, de când mă știu mi-s plină de prieteni… așa-și zic ei, aceia care se lipesc de mine ca timbrul de plic când au numai ei știu ce motive. Iar eu – Bursucel Credul – le iau intențiile de bune, deh! Îmi zic că oamenii buni atrag prieteni… Până să mă lămuresc de intenții durează ceva timp, apoi… Apoi mă întristez și ripostez în felul meu, cu un Ignore – asta înseamnând să refuz împărțitul cafelei cu persoana în cauză și orice altfel de contact. Închid robinetul de zâmbete și gata!

Cea mai tristă poveste de prietenie eșuată s-a consumat la sfârșitul verii lui 2006.  Anul ăla a fost cumva nefast pentru bursucei, pare-se. Nu pică bine un N-am fost prietene, m-am folosit de tine 14 ani… a fost mai mult decât un bolovan trântit fix în creștetul capului. În amiaza aia de duminică mi s-au derulat 14 ani în care am ignorat eticheta care-i era pusă de alții în doar câteva secunde. Timp în care mi-am plimbat privirea de la paharul de bere pe care-l avea pe masă până la fața ei… Mi-am zis că omul la băutură spune adevărul, mi-am luat fata mai mult cu forța de acolo și mi-am promis să rup orice contact cu ființa aia pe care o compătimisem și susținusem ani la rând. I-am găsit scuza comportamentului în invidie, trebuia cumva să-mi explic motivația faptelor…

A doua zi a avut tupeul să mă viziteze – atunci îmi amintesc că am făcut cafeaua și i-am servit roadele gestului ei. I-am spus Am făcut cafea, dar nu îți dau pentru că nu meriți! Poate sună urât, dar a fost singurul mod în care i-am arătat că nu mai e binevenită în preajma mea. N-am rupt relațiile decât cu ea – copiii sau soțul ei n-aveau nicio vină. În fond, caracterul nu-l împarți cu nimeni, îți aparține strict… Sunt încăpățânată, recunosc! Nu m-am lăsat înduplecată nici de pledoariile soră-mii, nici de ale altcuiva. Am cerut doar să nu fiu obligată să mă aflu în aceeași încăpere cu ea. Nu din răutate, ci din dorința de a nu fi pusă în situația jenantă de a da nas în nas cu eșecul – nu e plăcut pentru mine să realizez că discernământul alegerii oamenilor de lângă mine mi-a funcționat la parametri jalnici.

În ăștia șapte ani trecuți am mai avut vești despre ea. Nu pentru că mi le doream, ci pentru că involuntar mai apărea în discuții. Rămăsese de referință povestea și singura-mi reacție era Îmi pare rău să aud asta! și-un zâmbet amar. Spun drept că nu m-au încălzit nici susținerea pe care mi-au arătat-o rudele ei apropiate, nici oprobiul la adresa ei. La ce bune toate astea? Nu reparau nimic din cele întâmplate…

Se zice că promisiunea ține șapte ani… iar eu îmi respect promisiunile. Și-n vara asta m-am prostit iar – am acceptat părerile ei de rău și motivația Eh, eram tânără și fără minte… Și-am reluat cumva legătura, dar nu știu prin ce resort am luat în calcul lupu-și schimbă părul… Probabil unde Doamne-Doamne îmi mai poartă de grijă când nu e ocupat cu alte probleme cerești de mai mare importanță.

Și-n numele prieteniei nou înnodate s-a oferit să îi poarte de grijă lui Otto – câinele fiică-mii… Aflase ea că mă dădeam de ceasul morții să îi găsesc un loc primitor și-un suflet bun care să-i aline dorul de Ale. Merge vestea ca vântul… Am oscilat în a-i accepta propunerea, recunosc, dar într-un final am acceptat… Poate și pentru că a știut să-și joace cartea frumos și să pună accent pe toleranță și încredere, cu două propoziții, în care a inclus Formula Magică –  Acordă-mi șansa asta, te rog frumos! E singura dovadă a prieteniei acceptate!

Deseori un acord te poate pune în dificultate – și Da-ul meu cam asta mi-a adus. Nu știu ce a sperat cu gestul ei… cert e că Otto acum e altundeva, într-o familie cu doi copii frumoși, care sper că-i vor aduce fiorosului bucurie. Și-i vor compensa poate lipsa Alexandrei. Sper că-i va fi bine… îmi doresc tare mult asta! Fiindcă are un fond tare bunuț chinezul ăsta… 🙂

Mie, în schimb, nu mi-e bine deloc. Am sufletul împovărat de nevoia de a înțelege motivele care au împins-o să-și dea în petec iar. Pentru că nu pricep ce te poate împinge să spui ceva ceea ce nu crezi? Ce te poate împinge să fii duplicitar? Ce satisfacție ai? De ce e musai să vrei să fii încurcă-lume? Ce obții? La ce bune toate astea?

Zâmbet

(MonitorizarePremiu MWB)

logo-membru-premiant-mwb-stBine, știu, la ora asta trebuia deja să dorm și să visez poate un colț de rai sau altceva pe măsură – legea compensației ar fi trebuit să-și facă treaba și să-mi cadorisească un ceva pe măsura frumuseții, cumințeniei și… bine, mai bine tac și vă zic de ce nu dorm eu acum… 😳

Mi-am făcut un ceai de albăstrele (e fain de tot, zău!) și-mi onorez cu drag promisiunea de a scrie despre o surpriză plăcută, care m-a uimit un picuț. De-a lungul timpului am tot primit premii și coronițe de la școală și mi se părea să fie firesc așa – la drept vorbind muncisem pentru ele, tot cu drag, e drept… Apoi am primit un alt premiu – un copil frumos, sănătos și isteț (asta s-a dovedit pe parcurs, că doar nu o dată m-a pus în dificultate ba cu o replică, ba cu o întrebare, de nu știam pe unde să scot cămașa să ies basma-curată în fața piticaniei :oops:). Ca să fiu sinceră și fiică-mea e o realizare firească – e rezultatul Alegerii pe care am făcut-o la un moment dat.

Mai țineți voi minte cât de necăjită eram din cauza monitorizării? Nu pricepeam neam cine-mi tot citește rândurile și mai ales de ce?! Pe cine oi fi supărat și mai ales cum?! 😐 Tocmai eu – întruchiparea cumințeniei… 🙄

Ei, am aflat într-un final și mi-a mai venit inima la loc. Era MWB -ul. Și nu-l supărasem cu nimic, slavă Domnului! 🙂

Tot ce-mi doresc acum e timp. Timpul acela în care poți să dăruiești frumosul în voie, fără să tragi cu ochiul la cadranul ceasului. Momentul în care Timpul se oprește din fugă și te poftește să te bucuri în tihnă de clipe minunate. Să-mi fie timpul în care Gândul Instant ar isca un alt Ceva Aparte care ar adeveri că nu spun Mulțumesc! degeaba și că am meritat premiul MWB.

Acum Gândul mi-i doar Năstrușnic iar și-mi dă ghes să-i dedic zilei de Luni premiul în semn de îmbunare și apreciere pentru încremenirea clipei. 😉

Poate-poate o văd împrăștiindu-vă cu dărnicie zâmbete… 🙂

Promisiune

Uite… eu recunosc când greșesc… n-o fac cu bucurie, dar de data asta… Ei, de data asta mă bucur că m-am înșelat! 🙂 V-o spun cu mâna pe inimă! Și e pentru prima dată când mă bucur că în birou a fost deschis TV-ul, pentru că mi-a alimentat Speranța.

E vorba de Roșia Montana și controversata exploatare ce fusese numai ce avansată la grad de necesitate națională. Nu, n-aș fi scris despre asta, au scris destui, s-au consumat mii de caractere pe tema asta. Doar că… ehee, să fi văzut voi ce frumos vorbea domnul președinte despre un referendum legat de părerea populației! 😀  Și mi s-a aprins beculețul că, deh, îl mai auzisem rugând membrii guvernului să urgenteze cu avizele necesare demarării proiectului atât de râvnit de RMGC, iar pe-atunci vox populi nu prea-l interesa. Uite că îl interesează acum! Și asta ar fi bilă albă pentru el, dacă n-aș fi conștientă că de fapt îl sperie mișcările de stradă… Și dacă nu i-aș fi auzit întrebarea legată de cuantumul șpăgii încasate de Victoraș, poate-poate îl lăsam în plata Domnului. Dar chiar m-a scos din papuci! Tot chelul își pune mâna în cap… parcă așa suna vorba aia din bătrâni. Adică de ce să mai scoatem, oameni buni, bani din sacul ăla peticit de se cheamă Buget? Aha, ca să facem un Referendum! Păi și cine plătește pentru chestia asta? Statul – ar veni firesc răspunsul. Păi și statul ăsta strâmb nu-și ia bănuții din buzunarul meu și al tău? Că doar nu din șpaga lui Victoraș, a de care vorbea așa frumos președintele, că știe el ce zice doar! 😀 Ah, nu – nu cred că președintele e curat ca lacrima, stați pe pace! Dar de ce naiba să facem referendum, că de numărat voturile tot ei și-ai lor le numără?! Și tot ca ei iese… și-asta nu-mi place neam! De ce să nu se facă liste nominale cu toți cei ce sunt împotriva cianurilor, a cadorisirii aurului corporațiilor străine de ne-au invadat? Dacă tot se strâng oamenii, de ce să nu semneze pe loc petiția cu nume, prenume, adresă și CNP? Uite că fac un pustiu de bine și dacă e cazul ies și eu în stradă cu act de identitate cu tot! În oamenii ăia am încredere – în referendum-ul propus de Băsescu n-am. Nu câtă vreme cară ei buletinele de vot și le numără tot ei. Că nu cred că doar Victoraș a luat șpagă de la RMGC. Cică proiectul lor de lege se bazează pe un sondaj de opinie… realizat pe genunchi, aș spune eu…

Apoi – n-am încredere nici în Remus Cernea –  ăl de s-a lipit de protestatari ca timbrul pe plic. Să-și rezolve problemele din haznaua USL, unde naiba se pripășise să-și roadă ciolanul, nu să se erijeze în victimă și să se plângă că – vezi, Doamne! 🙄 – e amenințat și luat în colimator pentru aderarea la mișcarea asta contra proiectului de distrugere a Roșiei Montana sub acoperirea dezvoltării durabile. 👿

Și mai vreau să zic ceva – știu că acum câteva zile am afirmat că nu avem societate civilă și că Roșia Montana e cauză pierdută deja. Nu-mi pun cenușă pe creștet, fiindcă afirmația îmi pornise din lehamitea indusă de dezbinarea asta generală ce e caracteristică nației noastre. Azi spun că se poate să aibă sorți de izbandă – asta depinde de noi de data asta! Și știți ce? Să nu-mi spuneți mie Bursucel de nu m-oi înscrie pe lista ălora de zic NU proiectului ăsta de exploatare  sau de nu m-oi duce la referendum, chiar de-ar fi în colțul opus al Bucureștiului!

compania Roşia Montană Gold Corporation

Citeste mai mult: adev.ro/msgho4

compania Roşia Montană Gold Corporation

Citeste mai mult: adev.ro/msgho4

compania Roşia Montană Gold Corporation

Citeste mai mult: adev.ro/msgho4

compania Roşia Montană Gold Corporation

Citeste mai mult: adev.ro/msgho4

Pierdut zâmbet…

… și să nu vă supărați că plec să îl caut… Fără el nu sunt Eu – Bursucelul cel pus pe șotii…  așa că n-o să vă mai scriu câteva zile și nici n-o să vă mai țopăi prin curți. Și asta o să mă cam întristeze, că deja-mi găsisem loc de joacă.  Dar de uitat, nu vă uit! Doar că nu pot intra posomorâtă pe aici… așa că plec în lumea aia adevărată să-mi regăsesc zâmbetul… sau măcar hazul de necaz, că nu-i a bună fără ele!

Teoretic, sâmbătă îmi doream să vă pregătesc o petrecere. Găsisem și ajutor de nădejde pentru cazul în care iar m-aș fi făcut de poveste cu dimineața mea cea de la amiază. Sper să mă întorc totuși până atunci, cu tot cu zâmbet! Uite, păcătuiesc de multe ori prin a renunța la ce mi-e drag, dar de data asta chiar nu-mi pot permite…

P.S. Morning Coffee, nu-mi încalc promisiunile, să știi, așa că trag nădejde să te regăsesc în vervă și cu un strop de cafea aromată pentru mine – să mă păsuiești, te rog câteva zile!

P.P.S. Iar pe voi ceilalți – de-mi sunteți aproape ca o familie – o să vă rog să zâmbiți mai des zilele astea, că tare-i frumos și bine!

Daruri

Dacă te-a prins Ploaia de 11,00 p.m. în Sectorul 1,

dă vina pe Bursucel! 😉

Torențial! Picurii maaari ai Ploii au trecut obraznici prin plasă, cât să facă un duș pervazului. Știi briza dimineții? Aerul pur ce te-nvăluie la Răsărit? Și Răcoarea? Le-am primit cu drag și mi-am zis că Nu, n-o să opresc așa Dar cu termopanul ferestrei!

Mai devreme era cald. Mult prea cald. Și adia prin Parcul ăsta al meu o boare fină-fină, care m-a făcut să-mi ridic privirea spre Copaci. Mai sus… mai sus… până mi-am încrucișat privirea cu Luna cea Plină! Frumoasăăă, în așternut de nori rozalii-movii… O minunăție, pe cuvânt!

De nu pleca Ale val-vârtej să-și întâlnească prietenele…

Mdea… cortegiu de licurici roia pe lângă tălpile fiică-mii în drumul spre poartă! Da, știu, o să-mi spuneți că-i normal să vrea să iasă cu prietenele, să sporovăiască până-n zori câte-n lună și stele…

Iar mă întorc la Lună! O să-mi leg de gât camera digitală precum pensionarii japonezi… Să nu-mi mai pară rău de nici o imagine ratată! Și n-o să mai zăbovesc în cameră, gândindu-mă atât de mult de se face au ba să ies din nou!

Promit să nu mai necăjesc Natura

și să nu-i mai stârnesc Lacrimi!

Dar de consolare!

Pe cuvânt de Bursucel! 🙂

Conveniențele…

Există acea categorie de cunoscuți, care fie că e Paște, fie că e Crăciun, te fericesc cu tradiționalele urări de bine… Și asta nu pentru că în gândurile lor ai apărut brusc, ci doar pentru că numărul tău de telefon a rămas agățat accidental în agendă. Sau pentru simplul fapt că – textual –  Am numărul tău de telefon, știu că pot să te caut dacă am nevoie de ceva! Porumbelul ăsta, scăpat de cineva într-unul din rarele-i momente de sinceritate, a avut impact! M-a motivat să șterg contactul de la categoria apropiați și să-l mut la servicii…

Nu-mi doresc să fac sau spun lucruri doar de dragul conveniențelor. Și nu mă mai deranjează dacă se găsește careva să mă critice pentru asta. Fac urări doar dacă o persoană îmi este dragă. Nu-mi doresc reciprocitatea de carton. Mai repede mă dezamăgește răspunsul venit doar de formă.

Așa aș traduce umbra pe care o intuise… E ceva ce nu îmi spui! Lasă naibii politețea aia inutilă deoparte! Uzanțele sunt pentru străini, iar noi ne cunoaștem de peste un sfert de veac, nu?

Cam așa-i… un sfert de veac e ceva!

Am ieșit din cameră cu teama că azi va fi ziua conveniențelor. Și cu spaima să nu care cumva să uit vreun cuvințel din ceea ce îmi promisesem că trebuie să îi spun. Mi-a trecut prin minte analogia stradă-ocean. Și drumul munte-Mahomed…

Și asta intuise bine, aveam multe de spus, citise doar… De nu era privirea aia de iulie, le auzea chiar pe toate. Mă bucur că nu a luat atitudinea de conveniență, însă! A fost nu doar norocul lui, ci și al meu! Alminteri, cafeaua noastră ar fi fost tare amară. N-aș fi zâmbit acum și cred că nu m-aș fi simțit atât de senină în momentul ăsta. Probabil aș fi regretat că mi-am dat bunătate de carte pe o ieșire în oraș…

Nu am simțit nici măcar când s-a scurs timpul. Mi-am respectat promisiunea de a nu arunca măcar o privire spre ceas… Am vorbit de data asta despre el și dilemele lui. Mi-a cerut părerea – mie, discipolului! A realizat într-un final că am crescut!

Amestecate… pentru prima dată l-am văzut altfel… Timpul i-a fost prieten, așa mi-am spus și am zâmbit…

Ce zici, rămânem prieteni?

N-am vrut să răspund pe loc. Trebuia să gândesc. A fost cea mai aromată cafea din toate cele de până acum. O ambianță plăcută asortată cu o prezență agreabilă induce starea de bine pe moment. Impulsul înclina vădit spre un răspuns pozitiv… Apoi am realizat altceva – azi nu mi-a mai spus nici Lady, nici Beauty – mi-a folosit ca apelativ doar numele…

Acum pot da răspunsul. Nuanțat. De-abia de azi suntem prieteni! 🙂

Simply You

Uneori când lucrez opresc muzica. Să nu pățesc exact ca acum…

Cineva îmi spunea că muzica pe care o asculți te definește la momentul respectiv… acum a fost aleator (sau poate Așa trebuia să fie)…

Dimineață playlist-ul a fost victima unui fel de ruletă rusească. Am întors capul și am plimbat ușor cursorul mouse-ului peste listele cu muzică. A câștigat iar Secret Garden… Let it be! (Hmmm… ziceam că victima a fost playlist-ul… posibil sa nu fie chiar așa, ci chiar eu însămi, dar ce mai contează?!) E regulă în ultima vreme ca peste zi să nu schimb eu opțiunea de dimineață

Pentru că azi mi-am permis luxul să-mi scurtez șederea la birou în favoarea plecării în necunoscut (da-da.. Bucureștiul îmi este chiar necunoscut și fiecare primă plecare spre o părticică din el e o adevărată aventură) mi-am promis că voi recupera acasă lucrul lăsat baltă…

Daaaar… lumina e slabă (cred că mai slabă decât mine :D), iar muzica…

Melodia asta parcă mi-a picurat lacrimi în suflet… e prima data când o percep ca pe o tristă declarație de dragoste… No hope, just resignation!

și iar mi-e dor

P.S. Am oprit muzica și mi-am luat în serios promisiunea. 🙂