Arhive etichetă: taxa pe prostie

Fluier…

whistling Fluier și mă simt cumva… Așaaa, ca un plătitor de… taxă specială. Nu spun cum mă simt, că n-aș găsi cuvântul potrivit care să-mi fie și la îndemână, dar și relevant. Mai bine îmi fac portretul – uite, toate simțămintele mi s-au adunat în obrăjori, colorându-i de numa-numa! Ia uite ce frumușică mi-s… O minunăție, ce mai! blushing

Se spune că degeaba ai băut peste măsură dacă nu te-ai făcut și de poveste! Și cum locul ăsta e numai bun pentru povești… ce mai tura-vura, e musai să fluier sănătos. Poate așa mă lecuiesc. Sau măcar mă răcoresc, că mi-s cam pornită pe mine și zău că m-aș fugări de mi-ar fi la îndemână… I don't know

whistling A pagubă fluier azi. În traducere ar suna cam așa… Dacă vă e a vorbi la telefon, căutați-vă orice alt loc și feriți-vă de bancheta din spate a taxiului B-88-NAE. Na, e treaba voastră dacă nu mă luați în seamă, dar să nu-mi veniți cu plângeri mai apoi, că vă bat obrazul! Înclin să cred că nici scaunul din față-dreapta n-ar fi locul propice unei astfel de îndeletniciri, dar… mă rog, eu vorbesc doar despre chestii simțite pe pielea mea. Așa… Deci, dacă îmi luați în deșert fluieratul, o să vă copleșească și pe voi istorioara cu hoțu-i cu un păcat, iar păgubașul cu o mie!  Și-o să ziceți și voi, privind fețișoara colorată de nevinovăție a taximetristului, îmi pare tare rău, dar nu pot spune cu sinceritate că vă cred! Pe bune, sentiment mai copleșitor decât ăsta n-am mai trăit de-o lună încoace… Una peste alta, aș mai fluiera și tăcerea care mi-a servit-o fiică-mea când i-am povestit isprava. Bine măcar că nu i-am văzut expresia feței! d'oh

Partea bună e că am lăsat deoparte lucrul de mână. Azi nu mai împletesc, iertată-mi fie leneveala! Azi termin de scris, apoi îmi fac de cap bântuind pe câmpiile internetului. Dacă-i bal, bal să fie! Vorba lui Topârceanu – Să nu pierzi nădejdea, orice-ar fi să fie – după întristare, vine bucurie. thumbs up

planse desene de colorat gasca 11

 

P.S. Totuși… de data asta mi-ar fi plăcut să mă simt rață, nu gâscădon't tell anyone

Sursa foto

Puterea Obișnuinței…

Motto:

 

Obișnuința asta e ca un laitmotiv. Sub imperiul ei zâmbesc. În n moduri, funcție de factorul generator…

Zâmbesc nostalgic la amintirea Bursucelului de anul trecut. El avea vreme pe atunci. Îi intrase în obișnuință să hoinărească în voie… Cel de anul ăsta e cam buimac. Mai că-mi vine să-l trimit la sală să-și recapete condiția fizică. Păi cum altfel?! Pare că-i e din ce în ce mai anevoie să țopăie și să tropăie prin curți virtuale. Ceva îmi spune că e posibil să-și fi agățat tonusul prin vreo șipcă de gard mai șireată. Scuză, ne-scuză, dar asta nu prea-l scutește deloc de acuza delăsării… Și cum nu mă lasă sufletul să-l știu așa, îi dau un bobârnac și-l trec pe program de reeducare. Asta ca să-l scutesc de reproșuri, firește! winking

Mai devreme am zâmbit încurcată – 8 apeluri ratate și un e-mail cu tentă de îngrijorare. Toate astea generate de un somn de amiază prelungit până după miezul nopții. Știu, tot puterea obișnuinței le-a generat… temerea că e un ceva în dezordine cu tăcerea mea. Apoi, iar e drept, era plauzbilă și explicația Credeam că ți-ai pierdut iar telefonul… Zâmbesc la gândul că Ei da, n-ar fi fost prima dată. Poate nici ultima. Am mai pățit rușinea de a fi cu capul în nori, iar legea care instituie obligativitatea achitării taxei pe prostie încă nu s-a abrogat. don't tell anyone

Și uite că iar zâmbesc. Insinuarea ideii de telefon pierdut mi-a amintit de Tulcea. De data asta e zâmbetul de zile mari, iscat de perspectiva a două mânuțe mici-mici de tot. Și de gângurit de pui. Ehe! Mereu m-am întrebat când Ale era bebe Ce-o vrea să-mi zică Puiul ăsta când îmi rostogolește sunetele așa frumos? N-am aflat răspunsul… și-aș pune pariu că nu mi-s singura cu dilema lăsată într-o veșnică așteptare. Mă consolez cu gândul că Unele întrebări nu-și vor găsi poate niciodată răspunsul. Misterul își are farmecul lui aparte…  Totuși asta nu mă împiedică nici acum să sper că odată și odată se va inventa și Dicționarul explicativ al Limbii Bebelușilor. daydreaming

În treacăt am privit ceasul și am zâmbit amuzată. Era 5,00. Prin fereastra lăsată întredeschisă mi-am auzit mierlele și mi-am zis că e vremea să le las trilul să-mi intre în voie în cameră. Mă umflu eu în pene că-s mierlele mele, dar mi-s cu picioarele pe pământ, fiți pe pace! Garantat n-au habar de mine și de ce scriu eu. Posibil nici să nu fi băgat de seamă că roșcata din odaia luminată-n astă noapte a deschis larg fereastra și a tras draperiile să lase zorii de zi să îi intre în cameră. Poate doar Purcica mea cea dragă să le fi atras atenția, că prea le e cântecul parcă mai plin de frumos?! Așa… ca o replică, de la egal la egalhappy

Purcica asta a mea mereu îmi iscă zâmbete de bucurie. Sute… mii… De fiecare dată! Și cum ar putea fi altfel? Era o mogâldeață când mi-a trecut pragul… numai frunze – părea tare cumințică! Acum… ehe! E sursă neobosită de petale roșii pe pervaz, parchet… nu-mi lasă timp să tânjesc după o floare pierdută! Nu, că-mi pune alta în loc! Și crește ca Balaurul Făt-Frumos cel din poveste! Ehe, că tot veni vorba de poveste, ar merita să mă auziți vorbindu-i! laughing

Nu știu dacă e cazul pentru motive de îngrijorare, dar se pare că o să-mi devină obișnuință privitul către cadranul Ceasului la ore fixe. E 6,00… nu zâmbesc, chicotesc de-a dreptul! Mi-e drag să-mi încep ziua cu veselie. Iar asta e musai de împărtășit! Așa că…

big hug Să vă fie ziua cântec vesel, aducătoare de bucurie! Și să vă fie verde! good luck

Later edit – dar nu pe-alături de subiect – am aflat numai ce din SpamAdriana cea neobosită mi-a vizitat profilul Facebook! Se pare că nici ea n-a avut somn noaptea asta, mititica… Chestia e că, tot în virtutea obișnuinței, mi-am dezactivat contul FB fără nici cea mai mică părere de rău! Acu’ ce să fac? Să-l reactivez doar de dragul Adrianei? Și dacă era dezactivat de-a binelea, ce-o fi vizitat, draga de ea?! Nu-ș… cred că din cauza nesomnului mi-s cumva în ceață… I don't know

Istorii

(care arată că istoria nu se repetă musai... 🙂 )

Se zice că ți se dau belele de tras fix cât poți duce. Nici mai mult, dar în nici un caz mai puțin, ca să te poți învăța minte.  De data asta m-a scutit bunul Dumnezeu de taxa pe prostie… Știu că o recuperează de altundeva de o vreme, dar tot sunt bucuroasă că nu m-a bifat la plată tura asta. Poate o fi luat în calcul excepția dublei impozitări…

Taxa asta am plătit-o prima dată într-o zi cu soare. Era primăvară sau început de toamnă, atât pot spune. Îmi amintesc că purtam geaca mea cea cumpărată cu titlu de unicat, devenită apoi în serie după ce am descoperit că același model era purtat de o prietenă de-a fiică-mii. Singura diferență era dată doar de eticheta cu mărimea – a mea era M, a ei L…

O varză și o legătură de pătrunjel, căpătate în schimbul telefonului. La vînzătorul de varză rămăsesem datoare cu 10 bani, găsiți apoi în timp ce scotoceam după un 50 bani pentru vînzătoarea de verdeață. Mi-amintesc că am scos telefonul și l-am pus pe tejghea la vedere. Apoi m-am pus pe căutat. A fost ultimul contact vizual cu bietul meu obiect de comunicare verbală. Apoi n-am mai știut prin buzunarele cui a încăput… Plecasem să înapoiez datoria – enorma sumă de 10 bănuți!

Eh, era doar un simplu obiect, știu! Mi-a părut rău mai mult de pozele cu Puff și Polonic. Și de poza de wallpaper – un abdomen plat, bronzat, învelit parțial de un prosop albastru… Ah, și agenda telefonică!

Încercarea de a le recupera mi-a temperat-o prietenul nostru – polițistu’ G. Cu aplombul persoanei competente, m-a sfătuit profesional să-mi cumpăr altul. Mi-s fan adevăr și – cu toată părerea mea de rău – i-am fost recunoscătoare că nu m-a dus cu preșul și nu mi-a dat speranțe deșarte. Era bun dus telefonul meu, cu tot cu poze, contacte…

În fine, azi am recidivat cumva. De data asta am avut noroc că am trecut la comerțul online și vânzătoarea are mai multe clase decât cea de la zarzavaturi. Plus adresa mea de e-mail. Unde a scris de cum a realizat al cui e obiectul gălăgios și nelalocul lui de pe biroul ei. Nu i-a trecut o clipă prin minte să-l oprească pentru ea sau să-l cadorisească vreunei rude. Nici ei și nici colegului, chiar dacă respectivul locuiește în Ferentari. A îndrăznit omul să ia telefonul cu el, dar cu gândul că poate reușește să mi-l înapoieze cât mai repede… N-a fost să fie – nu m-am încumetat să merg până în cartierul lui și nici nu m-am îndurat să îl las să bată cale lungă până la Casa Presei. Ar fi făcut și asta, era omul dispus, dar după peste 8 ore de muncă cred că e binevenită odihna.

Odihnă… Sper să îndrăznească să închidă telefonul. Am uitat să-i spun asta… Altminteri o să simtă pe pielea lui zicerea nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Și tare rău mi-ar părea, pe cuvânt!

P.S. Aș fi colorat postarea asta cu o imagine a Ferentariului, locul de popas al telefonului plimbăreț, dar toate pozele găsite de prietenul Google erau tare triste…