Arhive etichetă: scepticism

Efemer

Revenit numai ce de pe târâmul viselor, Scepticismul se trezi iar într-una din zilele pe care el le definea a fi ciudate. Una din acele zile în care i se făcea brusc urât de căminul lui. Și foame... Mintea, domeniul acela vast pe care-l moștenise de drept cu muuultă vreme-n urmă, i se părea dintr-o dată o cămăruță prea îngustă și prea searbădă care-l sufoca. Foame-i era de ceva nou, de nu-știu-ce, de… Se ridică din puful care-i legănase somnul, știind că iar îi va fi altfel ziua. Parte perfectă, parte prea repede trecătoare. Amăgitoare chiar… La naiba cu ziua asta!

Din reflex se trezi ajuns lângă masă și odată așezat pe scaun privi chiorâș și trist bucatele. Minciunele de tot felul, mai uscate, mai pufoase, îl așteptau cuminți pe platouri… În zilele obișnuite n-ar fi strâmbat din nas la vederea lor – învățase de-a lungul vremii că nu se face să judeci nimic doar după aparențe. Le-ar fi testat pe rând, le-ar fi analizat gustându-le. Cu riscul de a se rotunji, e drept… Azi, clar, n-avea poftă de ele. Normal, prea mult dulce strică…

Caracteristica zilelor ciudate era curiozitatea de a-și vedea imaginea reflectată într-un ciob de oglindă. Curiozitate nesatisfăcută, altminteri. Se intuia a fi rotofei, dar nu avea idee în ce măsură. Poate peste poate?! îl cam chinuia și-l obliga să-și treacă mâinile în grabă peste liniile ce-i conturau silueta. Realiză că mai crescuse… un picuț doar și se puse pe cale. Iar. Spre Poarta Sufletului. De când se știa, în zilele ciudate asta ajungea să facă mai devreme sau mai târziu. Crescând, învățase că tărăgănarea nu-și are rostul

Grijuliu, încuie ușa și puse cheia la locul ei. Sub preș. Partea asta de ritual o învățase de pe vremea când era mititel. Ei da, fusese și el odată mic, nu mai ținea minte când fusese asta… Nici atunci și nici acum nu vedea rostul Minții zăvorâte. Întrebase în stânga și-n dreapta, dar nimeni nu-i dăduse un răspuns care să-l dumirească, așa că hotărâse să păstreze Obiceiul până-și va căpăta Certitudinea. O exista așa ceva?!?

Mâine. Există mereu un mâine pentru răspunsuri… Acum se grăbea. Spre Locul unde nu-i era de trebuință cheia. Singurul lucru pe care îl mai făcea în zilele ciudate era drumul într-acolo. Cu speranța nesăbuită că și-ar putea schimba casa. Ar fi dat oricât să schimbe vastul Minții pe căldura Sufletului. La capăt de drum trebuia să îl aștepte aceeași ființă mică, parcă din ce în ce mai mică, în același colț de Suflet. Asta-i potolea foamea de nu-știu-ce Scepticismului. Nu-i știa numele ființei. Oare l-am aflat vreodată?! se pierdea de-ndată ce întâlnea ochii mari, rotunjiți de fiecare dată a mirare. Și el, prea-rotofeiul Scepticism, se topea într-o amintire parcă din ce în ce mai îndepărtată. Fluture-Fulg, efemer oaspete într-o lume mirosind a verde crud, alb, galben și poate a mov de primăvară…

Lent(Oare)?

No offenceCică o dată pe an baba nu are voie să se pieptene, chiar dacă țara arde! Chestia asta am concluzionat-o după ce m-a pus mama la curent (via telefon) cu ce am voie și ce nu trebuie să fac azi. Adică de Sfântul Andrei… d'oh

Chestia anapoda e că eu – neinițiată, deh – apucasem deja să fac câteva trebușoare uzuale, c-așa socoteam eu că e firesc. La o adică tot de la mama știam că dimineața – sau, mă rog, momentul în care binevoiești a te trezi din somnul de odihnă sau din ăl de frumusețe rolling eyes – trebuie să te speli frumușel cu apă rece pe față, să-ți periezi dinții și să te piepteni. Niciodată nu mi-a permis abaterea de la regulă, ba mai mult, îmi amintesc că era o vreme în care zilnic – da’ zilnic! – Bună dimineața! era urmată de Te-ai spălat pe ochi? Dar pe dinți? Ia mai dă tu cu peria prin păr, că nu-mi place deloc cum îți stă ciuful! Și uite, chiar dacă totul era însoțit de zâmbetul de la final, eu tot ca pe-o teroare a regulii resimțeam întâmpinarea aceea grijulie. Promptă mai era pe-atunci… daydreaming

Mai devreme era gata-gata s-o bănuiesc pe biata mama de lentoare în reacții. Păi la ce bun să-mi spună azi să nu... după ce am făptuit deja nepermisul? Asta doar așa, ca să m-apuce remușcările și să am eu motiv de-ngrijorare? Oricât de lipsită de obediență mi-s eu, tot știu că nu e bine deloc să te pui rău cu superiorii. Că deh, de sus – având perspectiva în toată splendoarea ei – vezi mai bine lucrurile, bașca mai ai și puterea să dispui cumva discreționar taxarea nesupușeniei. Apoi, una e să mă pedepsească pe mine și alta e s-o năpăstuiască pe fii-mea. Că până să duc eu învățătura mai departe, înfăptuise și ea nelegiuirea de a-și mătura casa! Azi! Tocmai azi! Că nu se uitase la televizor să afle rânduiala zilei… I don't wanna see Că logica nemăturatului și nepieptănatului nuuuumai bunul și sfântul Andrei o știe. Sau ăl de le-o fi născocit și-mprăștiat pe la TV… I don't know

Acu’… nu-ș ce să zic… O cred pe mama când îmi spune că pe vremea când încă trăia bunica nu s-a pomenit ca în ziua asta oamenii să umble ciufuliți. Am clătinat din cap a înțelegere și aprobare la fel cum am făcut-o când am citit despre una din întrebările legate de deficitul fondului de pensii, că tare mi-ar plăcea să scap de scepticism și să am siguranța că măcar pe mine m-o scăpa Sfântu’ Andrei de lentoare, să am vreme să-mi pun prompt la curent nepoții cu rânduielile din ziulicile pe care bunicul – om harnic și ironic din fire – le definea a fi bucuria puturosului. it wasn't me

În fine… dacă mi se-ntâmplă vreo boacănă din cauza măturatului și pieptănatului de azi, asta e… o să trag până la urmă ponoasele, că doar eu mi-s di vină! Dar mi-s curioasă, zău! A mai auzit careva de-așa ceva? E vreunul care nu s-a pieptănat în cunoștință de cauză azi, exceptându-i – firește! – pe fericiții și inspirații beneficiari ai tunsorii zero?! confused