Arhive etichetă: răspuns

Jurnal cu Obiceiuri

Old habits die hard… Așa mi-am spus mai devreme, în timp ce o așteptam pe fiică-mea să se întoarcă din plimbarea cu rolele. Din instinct aruncasem o privire către ceas și mi-am reprimat impulsul de a o întreba ușor ironic dacă nu-i prea de dimineață ieșirea asta. Era un pic trecut de 0,00… Apoi am zâmbit – la cei 23 de ani (fără câteva zile! ar adăuga ea – cu siguranță…  – de-ar da cu ochii de pasajul ăsta)  nu prea se mai face să îi țin contul fiică-mii. E majoră, știe de prea multă vreme ce se face și ce nu. Mi-a plăcut să mi-o știu cu personalitate din prima clipă de cum am aflat de existența ei și așa mi-a fost încă din primele zile. Mai repede aș spune că eu mi-s dependentă de ea – mie îmi tresare inima la fiecare întârziere a ei, pe mine mă sperie fiecare încruntare a ei… și tot pe mine mă dojenește de cele mai multe ori, de parcă pozițiile ne-ar fi complet diferite… Trec peste, c-altminteri ar trebui să recunosc evidența – uneori îmi pare că gândește mai matur chiar decât mine. Parcă o dată m-a făcut să mă simt cumva încurcată și cam aiurea?! Mdea… chestia asta ar trebui să fi rămas la categoria strict secretdon't tell anyone

Pe de altă parte totuși m-a bucurat ieșirea ei – măcar nu mi-o mai închipuiam bombănindu-mă de pe canapeaua din sufragerie. La drept vorbind, orice cârcoteală îi era perfect îndreptățită… s-ar fi cuvenit să nu stau în fața situațiilor de care numai ce am scăpat. Din nou cu creionul în mână, din nou bife… Ca pe vremuri m-a prins prima oră de după miezul nopții cu listările în față. Biroul ăsta al meu era obișnuit cu așa ceva și-mi pare mie că îi era dor de foșnetul hârtiilor, de alunecarea fermă a bifelor, de semnele de exclamare sau întrebare pe care le conturam uneori când dădeam de vreo gărgăriță ce-și cerea imperios verificarea ulterioară. O tempora… Mi-am delectat până și scaunul cu vechiul exercițiu ce puncta finalizarea supliciului… Îmi spun că probabil sunt în spiritul camerei ăsteia și obiceiul destinderii spatelui, și privirea involuntară aruncată amintirilor înrămate sau sitei de la geam. Partea cu fereastra o viza pe Puff – mâța mea cea zăpăcită, care se încăpățâna mai repede să zgârie sita decât să-mi anunțe cu un mieunat întoarcerea din secretoasele-i plimbări… daydreaming

S-a amuzat fiică-mea pe seama mea la întoarcere mai devreme. Ba chiar mi-a spus zâmbind că ar fi fost indicat să o sun să îi spun că o aștept. Sau că îmi fac griji… Uită poate, ca mai întotdeauna, că nu mi-ar plăcea nici să o stingheresc, nici să îi stric bucuria plimbării. Uită că mi-a rămas totuși în reflex să-i aștept întoarcerea cu ochii pe ceas. Și că e împământenit pragul orei 2,00. Cu plus/minus sfertul academic. De el depindea următoarea ieșire doar. Mai haios e că acum întotdeauna bate sub minus și ne prinde ora 2,00 sporovăind verzi și uscate… Și azi – ca și în alte dăți – povestea s-a încheiat cu un Încearcă și tu să dormi! zis de fii-mea. Plus răsfățul primit de obrazul stâng… kiss

Nesomn… Conștiința asta a mea îmi dă mereu de furcă! Acum îmi bate obrazul că am venit pentru una și am făcut alta. Tiparul ăsta s-a extins inclusiv în ceea ce privește blogul. Intrasem doar să verific praful de pe-aici. Următorul pas era suta de metri garduri prin curțile altora. Rămâne pe mai târziu dialogul, după trezire eventual… așa cum pe data viitoare rămâne plimbarea extinsă prin Tulcea pe care mi-o promisesem încă dinainte de a porni pe drumul spre acasă. În așteptare rămân și pozele pe care-mi spuneam că le voi face de data asta. Lăudasem orașul ăsta mic și liniștit – imaginile se voiau a fi dovada grăitoare a faptului că nu denaturez realitatea sub nicio formă. E drept că aș mai avea o zi la dispoziție, dar nu pot miza pe asta. Obiceiul spune că mereu apare ceva neprevăzut și-mi dă programul peste cap. Așa că onorez promisiunea cu un ceva de augustwinking

Revăzând pozele astea mi-am amintit de momentul în care am surprins imaginile. Prinsă de febra revenirii și atentă doar la peisaj. Absentă în a-i observa pe cei din jur, am răspuns cu întârziere salutului insistent cu care m-a întâmpinat o mai veche cunoștință. Pedeapsă mi-a fost atunci timpul acordat preț de o cafea pe terasa Pieței Civice. Probabil cafeaua va căpăta în curând atributul scuzelor pentru întârzierea răspunsului… happy

Ar putea cineva să nu accepte asemenea scuze?! coffee big hug

Temă pentru acasă

[…]

Să nu-mi repeți din nou – nu sunt uitucă

și nici memoria nu mi-e pe ducă…

De fiecare dată-mi zici

că și pisici,

și câinii cei cu pedigree

și pasărea colibri

au vise colorate-n gri…

Nu-i cârcoteală, e-ntrebare –

de ce, de-mi zici că-i binecuvântare

și evadare-n Paradis,

în vis

fiece Floare

e văduvită de culoare?

Vis.

P.S.

E de-nțeles…

Văd bine

că iar nu ai răspuns la tine…

N-ar fi întâia dată… Lasă,

rămâne temă pentru-acasă!

Conveniențele…

Există acea categorie de cunoscuți, care fie că e Paște, fie că e Crăciun, te fericesc cu tradiționalele urări de bine… Și asta nu pentru că în gândurile lor ai apărut brusc, ci doar pentru că numărul tău de telefon a rămas agățat accidental în agendă. Sau pentru simplul fapt că – textual –  Am numărul tău de telefon, știu că pot să te caut dacă am nevoie de ceva! Porumbelul ăsta, scăpat de cineva într-unul din rarele-i momente de sinceritate, a avut impact! M-a motivat să șterg contactul de la categoria apropiați și să-l mut la servicii…

Nu-mi doresc să fac sau spun lucruri doar de dragul conveniențelor. Și nu mă mai deranjează dacă se găsește careva să mă critice pentru asta. Fac urări doar dacă o persoană îmi este dragă. Nu-mi doresc reciprocitatea de carton. Mai repede mă dezamăgește răspunsul venit doar de formă.

Așa aș traduce umbra pe care o intuise… E ceva ce nu îmi spui! Lasă naibii politețea aia inutilă deoparte! Uzanțele sunt pentru străini, iar noi ne cunoaștem de peste un sfert de veac, nu?

Cam așa-i… un sfert de veac e ceva!

Am ieșit din cameră cu teama că azi va fi ziua conveniențelor. Și cu spaima să nu care cumva să uit vreun cuvințel din ceea ce îmi promisesem că trebuie să îi spun. Mi-a trecut prin minte analogia stradă-ocean. Și drumul munte-Mahomed…

Și asta intuise bine, aveam multe de spus, citise doar… De nu era privirea aia de iulie, le auzea chiar pe toate. Mă bucur că nu a luat atitudinea de conveniență, însă! A fost nu doar norocul lui, ci și al meu! Alminteri, cafeaua noastră ar fi fost tare amară. N-aș fi zâmbit acum și cred că nu m-aș fi simțit atât de senină în momentul ăsta. Probabil aș fi regretat că mi-am dat bunătate de carte pe o ieșire în oraș…

Nu am simțit nici măcar când s-a scurs timpul. Mi-am respectat promisiunea de a nu arunca măcar o privire spre ceas… Am vorbit de data asta despre el și dilemele lui. Mi-a cerut părerea – mie, discipolului! A realizat într-un final că am crescut!

Amestecate… pentru prima dată l-am văzut altfel… Timpul i-a fost prieten, așa mi-am spus și am zâmbit…

Ce zici, rămânem prieteni?

N-am vrut să răspund pe loc. Trebuia să gândesc. A fost cea mai aromată cafea din toate cele de până acum. O ambianță plăcută asortată cu o prezență agreabilă induce starea de bine pe moment. Impulsul înclina vădit spre un răspuns pozitiv… Apoi am realizat altceva – azi nu mi-a mai spus nici Lady, nici Beauty – mi-a folosit ca apelativ doar numele…

Acum pot da răspunsul. Nuanțat. De-abia de azi suntem prieteni! 🙂

E ciudat că nu sunt nici tristă, dar nici bucuroasă. Nu mă poate întrista un adevăr pe care l-am intuit din atitudinea cuiva, din priviri, dar nici nu mă poate bucura acel am avut dreptate…

Antipatia gratuită –  chestia care mi-a părut fără sens la prima întâlnire – și-a găsit într-un final explicația…

Nu mă sfiesc să-mi spun părerea. Dar e pentru prima dată când am vrut să comentez și ceva m-a oprit. Până la urmă fiecare vede adevărul în felul lui… de ce-aș completa/corecta eu varianta cuiva?

Time will tell…