Mâine

(… sau Vremea Hatârului…)

Când Față-Fără-Zâmbet a hotărât că este vremea achitării polițelor restante prin Pedeapsa depărtării mi s-a blocat întâi robinetul cuvintelor. Da, era de așteptat, dar întâi am tratat povestea ca pe e o simplă defecțiune. Se mai întâmplase asta în nenumărate rânduri. Am constatat că-n astfel de cazuri doar pe Uff! mă mai pot baza… Mi-am zis că n-are rost să fac valuri și-am zâmbit amar.

Mi-am îndesat mâinile în buzunare și-am așteptat… cumințirea gândurilor Feței-Fără-Zâmbet… înțelegerea și acceptarea măcar tacită a revederii… Până la urmă ce rost are să lipsești de bucurie un suflet de copil? Dintre toate relele închipuite în lumea asta cel mai mare rău e Pedeapsa depărtării! Chiar și pentru adulți…

Ore bune am rămas în așteptare. Apoi am simțit ca o pișcătură pe degetul cel mic. Mereu cei mici sunt mai sensibili – mi-am zis și am tras ușor mâna. De degetul cel mic stătea agățat cuvântul păcat, iar în coada lui era șirag de cuvinte care, de cum s-au văzut scoase la lumină, au murmurat în semn de scuză Încrustează-ne în firele de nisip, Fată dragă, sub formă de Mesaj aparte!

Le-am așezat cu grijă în casetă, cu gând să-l cruț de alte neplăceri pe degetul cel mic și sensibil peste poate… Mâine va fi vremea hatârului promis cuvintelor ce azi se odihnesc printre semne de suspensie. Mâine…

Zâmbet

(Monitorizare ➡ Premiu MWB)

Bine, știu, la ora asta trebuia deja să dorm și să visez poate un colț de rai sau altceva pe măsură – legea compensației ar fi trebuit să-și facă treaba și să-mi cadorisească un ceva pe măsura frumuseții, cumințeniei și… bine, mai bine tac și vă zic de ce nu dorm eu acum… 😳

Mi-am făcut un ceai de albăstrele (e fain de tot, zău!) și-mi onorez cu drag promisiunea de a scrie despre o surpriză plăcută, care m-a uimit un picuț. De-a lungul timpului am tot primit premii și coronițe de la școală și mi se părea să fie firesc așa – la drept vorbind muncisem pentru ele, tot cu drag, e drept… Apoi am primit un alt premiu – un copil frumos, sănătos și isteț (asta s-a dovedit pe parcurs, că doar nu o dată m-a pus în dificultate ba cu o replică, ba cu o întrebare, de nu știam pe unde să scot cămașa să ies basma-curată în fața piticaniei :oops:). Ca să fiu sinceră și fiică-mea e o realizare firească – e rezultatul Alegerii pe care am făcut-o la un moment dat.

Mai țineți voi minte cât de necăjită eram din cauza monitorizării? Nu pricepeam neam cine-mi tot citește rândurile și mai ales de ce?! Pe cine oi fi supărat și mai ales cum?! 😐 Tocmai eu – întruchiparea cumințeniei… 🙄

Ei, am aflat într-un final și mi-a mai venit inima la loc. Era MWB -ul. Și nu-l supărasem cu nimic, slavă Domnului! 🙂

Tot ce-mi doresc acum e timp. Timpul acela în care poți să dăruiești frumosul în voie, fără să tragi cu ochiul la cadranul ceasului. Momentul în care Timpul se oprește din fugă și te poftește să te bucuri în tihnă de clipe minunate. Să-mi fie timpul în care Gândul Instant ar isca un alt Ceva Aparte care ar adeveri că nu spun Mulțumesc! degeaba și că am meritat premiul MWB.

Acum Gândul mi-i doar Năstrușnic iar și-mi dă ghes să-i dedic zilei de Luni premiul în semn de îmbunare și apreciere pentru încremenirea clipei. 😉

Poate-poate o văd împrăștiindu-vă cu dărnicie zâmbete… 🙂

Împreună, pentru o zi de mâine mai frumoasă

(…sau Gând Frumos iscat din Dor…)

Uite, recunosc – sunt un Bursucel teribil de sensibil… e tare ușor să-mi schimbe cineva starea cu o simplă privire sau cu un singur cuvințel. Sensibil, nu sperios… fug doar atunci când simt că o persoană îmi e ostilă și îmi vrea răul. Sau nu mă vrea prin preajmă. Dar de simt bunătate și drag… ehe… poți să mă alungi cu măturoiul, poți să mă beștelești, în fine… poți aproape orice, că nu mă sperie nimic atâta vreme cât nu simt răutatea strecurată-n acțiuni. Mi-e drag de oamenii buni….

Uneori pățesc rușinea ca emoțiile să mă cuprindă și să mă reducă la tăcere. Sufletul se umple de bucurie într-atât, încât reușește să blocheze orice acțiune a Minții. Nu exagerez… Eu – Bursucelul cel sporovăitor de nu se poate – rămân făr’ de cuvinte exact când ar trebui să spun ce simt… Așa, ca ieri, când Dan cel cu dor de Diană m-a luat prin surprindere cu a lui Dar de Suflet – premiul “Împreună, pentru o zi de mâine mai frumoasă“.

„Coronița” asta m-a bucurat tare, Dane și mi-i dragă peste măsură! Pentru că știu că ai dăruit-o din suflet, fără să aștepți la schimb nici un car cu gânduri bune, nici un butoi plin ochi cu zâmbete… Le las eu aici cu dragă inimă, în semn de mulțumire… 🙂

My Sister’s Keeper

De obicei vorbesc mult. Nu e o calitate, mai repede aș spune că e un mod de apărare în fața ariciului din mine. Dar sunt și momente în care cuvintele mi se termină brusc. Când mă impresionează un gest, o atitudine, o situație sau o persoană. Atunci chiar mă simt Altfel. Prinsă în altă dimensiune, unde Vorbele nu își au rostul, se condensează și tind către 0. Ar fi inutile oricum, ar altera frumusețea clipei…

Mi se mai întâmplă să mă blochez când văd un film. Sunt îndeajuns de sensibilă încât să mă emoționeze o poveste, fie ea și fictivă. E tot o posibilă părticică de viață…

My Sister’s Keeper m-a pus pe gânduri, mi-a trimis inima în multe direcții. Contradictorii. Instantaneu. Iar la sfârșit mi-am amintit pentru a nu știu câta oară că nimic nu e întâmplător, că fiecare întâlnire pe care ți-o programează Viața are un rost aparte… 🙂