Nu-mi…

După nu-mi… aveam de gând să-ți înșirui cumințel n chestii care l-ar avea drept numitor comun. Cu gând să transform în zdrențe minunatele-mi văluri țesute, dăruite zi de zi de vreo două luni de Madam Tăcere. Care madam s-a aciuat pe lângă mine și păs de-i mai fă vânt!

Recunosc, am tolerat tacit prezența-i, da’ asta numai din pur spirit umanitar. La fiecare privire crezut piezișă, madam îmi vântura spiritu’ legii pe sub nas și-mi mai punea un văl pe umăr. Cică să-mi țină de cald, că-i iarnă și… Alta de-mi poartă grija! No, acu’ câte văluri să suport? S-ajung cocon, să-i fac pereche cucoanei?! Ce, nu-i suficient s-o știu de două luni ba în fața-mi – când îmi văd de lucru, ba în spate – când mă oglindesc? Mai devreme, când mi-am luat inima în dinți și i-am zis Am obosit să tac! O fi iarnă, dar caută-ți și tu o casă pe măsură! știi ce mi-a făcut? Madam m-a măsurat din cap pââână-n tălpi și mi-a zis cu glas dubios de blajin Da’ cu prudența, cum rămâne? Că mai bine taci decât să spui ceva de neînțeles! Hai, amintește-ți, c-ai mai dat cu bâta în baltă vorbind…

Și totuși, nu-mi… Nu-mi mai vine să port vălurile de tăcere, chit că-s din mătase fină. Că-mi pare curată pânză de păianjen care-mi strivește zâmbetul. Și nu-mi mai vine nici să tac. Tu poți să mă-nțelegi, că doar mă știi… E drept, nu-mi place aducerea aminte a încruntărilor sub ploaia de cuvinte ce păreau scăpate ca din vârtejul unei moriști puse-n mișcare de o pală de vânt sănătos. Dar nici nu-mi vine să te las pradă gândurilor care te-ar îndemna să crezi că muțenia-mi e lovitură de pedeapsă. Că nu-i.

Ce zici? Să nu-mi…? Să mai aștept?

Pas de deux

Mi-am făcut intrarea anevoie, pășind în vârf de degete printre cioburi de tăcere… Prudent, ca un fur mânat de instinctul de conservare atunci când, neavând cheia potrivită, n-a rezistat tentației imprudente și a intrat în casă străină, spărgând cu dosul cotului geamul.

Ca să fie mai concludent tabloul ar trebui să-i fac pierdute ghetele hoțului. În glod eventual, asta ca să nu fie tentat să și le recupereze și să-mi strice primul act, acela în care, cumva debusolat, e obligat să exploreze un teritoriu necunoscut. Tiptil, ca o mâță picată numai ce în casă nouă… Din buzunar ar fi musai să scoată o lanternă, fiindcă la fel de musai e ca locuința să fie cufundată-n întuneric. Și-n tăcere. Tăcerea – ca și întunericul – te-ndeamnă la reflecție. Partea proastă e că hoțul nu prea are vreme pentru așa ceva. Timpul îi e limitat de prezumtiva iminență a apariției vreunui intrus. A altui intrus. Unul neavenit, care l-ar putea stânjeni și i-ar zădărnici efortul. Grea viață mai are și hoțul ăsta… Asta concluzionez eu acum.

El realizează abia mai târziu, când e prins și luat la bani mărunți. Atunci descoperă nedreptatea scornită de riscurile meseriei. E următorul pas de după acel N-am avut timp să gândesc! spus cu ochii ațintiți asupra cătușelor – podoabe pentru  încheieturile mâinilor… S-ar zice că e vremea reflecției. Și-i larmă atunci, stârnită de gândul că pentru el meseria nu-i brățară de aur. Oțelul nu-i metal nobil și asta îl dezamăgește. Și la ce bun că are două?!? Vin la set cu o cheie, din același material, la fel de ordinar ca și brățările ce-l încuie. Și cheia… cheia niciodată nu i se dă pe mână, cheia o păstrează mereu altcineva, de parcă ar fi din aur…

În actul ăsta privirea hoțului e ațintită cumva acuzator asupra mea. Larma reflecțiilor lui stârnește-n mine gând de Nu-i a bună – larma e semn clar că tăcerea-i spartă-n mii și mii de fărâme! Ar trebui să fug, firește! Și totuși…

Instinctul de conservare mă obligă să-mi fac ieșirea anevoie, pășind în vârf de degete printre cioburi de tăcere…

D.

Căpușuni cu Sfântânică

Iar mi-s virusată… Simptomele le cunosc deja – mi-s clare! De ceva ore bune tooot perfecționez un fel de… coregrafie și lălăi – grație creaturii fără pereche de-o numesc eu pe-aici fii-mea – lălăi într-o frenezie Often… Often… Dar parcă mai contează versurile?!

Curată tortură, enervantă de-a dreptul, ținând cont că la ora asta ar fi trebuit să -l fi lăsat pe Moș Ene să-mi arate câmpul ăla de maci despre care-mi tot șoptește, zugrăvindu-mi-l în culori demențiale. Speram să mă conving  cu ochii mei… și să mai prind și roiul de fluturi cu aripi multicolore, viu colorate, de-ți iau ochii, nu alta! S-a dus acum pe apa sâmbetii speranța și-am rămas cu perspectiva unei treziri vai de mama ei! Asta ca să simt din plin binecuvântarea lui Luni la birou dimineață…

Ca să n-o bodogăn pe fiică-mea tocmai azi, mi-am impus să-mi amintesc musai de-un ceva haios… N-aș ști să spun de ce tocmai căpușuni cu sfântânică s-a ițit din prima… Poate fiindcă era meniul preferat al Issei acum vreo 20 ani. Sau poate din cauză că, fiind singurele cuvinte pe care le-a stâlcit, aveam o plăcere nebună să o fac să le repete mai des. Cert e că mă lovea brusc surzenia și nu-mi reveneam până n-auzeam pasajul Mamiii, căpușuni cu sfântânică vreau! Te roooog! Ai surziiit??? Chestia asta plus fețișoara mirat-contrariată îmi luminau ziua, îndiferent de era luni sau sâmbătă…

N-aș ști să spun când au trecut 20 ani – azi o să-i spun La mulți ani! fiică-mii pentru a 23-a oară… Așa cum nu știu să spun cum naiba trec orele și n-adorm și eu la vreme…

Sau cum să explic tăcerea-mi de pe blog… Ar trebui să-mi promit că mâine o să… și să ignor că mâine ăsta se transformă a doua zi în azi?! Cu gând la urâcioasa trezire din fiecare luni dimineață, îmi pun speranța în zâmbetul conturat de mai știi, poate azi va fi acel mâine la care tot visez?!

Moș Ene mă trage de mânecă și mă roagă să-i urmez sfatul. Îmi zice iar de maci, de fluturi… Las galben și verde pentru un Luni mai blând și plec… Încă lălăind cu frenezie Often… Often… Poate mi-o trece până dimineață…

Gând din Câmpul cu Trifoi

( Trifoi cu 4(patru) foi, firește! )

Aparent nu-i mare scofală să fii mamă… nu vei fi nici prima, nici ultima, nici cea mai bună și nici cea mai rea – mereu se va găsi o alta poate mai cu moț decât tine și vrei – nu vrei realizezi că vei fi mereu perfectibilă în privința asta.

Copiii… … aș spune că-s cei mai sinceri și mai motivați critici pe care îi putem avea – mai repede m-a afectat o remarcă a fiică-mii decât a oricui altcuiva. De laude ce să mai spun? Și-am avut parte în viață și de unele și de celelalte – am spus mereu râzând că așa-mi trebuie, nu eu mi-am dorit copil cu personalitate?!

Personalitatea asta, recunosc, mi-a cam ieșit pe nas. Și o spun cu mâna pe inimă, fiindcă alimentarea ei excesivă îți cam subminează autoritatea. Te impui, nu zic nu, dar cu riscuri majore…

De când mă știu mi-s adepta lui E bine din vreme în vreme să mai atingi cu creștetul pragul ăl de sus, să-l vezi tu ochișorii-ți din dotare pe ăl de jos! Fiindcă doar pentru deciziile tale te poți considera complet responsabil, fără să fii nevoit s-arunci ochii roată-n jur să cauți capul răutăților…

Gândeam acum ceva zile că poate ar fi trebuit să fiu mână forte și să n-o fi lăsat pe Ale să-și schimbe negrul podoabei capilare în ciocolatiu. Istoria asta mi-a dat peste cap săptămâna, că nu-i de colo să dai peste tunete și fulgere la fiecare întoarcere de la birou. Glumind, aș zice că mi-s meteosensibilă și că prefer soarele, nu furtuna! Și oricum aș fi dat-o era rău – de-ajungeam acasă devreme îmi chinuiam timpanul cu pufnituri legate de transformarea pletelor ei în pămătuf, de trăgeam de timp… era vai de ochii mei scoși pe motiv de întârziere peste program.

Nu-mi place neam când nu mai e loc de glumă! Și când am ajuns la liman… am zis și eu ceva de dulce ba la adresa perhidrolului, ba la adresa vopselei profesionale, ba la adresa Coafezei, amestecate toate cu apelativul de Odraslă răsfățată… Și-a urmat Liniștea – spate întors în semn de revoltă plus tăcerea de rigoare… Aparent, că nici așa nu era bine… simțeam că mocnește ceva și așteptam erupția…

Conștientă de temperamentul vulcanic al fii-mii, n-aș suporta un Vezuviu multiplicat de minim 3 ori… gândul ăsta mă cam făcea să-mi doresc ca săptămâna de lucru să se extindă frumușel spre 365 zile. Bine că nu mi-am dorit prea tare asta, că… Nu, nici nu vreau să-mi închipui așa ceva în mod constant, mi-ar lipsi sâmbetele și duminicile mele!

Se spune că pentru fiecare necaz e nevoie de timp pentru disecat. Și de oglindă, în cazul ăsta. Ei, cert e că în sâmbăta asta tăcerea a fost spartă de un Te iubesc. mami, așa să știi! Spus înainte de culcare a fost ca un pansament pe-un genunchi zdrelit. Poți face pasul mai departe cu alt avânt! Iar începutul de duminică mi-a fost îndulcit cu clătite cu ciocolată și banane… De-atunci mă tot îmbie cu Nu mai vrei, mami, să-ți fac o altă clătită? Nu??? De ce?!?

Nu-i spun nimic, doar îi zâmbesc și refuz cu un clătinat din cap… Mă simt pierdută într-un lan cu trifoi cu patru foi și-acolo vreau să rămân. E parcă mai bine decât în boxa acuzaților, cu Ale pe post de apărător al părții adverse… Fiindcă, vă spun eu în șoaptă și nu mint deloc – dacă nu s-o răzgândi, fiică-mea asta o să fie un avocat pe cinste! Iar eu încă îmi spun cu zâmbet că sunt o mamă norocoasă! 

Sursa foto

Poate

Poate suferea de speranță cronică de când făcuse ochi în lumea lui. Ereditar. Și ca orice membru respectabil al neamului său știa că n-are leac. Doar așteptare…
În Lumea Gândurilor, din tabere diferite, Părerile îi provocau uneori puseuri de speranță atât de puternice încât lui Poate îi creștea nepermis de tare nivelul entuziasmului.
Asta nu e de bine… își spunea mai mult pentru sine Certitudinea. Îl privea cu o oarecare compasiune pe Poate și ar fi spus ea mai multe cu glas răspicat, dar… Ei, are Poate ăsta așa un fel dezarmant când îi crește doza de entuziasm!
Apoi… știa că Poate nu va mai rezista mult – ce rost ar mai fi avut să-i picure amar peste ultimele lui zile?
Părerile nu reușeau să înțeleagă Certitudinea. O acuzau pe la colțuri șușotind ba de duplicitate, ba de lașitate, ba unele mai malițioase o bănuiau chiar de perfidie…
Dar Certitudinii chiar nu îi păsa de ceea ce se întâmpla în jur. Așa cum n-a interesat-o ce-au clevetit Părerile când ultima picătură de speranță l-a secătuit pe Poate. A rămas lângă el tăcută, ținându-l de mână și zâmbindu-i trist. Îi zâmbea pentru prima și ultima dată în semn de bun rămas…
Iar când Poate a trecut în neființă, Certitudinea a alungat Părerile cu o simplă fluturare de mână. Apoi a spart Tăcerea instalată cu prelingerea unei Lacrimi. Una singură. Și-a zis că măcar atât merita nefericitul Poate…

Sursa foto

Free Style

Știi? Uneori apariția unei singure persoane poate alunga stolul de cuvinte. Vântul le poartă departe, lăsând un gol umplut doar de o liniște obositor de apăsătoare. Dar în spatele tăcerii poți intui gândurile bune. Și zâmbetul. Ele sunt mai greu de suprimat…

Și abia când realizezi asta zâmbești la rându-ți… 🙂

Inform(are)

Știi? Pe-aici , prin lumea virtuală, cineva a inițiat obiceiul ca miercurea să fie ferecate cuvintele în imagini. Sunt tăcerile frumoase, tăcerile colorate cu zâmbet, lacrimă, soare sau ploaie… Tăceri moi ca mătasea sau aspre ca postavul…

Molipsitor la modul exponențial, caracteristic molimei, s-a instalat tăcerea și-n real. Sub altă formă, firește! Informă…

Cu fiecare țipăt sugrumat de furie îneci în ape sărate cuvintele rostogolite inutil și … le șiroiești de parcă ți-ar fi teamă c-o să sece Marea. Măsori cuvintele celuilalt – două litere-ți par brusc mult prea lungi și le acoperi cu avalanșa altor vorbe grele și apăsătoare ca o furtună.

Te joci cu vorbele tale – ai avantajul folosirii întregului alfabet, dar reduci numărul literelor acordate celuilalt – o  singură consoană și-o unică vocală… Și tot nu ți-e îndeajuns, nu? Suprimi mirarea stupid clădită pe ultima vocală articulată anevoie de celălalt și-apoi te miri că-ți rămân doar mute și-aplecate semne de-ntrebare. Iar când tăcutele semne-și pierd una câte una aripile și-ți rămân derizorii în gând doar trei puncte te suspensie te înfurii. Și-ți iei iar alfabetul, născocind cuvinte fără rost ce adâncesc tăcerea celuilalt.

Cam ăsta-i mecanismul, nu? Păcat că tăcerea ți-a suprimat auzul, altminteri…

… altminteri ai învăța că un drum bătut la vremea lui are echivalentul în aur al tăcerii…

P.S. Uneori un nu se poate transforma în da. Sau invers. Depinde de vreme și de vremuri. Și de ce te străduiești să semeni…

Sine qua non

Mdea.. Devine pe zi ce trece laitmotiv cuvântul ăsta. Și tic verbal…

Am devenit dintr-o dată prea zgârcită parcă – păstrez cuvintele sub cheie mai abidir decât e păzit Aurul Trezoreriei. Dau doar din cap. Probabil și ăsta va deveni tot un tic dacă nu mă opresc la vreme. Nu mi-i dragă deloc perspectiva mea cea muțească – nici nu mă caracterizează, nici nu mă face să mă simt mai înțeleaptă. Mă deranjează zimții fermoarului tras regulamentar peste gură, dar nici perspectiva unui Moise al II-lea nu mă încântă…

Mdea… De ceva zile refuz să scriu, refuz să explic, refuz să…

Dacă mi-aș cesiona gândurile aș primi pe ele doar o clătinare de cap probabil. Prea puțin, altădată aș fi căpătat cu siguranță un potop de cuvinte din care aș fi avut ce alege. Sau culege poate… Ar fi ieșit o minunăție de polemică, numai bună pentru sarea și piperul unei cafele. Și uite-mă că zâmbesc la gândul ăsta – ultima replică mi-ar fi rămas mie pe post de trofeu…

Mdea… Mi-e dor de un schimb de idei… sau nu, mai bine ascult în liniște gândurile…

Timpul și-a cam spus cuvântul printre dinții tociți de scrâșnete forțate. Încă puțin și colții i se transformă-n câlți de cânepă… Mă amuză înverșunarea cu care se încăpățânează să mimeze mușcătura. Clatin și eu din cap a nedumerire și mă întreb zâmbind dacă și-o fi pierdut oglinda… Sau o fi spart-o-n mici fărâme, așa cum simt eu nevoia să-l sparg pe mdea ăsta?

Sau… Dacă-ți cesionez zimții aurii ai fermoarului, te prinzi să-i transformi în zâmbet? Ar fi singura soluție de parafare a Contractului cu Aburii de Cafea. Necesară și suficientă … 🙂

(S)Pam Pam!

Gata! Numai ce am dat cu măturoiul prin curte! În colțul ăla întunecat de-i zice Spam se-adunaseră vreo 17 chinezi – așa păreau după slovă, dar puteau la fel de bine să fie și japonezi 😕 – și-un polonez, parcă! Doamne, ce l-au mai înghesuit, sărăcuțul!

Ei, aici a mers, dar dincolo? Pisici! Pitici cu nas roșu, fes verde și ghete negre ca tuciul au întins peste zi o horă cu tropăituri și strigături pe creierașul meu, de nu mai știam cum să scap de dânșii! Ce măturoi să iau? Că nu se cade să necăjesc circumvoluțiunile cu el, deh – nu-i loc neted ca-n palmă să mă pun pe curățat! La drept vorbind, nici răgaz de-așa ceva n-aveam! Și-am așteptat să le piară cheful de zbânțuială, că dacă te pui în mintea piticilor ăștia ești mai… $#^%&* decât ei… 👿

Ce necaz pe Bursucel –

Canonește, vai de el!

Canonește la hârtii

De-o ia razna pe câmpii!

Hai, hai! – mai că-mi venea să-i pun pe fugă, dar te pui cu-mpielițații? Lasă-i că s-or potoli ei… n-am vreme de duș rece… Bag de seamă că și ei știau asta, că întorceau sensul horii – să nu amețească, probabil… 😐

Bursucel, nu te căzni,

Că degeaba ăi trudi!

Ăi munci tu în zadar,

Că le-amețesc-ăștia iar!

Prea de tot! $#^%&*!  $#^%&*! …  $#^%&*! 😳

Și-nc-o dată, măi băieți!

….

Aaaa! Aici mi-a venit ideea! Și le-am pus băieților Ciuleandra, că le trebuia capac! 😆

Au tropăit și țopăit, chiuit și hăulit pe minunea asta de muzică, de-au picat lați… sau așa vreau eu să cred… acum stau cuminței și tare mi-i dragă liniștea asta!

Oare azi îmi dau pace?! Că mi-i închipui căzuți prin șanț, epuizați – bieții de ei – de-atâta zbânțuială… 🙄

…

Ei, se pare că am spart tiparul Miercurii fără cuvinte de azi… Sper să nu se răzbune pe mine și să… Pssst! Mai bine tac!

Ziua asta o să ne fie frumoasă și însorită, și-așa plăcută în tăcerea ei… Și fără picior de piticei tropăitori! 🙂

Psssst!

( C’mon, baby… 😛 )

Mare veselie mare în Wisconsin – a sunat Adunarea Norilor la petrecerea de Miercuri… 😉

La noi – psssst! – dacă e Miercuri, e Liniște…

Ei și ce? E loc de Zâmbet și-n Tăcere, nu?! 🙂