Arhive etichetă: satisfacție

(I)Logic

Ce fantasmă ți-ar putea stăpâni bruma de minte și te-ar îndemna să uiți că tot ceea ce cuiva îi priește ție îți prisosește? Doar din dragul de a savura momentul în care conștientizezi că ai mai încălcat o regulă? Doar din nevoia de a-ți contempla pseudo-zâmbetul de satisfacție?

De ce? De ce-ai alege să furi crâmpeie de vise? Personalizate fiind, nu te-ar îmbrăca nicicum. Ai realiza că o mânecă ți-e prea scurtă… că gulerul te cam strânge… Probabil cel puțin un nasture s-ar desprinde și s-ar rostogoli în cel mai îndepărtat ungher. Poate sub divan. Tu n-ai putea încape acolo să-l recuperezi, nu? Ce te-ai face atunci?!

Ai reconstrui fiecare fărâmă de vis bucată cu bucată și-apoi, într-o primă fază, ți-ai privi admirativ în oglindă opera? Vei constata probabil în secunda imediat următoare că te afli în mijlocul unuia din visele tale, vis pastelat în alte culori, poate nu tocmai pe gustul tău. Cum ai reacționa? Ți-ai schimba gusturile sau ai arunca pur și simplu visul la gunoi?

Nu ți s-ar iți în minte instant cuvântul irosire? Timp… răbdare… culori…

Dacă ți s-ar pune în palmă una din comorile oarecare probabil ai refuza-o cu o politețe exagerată, amintind că aproape nimic nu îți lipsește. Și-atunci… De ce-ai alege să furi crâmpeie de vise? Doar pentru a-ți prepara din vreme în vreme cafeaua cu apă de mare?

Uite…  Poți presăra la nevoie picul de nisip și-o poți servi eventual direct din scoică. Picătură cu picătură. Poate așa-ți vei aminti într-un final cine este adevăratul dușman al binelui…

Bonus

Percepții

Ei bine, o să îți răspund așa…

Nu regret pauza de un an și jumătate de contabilitate! Nu regret acel an și jumătate petrecut pe postul retrograd (cum îl definești tu) de menajeră (minimalist termen…) în Franța! Regret doar că mi-am lăsat băieții… Pentru ei eram mai mult decăt o nounou cu normă – eram o combinație ciudată între mamă, tovarăș de șotii, de joacă și dascăl permanent. Eu l-am învățat pe Christian să spună ma-man. Și așa îmi spunea de fiecare dată când mă vedea! Eu l-am învățat pe Matei să lase rigiditatea deoparte. Eu l-am învățat pe Ioan să mă iubească…

Apoi, știi? Ei s-ar bucura să îi sun… eu sunt cea care își face cu greu curaj să formeze numărul. Eu ezit până constat că e prea târziu și că probabil deja dorm, când cred că am toate explicațiile pe care probabil că mi le-ar cere Ioan. De el îmi e cel mai teamă. Nu pentru reproșurile prezumtive, ci pentru că știu că undeva-cumva nu ar avea cum să înțeleagă de ce am renunțat… Sau de ce eu – care îi spuneam că o promisiune e datorie curată – nu l-am scos în Piața Civică, așa cum îi promisesem în iulie. Când va mai crește, probabil va uita de toate astea… Dar acum știu că are un mare semn de întrebare în dreptul lor. Ce e așa greu de priceput că nu îmi pasă de judecata maturilor, dar că mă afectează nedumeririle lui? Sau că mă sperie gândul că la următoarea revedere nu va mai voi să se apropie de mine cu aceeași afecțiune?

Nu, nu m-am deșteptat revenind la contabilitate! Cifrele astea, apelativul doamnă nu se compară cu mânuțele sau zâmbetele ștrengărești… Nici o privire mirată în fața unei situații predate înainte de termen nu e semn de mare izbândă… Îmi lipsește altă satisfacție – aceea a constatării că, deși convingi cu greu un copil că trebuie să adoarmă în patul lui, te trezești dimineață cu el dormindu-ți alături. În asemenea cazuri, retrogradarea de care vorbeai e o avansare de fapt! Chestia asta nu o poți evalua cantitativ-valoric, ci doar calitativ…

Dar, firește, noi doi vorbim limbi diferite!

Acum răspunde-mi tu dacă poți – crezi că merită coborâte treptele?