Revenit numai ce de pe târâmul viselor, Scepticismul se trezi iar într-una din zilele pe care el le definea a fi ciudate. Una din acele zile în care i se făcea brusc urât de căminul lui. Și foame... Mintea, domeniul acela vast pe care-l moștenise de drept cu muuultă vreme-n urmă, i se părea dintr-o dată o cămăruță prea îngustă și prea searbădă care-l sufoca. Foame-i era de ceva nou, de nu-știu-ce, de… Se ridică din puful care-i legănase somnul, știind că iar îi va fi altfel ziua. Parte perfectă, parte prea repede trecătoare. Amăgitoare chiar… La naiba cu ziua asta!
Din reflex se trezi ajuns lângă masă și odată așezat pe scaun privi chiorâș și trist bucatele. Minciunele de tot felul, mai uscate, mai pufoase, îl așteptau cuminți pe platouri… În zilele obișnuite n-ar fi strâmbat din nas la vederea lor – învățase de-a lungul vremii că nu se face să judeci nimic doar după aparențe. Le-ar fi testat pe rând, le-ar fi analizat gustându-le. Cu riscul de a se rotunji, e drept… Azi, clar, n-avea poftă de ele. Normal, prea mult dulce strică…
Caracteristica zilelor ciudate era curiozitatea de a-și vedea imaginea reflectată într-un ciob de oglindă. Curiozitate nesatisfăcută, altminteri. Se intuia a fi rotofei, dar nu avea idee în ce măsură. Poate peste poate?! îl cam chinuia și-l obliga să-și treacă mâinile în grabă peste liniile ce-i conturau silueta. Realiză că mai crescuse… un picuț doar și se puse pe cale. Iar. Spre Poarta Sufletului. De când se știa, în zilele ciudate asta ajungea să facă mai devreme sau mai târziu. Crescând, învățase că tărăgănarea nu-și are rostul…
Grijuliu, încuie ușa și puse cheia la locul ei. Sub preș. Partea asta de ritual o învățase de pe vremea când era mititel. Ei da, fusese și el odată mic, nu mai ținea minte când fusese asta… Nici atunci și nici acum nu vedea rostul Minții zăvorâte. Întrebase în stânga și-n dreapta, dar nimeni nu-i dăduse un răspuns care să-l dumirească, așa că hotărâse să păstreze Obiceiul până-și va căpăta Certitudinea. O exista așa ceva?!?
Mâine. Există mereu un mâine pentru răspunsuri… Acum se grăbea. Spre Locul unde nu-i era de trebuință cheia. Singurul lucru pe care îl mai făcea în zilele ciudate era drumul într-acolo. Cu speranța nesăbuită că și-ar putea schimba casa. Ar fi dat oricât să schimbe vastul Minții pe căldura Sufletului. La capăt de drum trebuia să îl aștepte aceeași ființă mică, parcă din ce în ce mai mică, în același colț de Suflet. Asta-i potolea foamea de nu-știu-ce Scepticismului. Nu-i știa numele ființei. Oare l-am aflat vreodată?! se pierdea de-ndată ce întâlnea ochii mari, rotunjiți de fiecare dată a mirare. Și el, prea-rotofeiul Scepticism, se topea într-o amintire parcă din ce în ce mai îndepărtată. Fluture-Fulg, efemer oaspete într-o lume mirosind a verde crud, alb, galben și poate a mov de primăvară…
Acum eu zic că e plină de-nțelepciune, chiar dacă expresia mustește de ironie. Pun de la mine cu drag un Căutați-vă motiv de bucurie azi, să vă înflorească zâmbetul! Poate-așa sporiți cu un strop farmecul vieții… 
Bursucel's Blog 