Arhive etichetă: tablou

Pas de deux

Mi-am făcut intrarea anevoie, pășind în vârf de degete printre cioburi de tăcere… Prudent, ca un fur mânat de instinctul de conservare atunci când, neavând cheia potrivită, n-a rezistat tentației imprudente și a intrat în casă străină, spărgând cu dosul cotului geamul.

Ca să fie mai concludent tabloul ar trebui să-i fac pierdute ghetele hoțului. În glod eventual, asta ca să nu fie tentat să și le recupereze și să-mi strice primul act, acela în care, cumva debusolat, e obligat să exploreze un teritoriu necunoscut. Tiptil, ca o mâță picată numai ce în casă nouă… Din buzunar ar fi musai să scoată o lanternă, fiindcă la fel de musai e ca locuința să fie cufundată-n întuneric. Și-n tăcere. Tăcerea – ca și întunericul – te-ndeamnă la reflecție. Partea proastă e că hoțul nu prea are vreme pentru așa ceva. Timpul îi e limitat de prezumtiva iminență a apariției vreunui intrus. A altui intrus. Unul neavenit, care l-ar putea stânjeni și i-ar zădărnici efortul. Grea viață mai are și hoțul ăsta… Asta concluzionez eu acum.

El realizează abia mai târziu, când e prins și luat la bani mărunți. Atunci descoperă nedreptatea scornită de riscurile meseriei. E catuse-pe-masaurmătorul pas de după acel N-am avut timp să gândesc! spus cu ochii ațintiți asupra cătușelor – podoabe pentru  încheieturile mâinilor… S-ar zice că e vremea reflecției. Și-i larmă atunci, stârnită de gândul că pentru el meseria nu-i brățară de aur. Oțelul nu-i metal nobil și asta îl dezamăgește. Și la ce bun că are două?!? Vin la set cu o cheie, din același material, la fel de ordinar ca și brățările ce-l încuie. Și cheia… cheia niciodată nu i se dă pe mână, cheia o păstrează mereu altcineva, de parcă ar fi din aur…

În actul ăsta privirea hoțului e ațintită cumva acuzator asupra mea. Larma reflecțiilor lui stârnește-n mine gând de Nu-i a bună – larma e semn clar că tăcerea-i spartă-n mii și mii de fărâme! Ar trebui să fug, firește! Și totuși…

Instinctul de conservare mă obligă să-mi fac ieșirea anevoie, pășind în vârf de degete printre cioburi de tăcere…

D.

Avantaj

Când mai la-ndemână mi-s cifrele și-mi vine să amestec literele în cuvinte de nerostit, din acelea de te fac să roșești numai la gândul că le-ai conturat, îmi zic că-i mai cuminte să-mi domolesc Impulsurile. Așa se iscă Momentul în care-mi agăț privirea în verde  și visez cu ochii deschiși preț de minute bune la Reproducerea în fața căreia Amatorii rămân într-o aparentă nemișcare. Gândul că Originalul mi-e cunoscut îmi smulge un zâmbet… Verdele n-are cum să fie detronat – ăsta da Avantaj! happy

Să vă fie, deci, Vinerea sub semnul Verdelui! good luck

big hug

Later edit – În loc de P.S. – Since I Found You – Chris Rea

Porția de Natură

Alb și verde cât cuprinzi cu ochii… pe-alocuri galben și roz…

Ar trebui să ne cheme mai des pe la sediu, chiar de-i vorba de-o ciufuleală! hee hee

Am ignorat cu bună-știință griul asfaltului și am privit cu drag Natura. E adorabil felul în care ne pedepsește, nu? Fiindcă, indiferent de inconștiența noastră, Ea tot ne oferă iar și iar motive de zâmbet. Orb de-ai fi și tot te-ar cuceri cu mireasma florilor, a ierbii crude… Ar trebui să-i mulțumesc iar Bunului – să-i spun că știu că mă iubește tocmai pentru că-mi aduce-n dar an de an bucuria de-a admira în voie Tabloul Primăverii. Mereu același, mereu altfel…

Mereu desenându-mi zâmbet în priviri…

A nins cu flori peste copaci, a pătat verdele cu alb..

Ei, la urma urmei,  o convocare la sediu poate avea ceva fermecător în ea… happy

Cyclamen

(… Picasso fără de voie 😳 …)

Întâi vă zic așa – lui Dan trebuie să-i mulțumiți pentru chicotelile înfundate pe care sigur le voi intui de cum mă voi întoarce cu spatele… 👿 Asta în cazul în care aveți posibilitatea să vă înfrânați nevoia de a râde în hohote de… talentul meu iscat din dorința de a nu mă contrazice pe mine însămi și de a fi Unică…

Păcat că-mi scapă anul… e pitit undeva printre 2000 și 2002, cred… Cert e că pe vremea aceea apăruseră pe piață niște nuanțatoare și-mi făcea de ceva vreme cu ochiul o nuanță de cyclamen… părea taaare făinuță și-mi pusesem în minte că e musai să-mi colorez podoaba capilară cu ea! Partea asta prefer să nu o dezvolt, că mă apucă așa o analiză, de-mi vine să-mi trântesc o etichetă mai nu știu cum… 🙄

Zis și făcut – când îmi pun în gând ceva, e clar că trebuie dus la bun sfârșit! Așa că sâmbătă la amiază am purces la cumpărături… Aici trebuie să fac o paranteză – când eram mică-mică și fără drept de veto, tata a decis că e cazul să-mi consolideze ceea ce mai târziu devenea una din piesele de rezistență ale unei duduițe de se respectă, adică podoaba capilară. Așa că m-a tuns zero de nu mai știu câte ori. Rezultatul a fost fain mai târziu, de nu știai cum să-mi definești culoarea părului apoi – erau fire negre tăciune puternice, fire castanii mai finuțe, iar spre tâmple și ceafă fire cu tentă de castaniu roșcat. Și gata cu paranteza… Ei, ajunsă eu în magazin, am văzut lângă nuanțatorul mult dorit și pliculețe cu decolorant. Ideea mi-a venit instant și am pus în coș cu hotărâre și așa ceva, că pe părul meu natural mi-am zis că e greu de crezut că se va vedea nuanța aceea deosebită. Eh, de-aș fi fostă blondă ca sor-mea, alta era povestea! Noroc cu stiliștii de-au inventat decolorantul… 😀

Cu toate cele trebuitoare am ajuns acasă… și n-am rezistat să aștept până a doua zi. Duminica era programată pentru relaxare și contemplarea realizării mele în calitate de artist în ale pictatului. Așa că întâi am citit instrucțiunile ca un Bursucel care se respectă în ceea ce face. apoi am pus decolorantul pe păr și am așteptat cumințică să treacă timpul necesar… Dacă vreți senzații tari, îl puteți încerca, dar nu vă sfătuiesc… simți că te arde și că vremea bate pașii mărunțel pe loc… Dar a trecut și asta – am scăpat repede de surplus după timpul scurs regulamentar și mi-am privit isprava în oglindă… 😯 Părul meu era un fel de paletă de galben degrade… pe la tâmple și printre nuanțe de galben-ruginiu își făcea loc un galben-pui! M-a liniștit gândul că voi fi unică totuși… așa că am trântit nuanțatorul peste blondul la care nu voi adera neam câte zilișoare oi avea! 😛

Și după ce-am terminat operațiunea am dormit, că nu-i de colo să fii stilist amator! E epuizant, zău! 🙄

Și-a venit a doua zi… era tot toamnă, dar însorită. Când am intrat în baie, cu ochii încă mijiți de somn, am zâmbit razelor ce-și făceau drum prin fereastră, învăluindu-mă în strălucire. Totul a fost perfect până am salutat imaginea din oglindă… 😯 În bătaia luminii, părul meu concura cu o floricică de-i purta numele nuanțatorului. Și-o bătea clar, că era un degrade original! 😀

Bine că nu m-ați văzut atunci… deși vă știu cu imaginația îndeajuns de bogată încât să vă puteți contura Tabloul. 😳 Exact! Am tras pe mine – neinspirat, altminteri cum?! – treningul meu cel roșu la vremea aceea și-am plecat în lumea apropiată să-mi cumpăr o vopsea cuminte – acaju… ➡

Dar neobservată n-am trecut! Eram magnet pentru priviri… 😳 … până și diplomatul de Vali, patronul market-ului de unde mi-am procurat vopseaua salvatoare n-a rezistat ispitei și m-a întrebat cu mirare Ce ți-ai făcut la păr??? 😮

M-am jucat de-a Picasso – i-am răspuns – mă duc fuguța să finisez, n-am timp de vorbă…

Abia după prânz mi-am revenit… iar după o săptămână de tărăgănări, am decis că era vremea să-mi tai pletele – reușisem în elanul meu creator să-l ard gospodărește… Acum m-am lecuit și-mi gândesc originalitatea de n ori înainte să o materializez. 😉

Ei, uite cum am stricat eu tradiția zilei de miercuri , ca un veritabil Ion-Anapoda ce mi-s uneori… 😳