Arhive etichetă: regret

Dilemă?

( … adjuvant doar zâmbetul blazat… )

Stai în fața ferestrei – peisaj dezolant în alb, gri și negru… Atâtea culori împinse până la dezicerea de ele, până la absurda banalizare în nonculori… 

De pe umărul drept pata albă cu aripi cuminte-așezate pe lângă silueta-i firavă îți susură abia șoptit Nu renunța așa ușor! E ca o Fata-Morgana gândul tău. Și-apoi, ce poate fi mai rău decât regretul tardiv?

Îndrăznește odată! răzbate cu putere din stânga vocea conturului puternic-negru, cu antene răzlețite. Privește Copacul – e plin ochi, ai de unde alege, ce-atâta ezitare?!

Iar tu ești la mijloc, nu? Strângi involuntar în palmă Vrabia cea gri și mică până când biata nu mai poate face altceva în apărarea-i decât să te piște cu cioc speriat și minuscul. Se zbate să scape din strânsoare și… Și-o scapi din mână. Rămăi cu ochii la Copac, privind cu fascinație ciocul puternic și penajul lucios al Ciorii…

Dai vrabia din mână pe cioara de pe gard din copac? 😕

Good day!

( … Antidot pentru Somnorici… )

Bună dimineața! 🙂

… dimineață e fix până dau nas în nas cu Tufa de iasomie care-mi amintește cu blândețe că e musai să cotesc la dreapta de vreau să ajung la Cafea… mă trezește instant cu mirosul subtil și-mi dă ghes să spun Bună ziua, că dimineață era când ați ajuns voi la birou! 😉

… mic, precum un pantof de gheișă…

Zambile mov de gradina

Cât de ușor putem noi trece de la o stare la opusul ei…

Fiecare lucru are un echilibru prestabilit, purtând în esență în aceeași măsură și binele, și răul. Noi suntem cei care decidem ce primează. Grea răspundere…

După-amiază, la revenirea de la birou, m-am bucurat privind paharul plin cu zambile mov. Nu mi s-a mai părut goală camera. De pe pervaz, la fiecare adiere de vânt, mă învăluia un parfum suav. La fiecare asemenea vizită ridicam privirea spre fereastră cu fața luminată.

Rutina… am căpătat obiceiul ca la întoarcerea acasă să-mi fac o cafea, să-mi aprind o țigară și să-mi continui lucrul. De aceea am preferat ca toate lucrările să le fac pe laptopul meu. Pot păstra lejer continuitatea. Până pe la 19,00… Nu m-am dezmințit nici azi – la 19,10 am ieșit pe ușă, respectând obiceiul. Nu odată mi-am spus că e oarecum program de roboțel.

Revenirea… Florile mele erau la locul lor, pe pervaz, gata să mă întâmpine. Bucuria mi-a fost umbrită de un gând ițit din nu știu ce colț al conștiinței. Le-am văzut fragile deodată. Și mi-am zis că sunt nefericite în paharul ăla, parcă prea neîncăpător. Mic, precum un pantof de gheișă – mi-ar fi plăcut să nu fac analogia asta…

În fine, acum sunt tardive regretele și ar umbri pe nedrept menirea florilor mele. O să mă bucur de ele și azi, și mâine poate… Repar altfel – promit că de anul ce vine voi avea zambile mov de grădină pe pervaz… dar în glastră! 🙂

Ce-ai zice de… O aventură galantă?

Nu știu dacă mayașii au avut dreptate în a previziona sfârșitul lumii… o să aflu cu siguranță mâine!

Mâine… cuvântul ăsta a sunat ca un fel de amenințare ani de-a rândul… am trăit cu speranța și spaima lui,  iar azi îl aștept cu nerăbdare. Ironic, nu?!

În ultima vreme am tot cerut Adevărul. L-am revendicat și l-am oferit la rându-mi. Nu mai conta cât de șubredă e craca sau cât de amară se zice că e cucuta. Dacă e bal – apăi bal să fie! N-am mai vrut în preajmă nici fețe chinuit binevoitoare, nici complezență, nici cuvinte spuse doar să liniștească.

Nuuu, nu mi-s o singuratică! Doar că eu văd toată bucuria vieții prin zâmbetul sincer cu care te întâmpină cei ce-ți sunt alături. Nu vreau îmbrățișările protocolare de ambasadă…

Azi îmi e iar dor de tine, Ale! Mi-aș dori ca mâine să fiu acasă… chiar și cu perspectiva unei ciondăneli stupide pe seama cine știe cărui subiect ridicol.

Și uite… dacă reușesc să-ți smulg un zâmbet cu asta…

… zâmbești atât de frumos! 🙂

Home… sweet home…

Un „De ce te-ai întors?!”, spus cu tristeţe de o bună prietenă, m-a răscolit. Şi mi-a amintit de ce am ales să plec.

Aceleaşi gropi, un plus de bălării, pseudo-civilizaţie şi al naibii de multă prostie, garnisită cu ipocrizia de rigoare.

O delăsare totală şi un interes bolnăvicios pentru starea de sănătate a caprei vecinului.

Oameni trişti. Frustraţi. Incompetenţă şi invidie. Discuţii interminabile pro şi contra demitere.

O ciudată compătimire vis-a-vis de intenţia-mi de a spune adevărul. „Eşti proastă??? Nu trebuie să spui aşa ceva dacă vrei să reuşeşti!” Ca şi cum posesia unei coloane vertebrale cât mai curbată reprezintă cheia succesului…

Nu că m-aş fi aşteptat să fie perfect, dar măcar o mică schimbare…

Chiar mi-am dorit să vin ACASĂ! Poate şi din impulsul „Să nu uiţi!”