Arhive etichetă: stâlpul infamiei

Pro-ces

(ad-hoc, cu ușile închise și fereastra deschisă)

Ca o întâmpinare, în așteptarea perfectului Stâlp al Infamiei pe care pare-se că încă îl mai cauți, am hotărât c-ar fi mai bine să-mi judec cauza de capul meu. Ăl imperfect. Fără amânări. Un singur termen.

Rechizitoriul mi l-am croit cu grijă, la rece, de-a dreptul meticulos, așa cum numai o Fecioară ar ști să-l redacteze. Fără omisiuni, fără vicii de procedură. (În ăst răstimp deja am stabilit – în viața viitoare procuror mă fac!)  Toate capetele de acuzare mi le-am scris pe nerăsuflate. Nici mie nu mi-a venit a crede cum s-au putut buluci atâtea deodată! Am realizat abia când mi-am adus la cunoștință cap-coadă, pe ton egal, toate grozăviile făptuite cu voie sau fără de voie. M-am felicitat în sine-mi pentru singura-mi decizie înțeleaptă, aceea de a renunța chiar și la apărarea din oficiu. Din principiu. Să-mi economisesc măcar timpul și să scurtez circul. Să-l cruț pe bietul avocat de umilința inutilității.

Deliberarea a trecut rapid, cât ai zice pește! M-am găsit vinovată de toate, absolut de toate și m-am condamnat la prietenie unilaterală. Fără drept de apel din parte-mi. Doar cu dreptul de a-mi aminti anual de ziua în care afurisita aia de prietenie era biunivocă și bilaterală. Mai presus de orice judecată.

Acum, conștientizând că toate căile de atac sunt epuizate, îți spun că biet Stâlpul ăla nu-și mai găsește pe-aici rostul. Vezi, n-a fost consemnat în încheiere și n-ai putea reveni cu o moțiune în timp util. E drept, ai putea iniția un alt proces. De capul tău. Însă de sentința asta n-ai cum să te-atingi. Că-i definitivă și irevocabilă…

P.S. Mai în joacă, mai în serios, e musai de precizat – exceptând ușile închise și fereastra deschisă, orice asemănare cu personaje reale este pur întâmplătoare. Parcă așa se spune…