Arhive etichetă: șansă

Măști

Fericirea e doar o iluzie atunci când e umbrită de ură…

De când mă știu de ce? mi-a fost mereu alături și mi-a dat bătăi de cap. Plus cuie bătute în talpă… Dar în ciuda tuturor belelelor aduse, n-aș renunța la întrebarea asta. Autosuficiența și limitarea le pot elimina fără urmă de regret.

La una din orele de desen din gimnaziu am aflat că negrul nu e culoare. Că e doar o impresie vizuală, care te împiedică să vezi amalgamul de culori din care e compus. Mi s-a părut ciudat că un amestec de culori are ca rezultat o nonculoare. De ce titulatura asta? Și am întrebat de ce? Explicația a venit pe un ton vădit iritat și s-a limitat la un dezolant pentru că asta e regula! Consecința întrebării puse a fost în anul acela notarea tuturor lucrărilor mele cu 9, pentru că niciunul din desenele mele nu agrea negrul. Ce rost avea să-l folosesc de vreme ce îl consideram inutil? M-am bucurat în anul următor când s-a schimbat profesorul – mi-a înțeles explicația ignorării nonculorii (gândesc că nici el nu agrea negrul) și mi-am recăpătat nota 10.

Există doar două sentimente care pot genera legături puternice între noi și cei din jur. Iubirea și ura. Restul trăirilor sunt gradiente, funcție de extrema care le-a generat, condiționate în mod direct de caracterul celui care le dezvoltă. Mereu am asociat roșul iubirii și negrul urii. Indiferența mi-am zis că este incoloră… uneori pare a fi o stare ideală, dar eu nu aș dori nimănui o viață trăită fără sentimente.

Nu vorbesc niciodată despre ceea ce nu știu sau ce nu am trăit. E mai cuminte așa! Nu sunt mândră de faptul că am urât ani buni o persoană doar pentru învățăturile pe care mi le-a insuflat. Am considerat că mi-a legat picioarele, mi-a tăiat aripile și m-a obligat să înaintez prin viață așa. Am fost un elev bun, am asimilat tot și – ce e mai important – nu am uitat nimic. Burete am fost! Ce e mai ciudat e că pe măsură ce descopeream că tot ceea ce îmi arătase era perfect adevărat, cu atât mai tare detestam persoana respectivă. Modul de a-mi arăta sentimentele era fățiș, incluzând mai ales refuzul împărțirii aceluiași trotuar… Eh, eram prea tânără… Vedeam doar disecția în sine, nu și motivul care o impunea.

Privind în urmă acum realizez că ura aia mi-a aruncat tot timpul un văl gri asupra a tot ceea ce putea fi fericire. Scepticism cumva alimentat de negrul pe care îl preluasem… Ciudat e că am și iubit în perioada aceea, dar de fiecare dată am dat înapoi – prima dată poate cu prea multă ușurință, a doua oară abia când am realizat că povestea cu nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită este perfect adevărată.

Statistic se spune că, spre deosebire de iubire, ura e mai durabilă în timp. Poți urâ un om până la moarte – cred că e cel mai trist lucru ce ți se poate întâmpla! Ce rost are să-ți acoperi culorile cu un ceva ce numai bine nu îți face? Doar pentru că ai ales voluntar ochelarii cu fumuriul cel mai tare…

Gândesc că măștile pe care le purtăm și pe care le așezăm pe fețele celorlalți ne sunt moștenire de la Adam și Eva. Teama legată de repudierea din Rai o purtăm în noi fără drept de apel și ne face să alegem măștile. E simplu să pui o etichetă cuiva, să-i așezi o mască zâmbitoare sau încruntată și – funcție de asta – să decretezi că ți-e prieten sau dușman. Apoi iubești sau urăști… Alegi, uitând că ura e o lamă cu două tăișuri, periculoasă tocmai prin răul pe care ți-l produci ție însuți. Te pierzi ani buni în capcana asta, uitând că viața îți este destinată cu un alt scop.

Acum mă bucur că pot să stau la aceeași masă, să-mi beau cafeaua și să-i zâmbesc sincer persoanei pe care ani buni am considerat-o mai mult decât persona non grata. Am realizat cum e cu prietenii adevărați. E bună trierea – îmi arată măsura în care sunt norocoasă și că nimic în viață nu se întâmplă fără rost…

Rândurile astea n-ar fi fost așternute aici dacă la cafea nu aș fi recitit o discuție purtată în miez de noapte. Discuția asta mi-a întârziat editarea unor alte rânduri, care au rămas în ciornă până la urmă. A fost benefică, altminteri ratam dialogul direct ce va urma azi. Providență sau poate acel semn care te face să-ți spui Dumnezeu mă iubește!  🙂

Haz :D necaz…

Care va să zică… Știi cum din aparent nimic – dintr-o picătură mică-mică – se ițește ditamai balonul de săpun? Depinde, firește, de suflu… de câtă amploare vrei să ia sau de ce așteptări ai.

Unii suflă repede și fac baloane multe-multe, lăsându-le libere în bătaia vântului. E o minunăție roiul de sfere transparente, irizând curcubeul în lumina soarelui. Ai avut vreodată șansa ca o părticică din fața ta să joace rolul de zid pentru micul balon jucăuș? 🙂

Alții, din contră, au răbdare (sau așa le place să creadă)… suflă ușooor, în speranța că vor obține ceva mai altfel. Nu pot defini exact – eu prefer prima variantă, cea copilăresc-hazlie – dar le pot intui dezamăgirea pe care o au când rodul stăruinței lor le face pufff! drept în nas… Nu mai are niciun haz! 😀

Cam așa…

Offf, Maestre Caragiale, ne-oi fi părăsit tu fizic de multă vreme, dar tare bine le-ai mai ticluit! N-ai idee cât sunt de actualitate schițele dumitale…

I’m back!

Când am hotărât să plec spre București aveam dubii. Dacă mai iubesc sau nu ceea ce făceam înainte. Dacă se mai merită, dacă nu cumva pauza luată m-a rupt de o îndeletnicire care mi-a cam furat ani buni din viață…

Și după o jumătate de zi mi-am dat seama că sunt lucruri care mi-au plăcut întotdeauna de fapt. Să descâlcesc. Să mă joc cu cifrele. Să îmi iau provocări…

Pentru că trebuie să dau dreptate cuiva care îmi spunea azi: Ca să ai satisfacții, trebuie să fii artist în ceea ce faci!

Am ajuns să îi dau dreptate și omului care m-a făcut să mă încăpățânez să fur meseria. Chiar pot. Și acum nu mai văd îndârjirea de a mă opri din desăvârșirea studiilor decât ca pe o revoltă în fața munților de hârtii pe care trebuia să îi înfrunt din dorința unora de a-și limita obligațiile. Lehamitea provocată de cei care tratau cu superficialitate subiectul.

Aici am găsit oameni plăcuți, care nu au avut șansa mea. Aceea de a practica la modul real ceea ce înveți în facultate. Eterna poveste a formei fără fond. Am găsit deschidere și bucuria că am acceptat invitația Și asta mi-a readus zâmbetul. 🙂

Așteptare

Brusc mă simt ca o școlăriță…

Am așteptat atâta vreme vești, iar acum îmi e teamă să nu ratez o șansă. Nu știu de ce am uitat pur și simplu de oferta de la aeroport. Sau de ce am trimis mailul tocmai azi. Pendulez acum între teama de a nu mă ambala inutil și speranța că aș putea avea dramul de noroc necesar.

E un pic mai mult decât nimic, dar simt că mi-aș recăpăta elanul! 🙂

Nu(mere)

Aveam altceva în plan azi. Voiam să fiu harnică. Să trag și să pic de oboseală. Am nevoie de somn. Și de o pauză în gândire. Până la urmă și eu obosesc să mă tot răzvrătesc.

Dar n-a fost să fie…

Așa că azi am citit. Pornind de la un e-mail pe care inițial am vrut să îl șterg. Nu mă interesează numerograma mea. Nu vreau lista din Sex and death 101. Doar am citit.

Am înțeles că am o datorie de plătit. Am greșit odată… acum e vremea să repar. Povestea cu șansa… Și cu lucrurile făcute în răspăr. Altminteri istoria se va repeta până îmi voi învăța lecția. 🙂