Arhive etichetă: scuze

Luni, 1 (și aprilie, pe deasupra!)

Sau cum/de ce? nu am vrut eu neam să merg azi ieri la muncă! Și cum nu mi-a ieșit!

luni...

Cine mă cunoaște îndeajuns de bine știe că mi-s cumva dependentă de muncă. Prin nu știu ce minune nu pot sta locului, îmi trebuie activitate musai! De-a lungul timpului am demonstrat că pot lucra oriunde, singura cerință emisă fiind legată de estetica locului. Condiții necesare și suficiente erau: un birou cât mai mare (pe care să îmi pot întinde teancurile de hârtii), cafea la discreție (de aici mi se trage diferendul cu Moș Ene, cred…) și vaza cu flori (sau un ceva vesel, un fel de generator pentru încărcat bateriile, chestia care trebuia să mă bucure cumva în caz că simțeam nevoia să dau bir cu fugiții). Putea să fie dezastru în jur, nu mai conta! Odată îndeplinite pretențiile  astea uitam de ceas, de contractul ăla pe care scria albastru pe alb 8 ore/zi, 5 zile/săptămână. De concediu nu se punea problema… m-am mulțumit cu bucățelele de liber când s-a putut.

Deci, nu mi-e frică de chestia aia de se numește muncă!

Dar azi ieri dimineață, după ce am urât deșteptătorul și alarma de la telefon (în același timp, că sună cumva stereo, unul din stânga și celălalt din dreapta…), mi-am zis că Nu vreau să plec la birou! Deloc! Nici măcar un pic mai târziu!

Intuiam că în spatele draperiilor bate soarele destul de frumos… și o clipă mi-a trecut prin minte să-mi sun colegul de birou și să îi spun și eu o dată că nu mă simt bine. Apăi chiar așa și era! Nu mă simțeam într-atât de nobilă, încât să-mi părăsesc ograda și să pășesc spre curtea somptuoasă a Măriei-Sale – Munca! Apoi aveam o scuză plauzibilă să ies la soare  – era musai să merg să caut un cabinet medical. Ce gânduri ciudate îți pot trece prin minte și cât de repede se nasc ideile astea! 😀

La 9 fără 5 mi-am revenit abia din visare… Cum naiba să mint că sunt bolnavă? Și cine m-ar crede? M-aș fi încurcat în explicații penibile? Tocmai azi, luni? Unde mai pui că e și 1 aprilie… Garantez că ar fi tratat-o ca pe o păcăleală! Ar fi râs șeful meu de mine și cel mai probabil m-ar fi întrebat unde decid să lucrez azi – în biroul nostru sau în cel de la magazie? Pot să pun pariu că așa s-ar fi derulat discuția…

Așa că la 9,30 am ieșit val-vârtej pe ușă și drept scuză pentru întârziere am spus adevărul. Mi s-a răspuns pe un ton amuzat E păcăleală, nu? Că doar e 1 aprilie!

Uneori tăcerea chiar e de aur! Scutește timp prețios… Mi-am pornit laptopul, am intrat pe FB și am pus de-adevăratealea de-o păcăleală. N-am mai făcut invitații la nuntă, că nu mai era capul răutăților Alex cel plin de idei. Am setat chicotind la relationship Engaged! Pe principiul dacă tot mi-s acuzată de ceva, măcar să nu fie pe degeaba! A prins tărășenia…

Acum, nu pricep neam! Cum Dumnezeu se face că atunci când spui adevărul nu te crede nimeni și când trântești o gogoașă o ia de bună lumea? Să fie doar pentru că azi ieri a fost 1 aprilie?! 😀

Aparențe

Aparent m-am trezit cu mult mai de dimineață decât de obicei. Odihnită de data asta. Și hotărâtă să fac o schimbare în cinstea pietroiului de pe suflet pe care l-am făcut praf cu o seară înainte, după îndelungi ezitări. După o săptămână de gânduri așezate strat peste strat, tasate până la pietrificare – temeri legate de impunerea unei decizii vitale, dar contrare voinței. Sincer, mă sperie mai mult prezumtiva tortură din partea conștiinței decât orice maltratare fizică. Nu-i leac pentru așa ceva…

Aparent nu am nici o legătură cu make-up-ul de multă vreme. Lucrez de ceva timp la a-mi păstra obiceiul utilizării cremei hidratante și a cremei de ochi. Deh, ar fi cazul să dau Cezarului ce-i al Cezarului! Dar azi am avut timp berechet – deșteptătorul mi-a dat de veste că e vremea să plec la duș după ce deja rezolvasem ritualul ăsta con brio. Așa că mi-am luat anticearcănul, gloss-ul și creionul alb și m-am jucat – au dispărut ca prin minune urmele nopților cu somn venit cu greu. Aparent, firește! I-am mulțumit în gând celui care a inventat anticearcănul exact așa cum făceam acum 7 ani.  Mi-am promis că voi repeta obiceiul picturii matinale, regretând că nu am finisat opera cu un rimel. Clar, nu eram eu dimineață! 😀

Aparențele astea nu trec neobservate… și m-am felicitat din nou pentru decizie. În fond, puțin make-up nu strică! E drept că nici nu mă ajută să par mai în vârstă – mi-ar trebui tone de pudră ca să scap de silueta școlărească. În consecință, un domn binevoitor mi-a tăiat elanul care-mi purta pașii spre arhivă cu un Domnișoară, accesul spre culoarul acesta e permis doar angajaților școlii. Biblioteca e pe celălat culoar, pe partea dreaptă!. A trebuit să îi arăt cheile de la arhivă. Și să ascult amuzant-încurcatul Să mă scuzați, m-au indus în eroare blugii, ținuta… aparent păreați o elevă în căutarea bibliotecii… Trebuie să îmi cumpăr fustă! 😀

Aparent aș avea unde să locuiesc în București, dar… Sunt comodă, recunosc! Mă încântă ideea celor 5 minute distanță de birou… Acum prioritate e mutarea în noua cameră – am pierdut ceva vreme așteptând eliberarea și micile reparații inerente. În aparență era mai avantajos să aștept până luni ajutorul femeii de serviciu. Practic, prefer să fac eu asta decât să strâmb din nas la vederea celei mai mici pete de var scăpată de sub lupă. Fecioară, deh! Așa se face că după terminarea programului și a discuției prelungite cu un prieten – cât pentru o săptămână, vorba lui – m-am înarmat cu cele necesare și am pornit la vânătoare de pete de var. Cred că a fost molipsitor – s-au mai găsit câțiva pe palier hărnicuți. Am zâmbit involuntar. Suficient cât să aud un Ar trebui să zâmbiți mai des!.

Aparent, zâmbetul a apărut ca la îndemn… realitatea e că mi-am amintit de o foaie, plecată peste ocean în Florida cea însorită. O scrisesem aparent în joacă, dar menirea ei era să lumineze o față.

Până la urmă, sfidând aparențele, zâmbetul e reflexia fericirii… 🙂

42

Aniversarea asta nu am cum să o uit…

Pentru că mă aflu într-un loc drag, foarte aproape de casă. Trei replici l-au transformat brusc în ceva care mă face să mă simt stingheră. Şi ca o ironie, nu am cum să plec fiindcă mi-am spălat singurele haine decente de umblat pe stradă la aşa o oră.

Mă simt oarecum bizar. După toate cele prin care am trecut tot îmi e drag un om. Tot îi găsesc scuze. Şi tot îl iubesc.

Şi mai simt că obosesc. Obosesc să analizez. Prefer să nu mai caut sensuri. Să iau lucrurile ca atare.

Mi-ar fi plăcut să se cheme Înţelepciune, nu Oboseală. Ştiu că mai am de aşteptat şi asta mă sperie…

Amestecate

Bac 2012. Sesiunea a doua. Dimineaţă, un soare cu dinţi încearcă să coloreze ziua. Atmosfera e tensionată la maxim. Copiii stresaţi de ce va să fie. Prea speriati de un potenţial eşec. Acea palmă pe care ei o consideră nemeritată.

Am preluat stresul lor? Mă simt obosită. Şi în acelaşi timp anesteziată. Nu îndeajuns totuşi, într-atât încât să am calmitate. Fix cât să ripostez. La o simplă întrebare , pusă de un restanţier curios:

– Ai dat bacul numai la mate?

– Nu, nu e evident că sunt mai mare decât tine cu cel puţin 20 de ani?

– Scuze, ar trebui să dau o cafea pentru gafa asta…

– Clar, NU!

M-a surprins tonul meu. O retezare maliţioasă. Poate nedreaptă, mi-am spus mai târziu. Sau poate nu…