Arhive etichetă: provocare

A(aaa!)Tipic…

(gânduri desenate sub stropi de Ploaie caldă 🙂 )

Atipic… Rar mi se întâmplă să-mi rătăcesc Cheile! Asta și obligativitatea de a păși pe gheață îmi dă așa o panică greu de desenat în cuvinte. Ar trebui să-mi vedeți fețișoara într-un astfel de moment de cumpănă! Mă trec toate culorile curcubeului și invariabil mă opresc la… 😳 Mi-am revenit într-un final – le-am găsit, în fine! În suportul pentru farfuriile puse la scurs… să nu mă-ntrebați ce Doamne, iartă-mă! căutau acolo că n-am cuvinte pentru asta… Doar tăcere… Atipic pentru mine!

(… Șampon cu Argan…)

Hmmm… am pierdut vremea aiurea căutând cheile… Și nu mai am timp pentru Situația de mâine! Îmi plimb degetele prin păr și realizez că o să-mi iau o ciufuleală mâine! Doar constat – îmi spun că mi-o merit – ciufuleala – și că n-o să ripostez nicicum. Hmmm, atipic pentru mine!

(… Dove cu Ciocolată… )

cu o pătrime cremă hidratantă… mă bântuie reclama asta, mai dihai decât înainte de b și p se pune m! Eu și Dove avem o poveste frumoasă, care se pare a fi interminabilă. Cred că și Apei îi place Ciocolata. Nu aștept să-mi spună că mai vrea, o mai servesc cu o porție pe care o dă gata într-o clipită. Garantez că nu s-ar sătura nici cu 1001 de porții! Îmi fuge iar gândul la Ocean… Am poze noi cu El – aș face bine să le pun! Atipic iar, de data asta știu exact și care anume…

(… Balsam cu Argan…)

Îmi tot repet – spre liniștire, firește! – că Dincolo, peste Ocean, trăiesc și altfel de oameni, preocupați de orice altceva decât procurarea unui pușcoci și-a unei dubițe albe. Nu-mi iese din minte povestea cu dementul de umbla din stat în stat și lua el așa, random, omuleții în cătarea puștii… I don't wanna see Nu, nu, nici într-un zgârie-nori nu mi-ar plăcea să lucrez, clar! îmi trece prin minte gândul cu viteza unui avion… Atipic mie să spun Nu! Provocării…

( … )

Zămbesc și-mi spun Tipic mie să-mi conturez gândurile sub ploaie caldă!

Atipică mi-i însă șederea la răcoare, dacă stau strâmb și gândesc drept… Dar asta tot nu m-ar împiedica să fac iar ceva atipic mie – pot savura de astă dată un pahar cu vin alb, ascultând Nocturnele lui Chopin, având alături doar Zâmbetul. Bine ai revenit sănătos, Dane! 🙂

Provocarea

Oare cât de liniştit ai putea deveni la un examen de contabilitate, scriind în loc o poezie?

Dacă aș fi citit întrebarea asta acum 3 ani mi-ar fi sunat ca o nebunie. Contabilul din mine ar fi ripostat. Păi cum altminteri? Contabilii sunt ființe cu înclinații vădite spre matematică, logică… or fi urâcioșii firmei, dar sunt teribil de responsabili! Nu și-ar periclita ei reputația, aventurându-se să ignore o demnă și sfântă înregistrare contabilă în favoarea unei poezii! Nici de-ar fi vorba de Odă în metru antic… Așa aș fi zis, pe cuvânt!

Acum… altfel stă treaba… am divorțat o dată de contabilitate, așa că aș scrie liniștită și o epigramă sau o poezioară haioasă… Ceva ironic, oricum! Poate aș desena și o floare, ceva care să le bucure privirea… Bine, lucrarea ar cuprinde – pentru consolarea economistului din mine – și rezolvările de rigoare, că doar nu degeaba l-am plimbat la examen! Și chiar dacă mi-ar descalifica lucrarea pe motiv de semn vădit tendențios, tot n-aș avea regrete – se spune că orice poartă închisă îți deschide alte două uși!

Cred că totul ține de cât de rigid sau flexibil poți fi. Înainte îmi lipsea – vorba unui amic – doza de sictir… Acum știu că viața poate fi frumoasă și nu se rezumă doar la cifre, rapoarte și legislație pritocită pe genunchi. Viața presupune să te înconjori cu oameni plăcuți, să faci ceea ce îți place și din când în când să îți permiți o mică nebunie, ceva de care să-ți amintești și care să îți deseneze zâmbetul pe față. Am eu ce am cu zâmbetul ăsta! 🙂

Îmi lucesc ochii la gândul unei astfel de trăznăi… de mi-ar permite timpul, le-aș înveseli corectura lucrării cu În jurul unui divorț a lui Topârceanu… Dacă-i bal, bal să fie! 😀

I’m back!

Când am hotărât să plec spre București aveam dubii. Dacă mai iubesc sau nu ceea ce făceam înainte. Dacă se mai merită, dacă nu cumva pauza luată m-a rupt de o îndeletnicire care mi-a cam furat ani buni din viață…

Și după o jumătate de zi mi-am dat seama că sunt lucruri care mi-au plăcut întotdeauna de fapt. Să descâlcesc. Să mă joc cu cifrele. Să îmi iau provocări…

Pentru că trebuie să dau dreptate cuiva care îmi spunea azi: Ca să ai satisfacții, trebuie să fii artist în ceea ce faci!

Am ajuns să îi dau dreptate și omului care m-a făcut să mă încăpățânez să fur meseria. Chiar pot. Și acum nu mai văd îndârjirea de a mă opri din desăvârșirea studiilor decât ca pe o revoltă în fața munților de hârtii pe care trebuia să îi înfrunt din dorința unora de a-și limita obligațiile. Lehamitea provocată de cei care tratau cu superficialitate subiectul.

Aici am găsit oameni plăcuți, care nu au avut șansa mea. Aceea de a practica la modul real ceea ce înveți în facultate. Eterna poveste a formei fără fond. Am găsit deschidere și bucuria că am acceptat invitația Și asta mi-a readus zâmbetul. 🙂

100

Plimbarea cu Otto de dimineață…  e din ce în ce mai vioi și am descoperit că e un bun tovarăș de alergare. La cele aproape 28 kg am constatat că e din ce în ce mai greu de strunit. Dar îmi prinde bine și provocarea asta. Mi-ar fi plăcut să nu fie nevoie de lesă… și azi mi-am dorit o curte imensă pentru el, îndeajuns de mare încât să poată alerga în voie. Sau un parc imens, așa cum era cel din Saint-Cloud… Iar visez… 🙂

Acum cafeaua… Cu același Otto, tolănit pe covor ca un purcel. Dimineață l-am numit măgar… a tăiat calea vecinei de la etajul 1 și a ieșit pe ușa scării val-vârtej! Mă întreb ce visează Otto. Tresare prin somn . Ce-o fi în mintea lui?! Îl privesc altfel acum. Și știu că îmi va fi dor de el, așa cum îmi este dor de Puff…

Și gata… mi-s pregătită de o zi de alergături… e oarecum ultima sută de metri.

Parc de Saint-Cloud

Stabilitate

Faleză… M-am aşezat cuminte la o masă, am comandat o cafea şi l-am văzut pe El. Nu ştiu de câtă vreme mă privea, dar când mi-a văzut zâmbetul a venit hotărât la mine. Fără frică. De parcă mă ştia de cum a făcut ochi. Un ghemotoc de blană gri şi ochi albaştri. Cum să nu îi zâmbeşti? 🙂

Nu-mi mai e frică de pisici, nu mă mai sperie gândul gheruţelor neprietenoase pe pielea mea… şi m-am jucat în voie, amintindu-mi de toate ghemotoacele care mi-au colorat existenţa la un moment dat.

Mi-a prins bine. Dar mi-a şi dat de gândit. Am realizat că pentru mine o pisică înseamnă stabilitate. Că m-ar obliga să rămân acasă. Să nu mai plec brambura prin lume.

Altă provocare, altă alegere! Dar mi-am promis că va veni şi vremea unei alte Puff…